ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1217/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea formulată de

condamnatul S.M.F. s-a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 232/2001 a

Judecătoriei Ploiești, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 766 din 15

august 2001 a Curții de Apel Ploiești.

Cererea de revizuire a fost

înregistrată la Judecătoria Ploiești cu nr. 6566/2002 și a fost respinsă prin

sentința penală nr. 1423/2002.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel revizuientul și Tribunalul Prahova, prin decizia penală nr. 1034

din 29 august 2002, a admis apelul condamnatului și a dispus reținerea cauzei

spre rejudecare de Tribunalul Prahova, competent a soluționa în fond cererea de

revizuire.

S-a reținut că prin sentința penală

nr. 232 din 25 ianuarie 2001, pronunțată de Judecătoria Ploiești și rămasă

definitivă prin decizia penală nr. 766 din 15 august 2001 a Curții de Apel

Ploiești, s-a dispus condamnarea inculpatului S.M.F. la pedeapsa de 5 ani

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211

alin. (2) lit. d) și c) C. pen., iar la data întocmirii cererii de revizuire

instanța competentă să judece infracțiunea de tâlhărie era tribunalul, astfel

că, în conformitate cu dispozițiile art. 27 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.,

apreciază că în mod greșit cererea de revizuire a fost soluționată de

judecătorie.

Rejudecând cauza, Tribunalul Prahova,

prin sentința penală nr. 388 din 25 septembrie 2002, a respins ca neîntemeiată

cererea de revizuire formulată de condamnatul revizuient S.M.F., împotriva

sentinței penale nr. 232 din 25 ianuarie 2001 a Judecătoriei Ploiești.

Hotărând astfel, tribunalul a

reținut că revizuientul a fost condamnat definitiv prin sentința penală mai

sus-menționată și decizia penală nr. 766 din 15 august 2001 a Curții de Apel

Ploiești, la 5 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie,

prevăzută și pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. d) și c) C. pen., iar motivul

invocat și anume, că el ar fi recunoscut numai furtul, nu și tâlhăria și că

poate să probeze susținerile sale cu doi martori S.M. și F.N., colegi de

penitenciar, nu se regăsește printre cazurile de revizuire prevăzute de art.

394 C. proc. pen.

Împotriva sentinței penale, a

declarat apel revizuientul criticând-o ca fiind nelegală și neteminică,

susținând în esență, că el nu a comis infracțiunea de tâlhărie, ci numai furt

și solicită să i se dea posibilitatea să probeze cu cei doi martori, această

apărare.

Curtea de Apel Ploiești, prin

decizia penală nr. 504 din 13 noiembrie 2002, a respins apelul, ca nefondat, cu

motivarea că „susținerile revizuientului, în sensul că greșit a fost încadrată

fapta comisă în infracțiunea de tâlhărie și nu în aceea de furt, nu corespunde

nici uneia din situațiile prevăzute de art. 394 C. proc. pen.”

Decizia Curții de Apel, în termenul

legal, a fost atacată cu recurs de către condamnatul revizuient S.M.F., care a

reiterat critica invocată și în apel referitoare la greșita încadrare a faptei

comise în infracțiunea de tâlhărie, în loc de infracțiunea de furt și solicită

audierea în acest sens a doi martori.

Recursul declarat de condamnatul

revizuient, este nefondat.

După cum se constată din

reglementarea revizuirii în Codul nostru de procedură penală, calea de atac a

revizuirii este o cale extraordinară de atac ce nu se poate promova decât în

cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen.

În speță, revizuientul nu a făcut

dovada existenței vreuneia dintre motivele enumerate de lege (art. 394 C. proc.

pen.) astfel că, în mod corect instanța de fond a respins cererea de revizuire

prin care acesta a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei comise din

infracțiunea de tâlhărie, în aceea de furt, deoarece nu s-au descoperit fapte

sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei,

soluție ce a fost menținută și de către instanța de control judiciar, prin

respingerea apelului.

În consecință, în cauză neexistând

motive care să ducă la casarea hotărârilor pronunțate, secția penală a Curții

Supreme de Justiție, în temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b)

C. proc. pen., va respinge recursul de față, ca nefondat.

Văzând și reglementarea plății

cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv a suportării onorariului

apărătorului desemnat din oficiu, urmează a se dispune potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de condamnatul revizuient S.M.F. împotriva

deciziei penale nr. 504 din 13 noiembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești.

Obligă pe recurent la plata sumei de

650.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de

150.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

11 martie 2003.