TÜRKMEN c. TURQUIE

TÜRKMEN c. TURQUIE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 43124/98 prezentate de Can Ali și Petek TÜRKMEN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 28 martie 2006 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Cabral Barreto Türmen Butkevych Jočienė, Popović, judecători și domnii D. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 30 iulie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială a Curții (secțiunea a treia) din 21 martie 2002, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamanții, Can Ali Türkmen și soția sa Petek Türkmen, sunt resortisanți turci, născuți în 1969 și, respectiv, 1971. La momentul respectiv, aceștia își aveau reședința în Istanbul. queelik și Murat queelik, avocați în Baroul din Istanbul. Circumstanțele în speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. L La 11 ianuarie 1994 au fost reținuți și reținuți de către polițiștii secțiunii antiteroriste din cadrul Direcției de Securitate a Organizației Naționale a Comuniștilor Revoluționari. În timpul arestului, ei au fost reținuți și reținuți de polițiști, ale căror urme au fost observate de avocatul lor. Can Ali a refuzat să depună mărturie, susținând astfel dreptul său la tăcere, în timp ce Petek a semnat o depoziție conținând declarații cu privire la activitățile sale în cadrul TIKB. La 17 ianuarie 1994, la sfârșitul custodiei lor, reclamanții au fost examinați de un medic de la institutul medico-legal de jidan. Raportul întocmit în aceeași zi, concluzionează că nu există nici o dovadă de violență. După examinare, cei interesați au fost mai întâi auziți de procurorul republicii lângă curtea de securitate a statului t . Tot la 17 ianuarie 1994, cuplul a fost adus în fața unui judecător judecător la curtea de securitate a statului, în fața căruia au declarat că au fost maltratați în timpul arestării lor. La 19 ianuarie 1994, medicul de la domiciliu a examinat reclamanții înainte de a fi admiși în incinte. Sechele observate de medicul respectiv se prezintă după cum urmează în ceea ce privește Petek Türkmen la examen, (...) se observă dureri la nivelul celor doi umeri și subsuori, precum și al regiunii scalpulare, senzație de amorțeală la mâna stângă și la degetele n 1 și 2, precum și o vânătaie pe mâna stângă; spatele este dureros. Despre Can Ali Türkmen în timpul examinării, (...) se constată echimoze gălbui la nivelul regiunilor fesoare, o stare de amorțeală, furnicături și arsuri care variază de la umărul stâng până la marginile degetelor, o restricție a mișcărilor scapulare, o restricție a mișcărilor cotului și încheieturii stângi, a zonelor jumotice de pe antebraț și a părții inferioare a cotului stâng, mișcări dureroase ale cotului stâng, pierderea forței mâinii drepte, mișcări dureroase ale degetelor drepte, dureri în umărul drept, o rană de 1x1 cm în afara piciorului drept, vânătăi gălbui la malleolelelelele exterioare și interne drepte și stângi, o rană de 0,5x0 la nivelul inferior al piciorului drept, al luxurilor și al zonelor hymotice galbene la nivelul plantelor picioarelor. La 24 ianuarie 1994, la cererea reclamanților, administrația penitenciară a solicitat revizuirea lor de către institutul medico-legal d. Eyüp, în lumina concluziilor de mai sus. După ce le-a aprobat, institutul în cauză întocmește două rapoarte, astfel întocmite La examen, [Petek Türkmen] prezintă în prezent o leziune echimotică gălbuie, în trecere de la simomorfare în locuri, pe partea dorsală a mâinii stângi, o incapacitate motorie parțială la nivelul umărului, cotului, încheieturii și degetelor stângi, absența motricității la degetele n 1 și 2 stângi, precum și o senzație de amorțeală, furnicături, insensibilitate și dureri pe ambele părți, mai marcate pe partea stângă. Aceste sechele nu pun în pericol zilele de naștere ale acesteia, dar necesită o oprire de 7 zile. La examinare, [Can Ali Türkmen] prezintă în prezent o leziune echimotică gălbuie și fără crustă de 2x2 cm în mijlocul regiunii scapulare superioare, două sechele fără cruste de 1 și 0.5 cm pe partea exterioară a cotului drept, sechele fără cruste de 0.5 cm și, respectiv, 0,2x1 cm pe partea exterioară a încheieturii drepte și pe partea dorsală a mâinii stângi, zone echimotice neregulate, parțial de culoare mov, pe partea exterioară a încheieturii, pe partea inferioară a celei 1 e crap, pe partea din spate a mâinii și la nivelul crapului n 2-3-4 stânga, o leziune hit-himotică în curs de dispariție, precum și o leziune maronie fără crustă și pe punctul de vindecare, de 0.5 cm lățime și perpendiculară pe axul piciorului, pe maleola inferioară dreaptă, sechele echimotice galbene marone și în trecere de la sistompare, cu părțile superioare exterioare ale feselor, mai concentrate pe partea stângă, și mișcări dureroase, precum și o incapacitate și amorțeală semnificative la nivelul umărului, cotului și încheieturii stângi. Aceste sechele nu pun în pericol zilele de închisoare, ci necesită o arestare de 7 zile. Procedura penală împotriva polițiștilor responsabili de custodie la 4 februarie 1994, reclamanții au depus o plângere formală la instanța de judecată împotriva polițiștilor responsabili de arestarea lor, ca șef al extorcărilor de conștiință sub tortură. În plângerea lor, reclamanții au furnizat o descriere precisă a abuzurilor comise, și anume, spânzurătoare palestiniană, jeturi de apă cu presiune ridicată asupra părților sensibile ale corpului, cum ar fi gura, ochii și organele genitale, și bastonade la plantele de picior ( La 13 iunie 1994, procurorul districtual al Republicii Dahja ( mai mult de patru ofițeri de poliție au fost acuzați în fața tribunalului pentru acte de tortură comise în vederea obținerii unei mărturisiri, în sensul articolului 243 din Codul Penal. La tribunalul din 5 iunie 1995, judecătorii din fond i-au prins pe unii dintre colegii detenți ai reclamanților. Ei au declarat că, la sosirea lor în casa de judecată, Can Ali nu putea să-și folosească brațele și brațul stâng al soției sale era paralizat. Pentru câteva luni, ei au trebuit să-și satisfacă necesitățile naturale cu ajutorul altor deținuți, cărora le-au transmis torturile comise de interlocutorii lor. Cei patru inculpați au contestat acuzațiile aduse împotriva lor. În noiembrie 1996, instanța de judecată a solicitat camerei n 2 din Institutul de Medicină Legală să se pronunțe asupra contradicției dintre rapoartele medicale din 17 și 24 ianuarie 1994 referitoare la reclamantă. Judecătorii au căutat în special dacă leziunile menționate în al doilea raport ar putea fi cauzate după punerea în detenție a acesteia. La 21 octombrie 1996, recurenta a fost supusă unui examen neurologic la Spitalul Universitar Cerrahpașa ; nu a fost diagnosticată nicio neuropatologie. La 16 decembrie 1996, reclamanta a fost examinată de trei medici legiști din camera nr. 2 a Institutului Medico-legal. În raportul lor preliminar din 20 ianuarie 1997, aceștia au încheiat astfel După incidente și în timpul examinărilor sale în institutul nostru, subiectul s-a plâns în special de durere, nu a raportat pierderea de forță musculară ; ținând cont de vânătăile de pe partea dorsală a mâinii stângi, amorțeală la degetele acestei mâini, în special n 1 și 2, care au fost observate în timpul examinărilor efectuate la momentul relevant, ar putea rezulta într-adevăr din această leziune locală; subiectul nu prezintă nici un simptom obiectiv care lasă să se gândească la existența unei leziuni nervoase. La 7 aprilie 1997, de la aceste concluzii, institutul a transmis în instanță de asediu următoarele: Având în vedere raportul din 19 ianuarie 1994, care menționează o vânătaie pe mâna stângă, precum și raportul din 24 ianuarie 1994, în care se menționează o tăietură de vânătăi gălbuie în trecere de la silențios, considerăm că mâna stângă a subiectului a suferit o traumă de origine mecanică. În funcție de cunoștințele medicale clasice, durata necesară pentru ca o vânătaie să dispară depinde de locația sa, mărime, adâncime, precum și de vârsta și sănătatea individului. Lucrările medicale precizează că dispariția unei vânătăi poate dura la fel de mult timp, cum ar fi 72 Orele, 15-16 zile. Prin urmare, este imposibil de a spune cu certitudine atunci când a fost provocată vânătăile pe partea dorsală a mâinii stângi. Prin urmare, nu suntem în măsură să ne exprimăm punctul de vedere decisiv cu privire la conținutul rapoartelor medicale disponibile (...) Printr-o hotărâre din 14 iunie 1999, instanța de judecată i-a acuzat pe cei patru polițiști, pe motiv de lipsă de probe, care țineau cont de apărarea inculpaților și, în special, de perioada de timp dintre cele două rapoarte medicale din 17 și 24 ianuarie 1994, în care reclamanții erau întemnițați. Prin hotărârea din 28 iunie 2000, Curtea de Casație, fără a răspunde la motivele formulate de solicitanți, a declarat că acțiunea publică era oprită. În această privință, înalta instanță a precizat că termenul de prescripție de cinci ani impus în acest domeniu a început să curgă de la data interogărilor în litigiu și, în lipsa unei instanțe care ar fi putut să oprească, acesta se încheiase chiar înainte ca instanța inferioară să se pronunțe. Procedura inițiată împotriva medicului de la La o dată care nu a fost precizată în ianuarie 1994, reclamanții au depus plângere împotriva medicului legist al Institutului Medico-legal d.I. care le-a examinat la sfârșitul custodiei lor, acuzându-l pe acesta de abuz de putere în exercitarea atribuțiilor sale. La 13 iunie 1994, procurorul Republicii Dah a respins un refuz în ceea ce privește această plângere, în motiv că nici o dovadă nu a venit în sprijinul. Cu toate acestea, ordinea medicilor din statul membru în cauză i-a informat pe reclamanți că medicul în cauză a făcut deja obiectul unor plângeri similare și că a fost afectat de o interdicție pe o perioadă de șase luni, din cauza faptului că a ascuns în mod deliberat, în rapoartele sale din aceeași perioadă, urme de tortură asupra deținuților. La 20 ianuarie 1994, procurorul i-a acuzat pe reclamanți în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene de apartenență la o organizație armată ilegală și a solicitat condamnarea acestora în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. În fața judecătorilor din fond, printre care și un magistrat militar, reclamanții au contestat aceste acuzații, susținând condamnarea lor anterioară pentru aceleași fapte de către instanța de securitate de la Printr-o hotărâre din 11 aprilie 1997, reclamanții au fost găsiți vinovați și condamnați fiecare la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și 6 luni, Curtea de Securitate a statului fiind în afara apărării lor principale întemeiate pe principiul ne bis in idem În acest scop, judecătorii din fond s-au bazat pe elemente de probă, cum ar fi declarațiile colegilor acuzati, depunerea în litigiu a reclamantului, diversele publicații și reviste referitoare la TIKB, precum și instrumentele de tipărire și de reproducere confiscate. Reclamanții s-au ocupat în fața Curții de Casație care, printr-o hotărâre din 17 februarie 1999, a confirmat hotărârea atacată. Această hotărâre a fost pronunțată la 25 februarie următor, în lipsa avocatului reclamanților. Ulterior, în decembrie 2000, reclamanții au fost transferați la o închisoare de tip F, unde au apărut mai multe revolte de-a lungul timpului, care au dus la confruntări violente între poliție și deținuți. Pentru a protesta împotriva acestor evenimente, reclamanții au început greva foamei. La 29 decembrie 2001 și respectiv 5 februarie 2002, au fost acceptate în beneficiul eliberării provizorii dispozițiile relevante ale dreptului turc, în ceea ce privește continuarea acțiunilor de maltratare în mâinile agenților din statul membru respectiv și în ceea ce privește căile de reparație deschise în acest domeniu, sunt incluse, printre altele, în Decizia Șahmo c. 37415/97, la aprilie 2003). La art. 365 din Codul de procedură penală ( În acest caz, interlocutorul poate revendica mai întâi în calitate de victimă directă a acesteia, în calitate de victimă directă, repararea prejudiciilor cauzate de încălcarea dreptului comunitar și, la rândul său, a procurorului general, se poate aplica în recurs împotriva verdictului (art. 371 din CPP). În ceea ce privește infracțiunile care fac obiectul unei pedepse cu închisoarea maximă de cinci ani, cum ar fi cea reprimată prin art. 243 din Codul penal, art. 102 din Codul penal prevede o perioadă de prescripție de cinci ani. În ceea ce privește cursurile de securitate la nivel de stat, dispozițiile în vigoare la momentul respectiv sunt revăzute în hotărârea de principiu Incalc. Turcia din 9 iunie 1998 ( Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1998-IV, pp. 1557-1561, §§ 26-29. GRIFS Reclamanții se plâng mai întâi de o încălcare a articolului 3 din convenție, din cauza torturii care le-ar fi fost aduse în custodie. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții susțin că instanța de securitate a statului de executare care i-a judecat și condamnat nu poate fi considerată o instanță independentă și imparțială, cu condiția ca unul dintre cei trei magistrați care au stat acolo să fi fost un ofițer al armatei. Reclamanții încă denunță procedura în fața acestei instanțe, sub aspectul art. 6 alin. (1) și (3) lit. (a) și (d). În observațiile lor din 11 decembrie 2002, reclamanții au formulat un nou motiv, care se plângea de durata excesivă a procedurii împotriva polițiștilor responsabili de custodia lor. ÎN DREPT Argumentele părților Guvernul cu privire la Ö Õ art. 3 din convenție În observațiile sale, guvernul nu ridică nicio excepție preliminară. În ceea ce privește temeinicia, el ține cont de concluziile raportului medical din 17 ianuarie 1994, care nu a menționat nici o urmă de leziune asupra corpurilor celor interesați. În plus, guvernul susține că contradicția dintre acest raport și cel din 24 ianuarie următor, nu are greutate decisivă, în măsura în care originea acestei contradicții nu a putut fi determinată, în ciuda eforturilor camerei nr. 2 a institutului medico-legal. Prin urmare, guvernul pune la îndoială credibilitatea reclamanților care pur și simplu fac afirmații vagi, fără a putea furniza o descriere detaliată a abuzurilor pe care le-ar fi suferit. Cu privire la obiecțiile întemeiate pe art. 6 din Convenție Guvernul face referire la legislația în vigoare la momentul respectiv și susține dispozițiile constituționale care reglementează modalitățile de numire și numire a judecătorilor militari care se află în cadrul cursurilor de securitate de la nivelul statului, precum și garanțiile de care aceștia din urmă își exercitau funcțiile judiciare. Acesta deduce, printre altele, că judecata care a avut loc în fața Curții de Securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Reclamanții susțin că tortura este o practică obișnuită în Turcia și denunță superficialitatea primului examen medical efectuat la sfârșitul custodiei lor și adaugă că medicul în cauză îl avea pe el. Chiar și declarat în fața tribunalului dasezis d . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Reclamanții califică cursurile de securitate ca fiind un tribunal de excepție, cu caracter politic, și susțin că aceste instanțe își permit să ignore, după cum consideră potrivit, garanțiile fundamentale ale justiției penale. În această privință, ei reamintesc că au fost deja condamnați în octombrie 1994 pentru apartenență la o organizație ilegală prin intermediul unei astfel de instanțe și susțin că, în speță, instanța de securitate a statului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea consideră că noul motiv pe care îl au reclamanții din cauza lipsei de celeritate a procedurii inițiate împotriva polițiștilor în cauză nu poate rezista examinării. Întradevăr, chiar dacă se presupune că art. 6 1 poate găsi aplicarea ca urmare a calității de parte interesată, este suficient să se observe procedura în cauză a avut loc la 28 iunie 2000. Acest motiv, formulat pentru prima dată în observațiile scrise din 11 decembrie 2002, se reține, prin urmare, cu întârziere și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Pe de altă parte, în ceea ce privește celelalte obiecțiuni expuse mai sus și în lacun absența oricărei excepții impuse de guvern, Curtea nu a sesizat din oficiu niciun motiv care să împiedice admisibilitatea acestora, în temeiul articolului 35. Prin urmare, Curtea a efectuat o examinare preliminară a faptelor și argumentelor părților; cu toate acestea, consideră că nu este în măsură să se pronunțe, în această etapă a procedurii, asupra acestor obiecții, care pun întrebări de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluțiile lor să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că Nu poate fi admis, noul motiv întemeiat pe art. 6 alineatul (1) în ceea ce privește durata excesivă a procedurii împotriva polițiștilor contestați Declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. S. D Ollé J.-P. C osta grefa Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

43124/98

présentée par Can Ali et Petek TÜRKMEN

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 28 mars 2006 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

I.

Cabral Barreto

,

R.

Türmen

,

V.

Butkevych

,

M

me

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de M

me

D. D

ollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 juillet 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n

o

11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu la décision partielle de la Cour (troisième section) du 21 mars 2002,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, Can Ali Türkmen et son épouse Petek Türkmen, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1969 et 1971. A l’époque des faits, ils résidaient à Istanbul.

Ils sont représentés devant la Cour par M

es

Ayșenur

Çelik et Murat Çelik, avocats au barreau d’Istanbul.

A.

Les circonstances en l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

L’arrestation et la garde à vue des requérants

Le 6 janvier 1994, soupçonnés d’appartenir à l’organisation armée illégale, le TIKB

(

Türkiye İhtilalci Komünistler Birliği

– Union de Turquie des communistes révolutionnaires), les requérants furent arrêtés et placés en garde à vue par les policiers de la section anti-terroriste de la direction de sûreté d’İstanbul («

la section »).

Lors de leur garde à vue, ils subirent des mauvais traitements, dont les traces furent remarquées par leur avocate, qui leur avait rendu visite le 11

janvier 1994.

Can Ali refusa de déposer, faisant ainsi valoir son droit au silence, tandis que Petek signa une déposition contenant des aveux quant à ses activités au sein du TIKB.

Le 17

janvier

1994, au terme de leur garde à vue, les requérants furent examinés par un médecin de l’Institut médicolégal d’Istanbul. Le rapport établi le jour même, conclut à l’absence d’une quelconque trace de violence.

Après l’examen, les intéressés furent d’abord entendus par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul («

le procureur

» – «

la cour de sûreté de l’Etat

»). Can Ali contesta les accusations. Son épouse en fit de même, soutenant avoir déposé sous la contrainte.

Toujours le 17 janvier 1994, le couple fut traduit devant un juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat, devant lequel, ils déclarèrent avoir subi des mauvais traitements pendant leur garde à vue. Le juge ordonna leur mise en détention provisoire.

Le 19 janvier 1994, le médecin de la maison d’arrêt examina les requérants, avant leur admission dans les locaux. Les séquelles observées par ledit médecin se présentent comme suit

:

Concernant Petek Türkmen

:

«

à l’examen, (...) on relève des douleurs au niveau des deux épaules et aisselles ainsi que de la région scapulaire, une sensation d’engourdissement à la main gauche et aux doigts n

os

1 et 2, ainsi qu’une

ecchymose sur la main gauche

; le dos est douloureux.

»

Concernant Can Ali Türkmen

:

«

à l’examen, (...) on relève des ecchymoses jaunâtres au niveau des régions fessières, un état d’engourdissement, de fourmillement et de brûlure allant de l’épaule gauche jusqu’aux extrémités des doigts, une restriction des mouvements scapulaires, une restriction des mouvements du coude et du poignet gauches, des zones ecchymotiques sur l’avant-bras et la partie inférieure du coude gauches, des mouvements douloureux des coudes, une perte de force de la main droite, des mouvements douloureux des doigts droits, des douleurs à l’épaule droite, une blessure croûteuse de 1x1 cm à l’extérieur de la jambe droite, des ecchymoses jaunâtres aux malléoles externes et internes droites et gauches, une blessure croûteuse de 0.5x0.5 au niveau inférieur de la jambe droite, des enflures et des zones ecchymotiques jaunâtres aux niveaux des plantes des pieds.

»

Le 24 janvier

1994, à la demande des requérants, l’administration pénitencière demanda leur réexamen par l’Institut médicolégal d’Eyüp, à la lumière des conclusions ci-dessus. Après avoir entériné celles-ci, l’Institut en question établit deux rapports, ainsi rédigés

:

«

A l’examen, [Petek Türkmen] présente actuellement une séquelle ecchymotique jaunâtre, en passe de s’estomper par endroits, sur la partie dorsale de la main gauche, une incapacité motrice partielle au niveau de l’épaule, du coude, du poignet et des doigts gauches, une absence de motricité aux doigts n

os

1 et 2 gauches, ainsi qu’une sensation d’engourdissement, de fourmillement, d’insensibilité et de douleurs sur tous les deux côtés, plus marqué du côté gauche. Ces séquelles ne mettent pas les jours de l’intéressée en danger mais nécessitent un arrêt de 7 jours.

»

«

A l’examen, [Can Ali Türkmen] présente actuellement une séquelle ecchymotique jaunâtre et sans croûte de 2x2 cm au milieu de la région scapulaire supérieure, deux séquelles sans croûtes de 1 et de 0.5 cm sur le côté extérieur du coude droit, des séquelles sans croûtes de 0.5 cm et 0.2x1 cm respectivement sur la face extérieure du poignet droit et sur la partie dorsale de la main gauche, des zones ecchymotiques irrégulières, en partie de couleur mauve, sur la face extérieure du poignet, sur la face inférieure de la 1

ère

carpe, sur le dos de la main et au niveaux des carpes n

os

2-3-4 gauches, une séquelle ecchymotique en train de s’estomper ainsi qu’une lésion brunâtre sans croûte et sur le point de guérison, de 0.5 cm de large et perpendiculaire à l’axe du pied, sur la malléole inférieure droite, des séquelles ecchymotiques jaunes brunâtres et en passe de s’estomper, aux côtés supérieurs externes des fessiers, plus concentrées du côté gauche, et des mouvement douloureux ainsi qu’une incapacité et un engourdissement importants au niveau de l’épaule, coude et poignet gauche. Ces séquelles ne mettent pas les jours de l’intéressé en danger, mais nécessitent un arrêt de 7 jours.

»

2.

La procédure pénale engagée contre les policiers responsables de la garde à vue

Le 4 février 1994, les requérants déposèrent une plainte formelle auprès du parquet d’Istanbul contre les policiers responsables de leur garde à vue, pour chef d’extorsion d’aveux sous la torture. Dans leur plainte, les requérants fournirent une description précise des sévices infligées, à savoir notamment, des pendaisons palestiniennes, des jets d’eau à forte pression sur les parties sensibles du corps, telles que la bouche, les yeux et les organes génitaux, et des bastonnades aux plantes de pied («

falaka

»). La requérante ajouta avoir été menacée de viol.

Le 13 juin 1994, le procureur de la République d’Istanbul («

la cour d’assises

») mit quatre policiers en accusation devant la cour d’assises d’Istanbul. Il requit leur condamnation pour actes de torture commis en vue d’obtenir des aveux, au sens de l’article 243 du code pénal.

Les requérants se constituèrent partie intervenante dans cette procédure.

A l’audience du 5 juin 1995, les juges du fond entendirent certains codétenus des requérants. Ils déclarèrent qu’à leur arrivée dans la maison d’arrêt, Can Ali ne pouvait utiliser ses bras et le bras gauche de sa femme était paralysé

; ils pouvaient à peine marcher et leurs corps présentaient des ecchymoses violâtres. Pendant quelques mois, ils durent satisfaire leurs besoins naturels à l’aide d’autres détenus, auxquels ils avaient relaté les tortures infligées par leurs interrogateurs.

Les quatre prévenus contestèrent les accusations portées à leur encontre.

En novembre 1996, la cour d’assises demanda à la chambre n

o

2 de l’Institut médicolégal de se prononcer sur la contradiction entre les rapports médicaux des 17 et 24

janvier 1994 concernant la requérante. Les juges cherchèrent notamment à savoir si les lésions mentionnées dans le second rapport pouvaient être causées après la mise en détention de l’intéressée.

Le 21 octobre 1996, la requérante subit un examen neurologique à l’hôpital universitaire de Cerrahpașa

; aucune neuropathologie ne fut diagnostiquée.

Le 16 décembre 1996, la requérante fut examinée par trois médecins légistes de la chambre n

o

2 de l’Institut médicolégal. Dans leur rapport préliminaire du 20

janvier

1997, ceux-ci conclurent ainsi

:

«

Après les incidents et lors de ses examens au sein de notre Institut, le sujet se plaignait notamment de douleurs, ne signalait pas de pertes de force musculaire

; compte tenu des ecchymoses sur la partie dorsale de la main gauche, l’engourdissement aux doigts de cette main, notamment les n

os

1 et 2, qui avait été observé lors des examens effectuées au moment pertinent, pourrait bien résulter de cette lésion locale

; le sujet ne présente aucun symptôme objectif laissant penser à l’existence d’une lésion nerveuse.

»

Le 7 avril 1997, à partir de ces conclusions, l’Institut transmit à la cour d’assises l’avis suivant

:

«

Vu le rapport du 19 janvier 1994, qui mentionne une ecchymose sur la main gauche,

et le rapport du 24 janvier 1994, faisant état d’une séquelle d’ecchymose jaunâtre en passe de s’estomper, nous estimons que la main gauche du sujet a subi un trauma d’origine mécanique. Selon le savoir médical classique, la durée nécessaire pour qu’une ecchymose disparaisse, dépend de son emplacement, taille, profondeur ainsi que de l’âge et de la santé de l’individu. Les ouvrages médicaux précisent que la disparition d’une ecchymose peut prendre aussi bien un temps très court, comme 72

heures, que 15-16 jours. Il est donc impossible d’affirmer avec certitude quand l’ecchymose sur la partie dorsale de la main gauche a été causée. Partant, nous ne sommes pas en mesure d’émettre un avis décisif sur la teneur des rapports médicaux disponibles (...)

».

Par un jugement du 14 juin 1999, la cour d’assises acquitta les quatre policiers, au motif d’insuffisance de preuves à charge. Elle tint compte de la défense des accusés et, notamment, du laps de temps entre les deux rapports médicaux des 17 et 24 janvier 1994, pendant lequel les plaignants se trouvaient incarcérés.

Les requérants se pourvurent en cassation.

Par un arrêt du 28 juin 2000, la Cour de cassation, sans répondre aux moyens formulés par les requérants, déclara que l’action publique était éteinte. A cet égard, la haute juridiction précisa que le délai de prescription de cinq ans imposé en la matière avait commencé à courir à partir de la date des interrogatoires litigieux et, en l’absence d’une circonstance qui aurait pu l’interrompre, il avait pris fin avant même que la juridiction inférieure ne se prononce.

3.

La procédure engagée contre le médecin de l’Institut médico-légal

A une date non précisée, en janvier 1994, les requérants portèrent plainte contre le médecin légiste de l’Institut médicolégal d’Istanbul qui les avait examinés au terme de leur garde à vue, accusant celui-ci d’abus de pouvoir dans l’exercice de ses fonctions.

Le 13 juin 1994, le procureur de la République d’Istanbul rendit un non

‑

lieu quant à cette plainte, au motif qu’aucune preuve ne venait à l’appuyer.

Cependant, l’ordre des médecins d’Istanbul informa les requérants que le médecin en question avait déjà fait l’objet de plaintes similaires et qu’il avait été frappé d’une interdiction d’exercer pour une durée de six mois, du fait d’avoir délibérément dissimulé, dans ses rapports remontant à la même époque, des traces de tortures infligées aux détenus.

4.

La procédure pénale engagée contre les requérants devant la cour de sûreté de l’Etat

Le 20 janvier 1994, le procureur mit les requérants en accusation devant la cour de sûreté de l’Etat, pour appartenance à une organisation armée illégale et requit leur condamnation en vertu des articles 168 § 2 du code pénal et 5 de la loi n

o

3713 sur la lutte contre le terrorisme.

Devant les juges du fond, dont un magistrat militaire, les requérants contestèrent ces accusations, faisant valoir leur condamnation antérieure pour les mêmes faits par la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara.

Par un jugement du 11 avril 1997, les requérants furent déclarés coupables et condamnés chacun à une peine d’emprisonnement de 12 ans et 6 mois, la cour de sûreté de l’Etat ayant écarté leur défense principale tirée du principe

ne bis in idem

, au motif que la condamnation antérieure relevait d’une infraction distincte. Pour ce faire, les juges du fond se fondèrent sur des éléments de preuve, tels que les déclarations des coaccusés, la déposition litigieuse du requérant, les diverses publications et revues relatives à TIKB ainsi que les outils d’impression et de reproduction saisis.

Les requérants se pourvurent devant la Cour de cassation qui, par un arrêt du 17 février 1999, confirma le jugement attaqué. Cet arrêt fut prononcé le 25 février suivant, en l’absence de l’avocat des requérants.

Par la suite, en décembre 2000, les requérants furent transférés à une prison de type F, où plusieurs émeutes surgirent au fil du temps, donnant lieu à des confrontations violentes entre les policiers et les détenus.

Pour protester contre ces événements, les requérants entamèrent une grève de la faim. Atteints, de ce fait, du syndrome de

Wernicke-Korsakov

, ils furent respectivement admis au bénéfice de la libération provisoire, les 29

décembre 2001 et 5

février

2002.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Les dispositions pertinentes du droit turc, quant à la poursuite des actes de mauvais traitement aux mains des agents de l’Etat et quant aux voies de réparation ouvertes en la matière, figurent entre autres, dans la décision

Șahmo c. Turquie

(n

o

37415/97, l

er

avril 2003).

L’article 365 du code de procédure pénale («

CPP

») permet aussi à une personne de se constituer «

partie intervenante

» et, ainsi, d’agir aux côtés de l’accusation. Dans ce cas, l’intervenant peut réclamer – en sa qualité de victime directe – réparation de ses préjudices résultant de l’infraction et, à l’instar du procureur, se pourvoir en cassation contre le verdict (article 371 du CPP).

S’agissant des infractions passibles d’une peine d’emprisonnement maximale de cinq ans, telle que celle réprimée par l’article 243 du code pénal, l’article 102 dudit code prévoit un délai de prescription de cinq ans.

Quant aux cours de sûreté de l’Etat, les dispositions en vigueur à l’époque des faits sont récapitulées dans l’arrêt de principe

Incal c. Turquie

du 9 juin 1998 (

Recueil des arrêts et décisions

1998-IV, pp. 1557-1561, §§

26-29).

GRIEFS

Les requérants se plaignent d’abord d’une violation de l’article 3 de la Convention, en raison des tortures qui leur auraient été infligées lors leur garde à vue.

Invoquant l’article 6

Dans leurs observations du 11 décembre 2002, les requérants ont formulé un nouveau grief, se plaignant de la durée excessive de la procédure engagée contre les policiers responsables de leur garde à vue.

EN DROIT

A.

Les arguments des parties

1.

Le Gouvernement

a.

Sur le grief tiré de l’article 3 de la Convention

Dans ses observations, le Gouvernement ne soulève aucune exception préliminaire.

Quant au bien-fondé, il s’en tient aux conclusions du rapport médical du 17

janvier

1994, qui ne fit état d’aucune trace de lésion sur les corps des intéressés. Par ailleurs, le Gouvernement soutient que la contradiction entre ce rapport et celui du 24 janvier suivant, n’a pas de poids décisif, dans la mesure où l’origine de cette contradiction n’a pu être déterminée, malgré les efforts de la chambre n

o

2 de l’Institut médicolégal.

Aussi, le Gouvernement met-il en doute la crédibilité des requérants qui se contentent de formuler des allégations vagues, sans pouvoir fournir une description détaillée des sévices qu’ils auraient subis.

b.

Sur les griefs tirés de l’article 6 de la Convention

Le Gouvernement se réfère à la législation en vigueur à l’époque et fait valoir les dispositions constitutionnelles régissant les modalités de désignation et nomination des juges militaires siégeant au sein des cours de sûreté de l’Etat, ainsi que des garanties dont ces derniers jouissaient dans l’exercice de leurs fonctions judiciaires. Il en déduit notamment que le jugement qui s’est déroulé devant la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul satisfaisait pleinement aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention.

2.

Les requérants

a.

Sur le grief tiré de l’article 3 de la Convention

Les requérants rétorquent que la torture est une pratique courante en Turquie. Ils dénoncent la superficialité du premier examen médical effectué à la fin de leur garde à vue, et ajoutent que le médecin concerné avait lui

‑

même déclaré devant la cour d’assises d’Istanbul qu’il n’avait effectué qu’une exploration à l’œil nu. Ils déplorent encore que la cour d’assises a manqué d’accorder l’importance nécessaire aux preuves médicales inébranlables qui lui avaient été soumises.

b.

Sur les griefs tirés de l’article 6 de la Convention

Les requérants qualifient les cours de sûreté de l’Etat de tribunaux d’exception, à caractère politique, et affirment que ces juridictions se permettent de méconnaître, comme bon leur semble, les garanties fondamentales de la justice pénale. A cet égard, ils rappellent qu’ils avaient déjà été condamnés en octobre 1994 pour appartenance à une organisation illégale par l’une de ces juridictions, et allèguent qu’en l’espèce, la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul a préjugé en prenant cette ancienne condamnation pour preuve de leur culpabilité actuelle, sans même estimer devoir entendre leurs témoins à décharge.

B.

Appréciation de la Cour

La Cour estime d’emblée que le nouveau grief que les requérants tirent du manque de célérité de la procédure engagée contre les policiers mis en cause, ne résiste pas à examen. En effet, même à supposer que l’article 6

§

1 puisse trouver application du fait de la qualité de partie intervenante des intéressés, il suffit d’observer la procédure en question a abouti le 28

juin 2000.

Ce grief, formulé pour la première fois dans les observations écrites du 11 décembre 2002, s’avère donc tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

En revanche, s’agissant des autres griefs exposés ci-dessus et en l’absence d’une quelconque exception soulevée par le Gouvernement, la Cour n’aperçoit d’office aucun motif qui puisse faire obstacle à leur recevabilité, au regard de l’article 35.

Aussi, la Cour a-t-elle procédé à un examen préliminaire des faits et des arguments des parties. Cela étant, elle estime ne pas être en mesure de se prononcer, à ce stade de la procédure, sur ces griefs, qui posent des questions de fait et de droit suffisamment complexes pour que leurs solutions doivent relever d’un examen au fond.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

irrecevable, le nouveau grief tiré de l’article 6 § 1 quant à la durée excessive de la procédure engagée contre les policiers mis en cause

;

Déclare

le restant de la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

S. D

ollé

J.-P. C

osta

Greffière

Président