ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2384/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin notificarea înregistrată sub nr. 10436 din 11 august 2001, B.Y.P.M., a solicitat SC E.E. SA, în temeiul Legii 10/2001, restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafața de 232,50 m.p. și vila M.A. (lotul 13), situată în Eforie Nord, proprietatea mamei sale, B.P.M.A., decedată la 6 februarie 1977. Persoana juridică deținătoare prin decizia nr. 1031 din 3 octombrie 2001, a respins cererea de restituire în natură, cu motivarea că imobilul intră sub incidența art. 27 din Legea 10/2001, întrucât SC E.E. SA este o societate comercială privatizată, cât și pentru că persoana îndreptățită nu ar fi depus actele necesare în dovedirea calității de moștenitor.

Ca urmare, prin aceeași decizie, B.Y.P.M. a fost îndrumată să se adreseze A.P.A.P.S., pentru obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent. Cu respectarea termenului și cerințelor procedurale prevăzute de legea specială, persoana îndreptățită a contestat decizia societății deținătoare, prin acțiunea înregistrată la 9 noiembrie 2001, sub nr. 4273, la Tribunalul Constanța. Reclamanta a susținut că decizia contravine dispozițiilor Legii 10/2001, întrucât deși a solicitat odată cu restituirea în natură, pentru cazul în care aceasta nu ar fi posibilă, acordarea despăgubirilor bănești echivalente de 120.000 dolari S.U.A., persoana deținătoare nu s-a pronunțat și nu i-a făcut oferta de despăgubiri.

Totodată, s-a arătat că SC E.E. SA nu i-a solicitat, cum era obligată dacă ar fi fost necesar, completarea dovezilor privind calitatea de moștenitor, cât și faptul că trimiterea la dispozițiile art. 27 din Legea 10/2001, este greșită, întrucât imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil în proprietatea statului. Prin întâmpinare, SC E.E. SA a cerut respingerea acțiunii, ca nefondată, iar prin cerere separată, a chemat în garanție A.P.A.P.S., precum și statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligate, în cazul admiterii acțiunii principale, să-i plătească contravaloarea imobilului din litigiu la valoarea actuală de circulație. Pârâta a cerut, totodată, în contradictoriu cu chemații în garanție, stabilirea unui drept de retenție până la plata despăgubirilor.

Prin sentința civilă nr. 175 din 20 martie 2002, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins, ca nefondate, atât acțiunea principală, cât și cererea de chemare în garanție. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a motivat că reclamanta nu ar fi făcut nici pe parcursul procesului dovada calității sale de moștenitoare legală a fostei proprietare, iar cererea apărătorului acesteia, vizând suspendarea judecății în vederea procurării și producerii actelor, nu ar fi fost întemeiată. Ca urmare, s-a socotit că, și refuzul deținătoarei, SC E.E. SA, de a dispune restituirea imobilului în natură la cererea reclamantei, ar fi justificat pentru același motiv. Hotărârea instanței de fond a fost confirmată prin decizia civilă nr. 108 C din 30 septembrie 2002, a Curții de Apel Constanța, secția civilă, care a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, la rândul său, că apelanta contestatoare nu a depus odată cu notificarea și nici ulterior potrivit cerințelor legale dovada calității de moștenitoare a proprietarei imobilului, actele în copie, înfățișate în acest scop, neavând nici o putere doveditoare, pentru că sunt copie după copie și nu au fost traduse în limba română. Instanța de apel a statuat, însă, și cu privire la fondul litigiului, reținând că, în cauză, ar fi aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (1) și (2) și ale art. 28 din Legea 10/2001, întrucât imobilul ar fi intrat cu titlu valabil în proprietatea statului ca urmare a aplicării Decretului 92/1950, fiind inclus legal în patrimoniul societății comerciale pârâte ulterior privatizării.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs în termen legal reclamanta, B.Y.P.M., care invocând temeiurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 din C. proc. civ., a susținut, în esență, pe de o parte că instanțele au aplicat și interpretat greșit dispozițiilor art. 22 din Legea 10/2001, referitoare la termenul în care era obligată să producă actele doveditoare, pe de alta că în apel s-ar fi reținut fără temei legal și fără ca acest aspect să facă obiectul dezbaterilor la instanța de fond, că imobilul ar fi intrat cu titlu valabil în proprietatea statului. Recursul se dovedește fondat. Potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și cele care atestă calitatea de moștenitor, vor fi depuse ca anexe la notificare odată cu aceasta, sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii.

Excluzând prelungirea ulterioară, prin O.G. nr. 109/2001, în raport de data intrării în vigoare a legii, ca fiind 14 februarie 2001, termenul opozabil persoanei îndreptățite pentru dovedirea calității de moștenitor s-a împlinit la 14 august 2002, după emiterea deciziei atacate de respingere a cererii de restituire, când de altfel contestația era pe rolul primei instanțe. Așa fiind, motivul de respingere al notificării pe acest temei de către societatea deținătoare la 3 octombrie 2001, era cel puțin prematur, iar respingerea contestației pentru acest motiv vădit greșită. Pe de altă parte, se constată că, deși nu a făcut obiectul dezbaterilor în fond, instanța de apel s-a pronunțat explicit asupra temeiniciei deciziei atacate prin prisma motivului de respingere al notificării, vizând incidența art. 27 din Legea 10/2001.

În același timp, ambele instanțe au omis să examineze excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în acțiunea de față, ridicată explicit prin întâmpinarea societății pârâte și care avea precădere asupra fondului. În acest mod, hotărârile se dovedesc contradictorii în conținutul lor, reținându-se, pe de o parte, explicit că reclamanta nu ar avea calitatea de persoană îndreptățită la restituire, pentru că nu a dovedit cu acte apte să producă efecte că este moștenitoarea adevăratului proprietar, pe de alta, implicit, că ar avea calitatea procesuală, întemeiată pe aceleași elemente de fond, de a sta în proces sub nume de moștenitor.

În fine, interpretarea restrictivă dată puterii doveditoare a înscrisurilor prezentate de reclamantă în dovedirea calității de moștenitor, nu se justifică, câtă vreme instanța de apel, făcând abstracție de caracterul devolutiv al procedurii și de propriile obligații procesuale, nu a luat măsurile utile prevăzute de lege pentru înfățișarea actelor în original și în traducere legalizată. Așa fiind, hotărârile pronunțate, în cauză, se vor casa cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, pentru reluarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta, B.Y.P.M., împotriva deciziei civile nr. 108/c din 30 septembrie 2002, a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Casează decizia recurată, precum și sentința nr. 175 din 20 martie 2002, a Tribunalului Constanța, secția civilă, și trimite cauza la același tribunal pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 martie 2004.