ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4482/2003
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4482/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Reclamantul P.M. a chemat în
judecată pe pârâtul P.E., pentru a se stabili valoarea de patrimoniu a SC U.N.I.
SRL Timișoara, respectiv, stabilirea participării fiecărui asociat la crearea
acestei valori de patrimoniu, temeiul de drept al cererii fiind art. 111 C.
proc. civ.
Pe parcursul procesului, pârâtul a
decedat, motiv pentru care au fost introduși în cauză moștenitorii acestuia, P.L.
(soție) și P.O. (fiica minoră).
În fața Tribunalului Timiș, unde
cauza s-a înregistrat prin declinare de la Judecătoria Timișoara, reclamantul
și-a precizat acțiunea, în sensul de a se constata că el a avut o contribuție
la cererea fondului SC U.N.I. SRL de 845.801.675 lei, iar pârâtul de 5.955.966
lei, suma de 173.488.519 lei constituind un drept în pretenție al pârâtului,
dar nu a contribuit la formarea patrimoniului societății. De asemenea,
reclamantul și-a transformat acțiunea din constatare în realizare.
Tot pe parcursul procesului, la
cererea reclamantului, a fost introdusă în cauză pentru a-i fi opozabilă
hotărârea, SC U.N.I. SRL.
Prin sentința civilă nr. 1978 din 29
noiembrie 2000, Tribunalul Timiș a admis acțiunea precizată, constatând că
reclamantul a avut o contribuție cu fonduri proprii la crearea patrimoniului SC
U.N.I. SRL, în sumă de 845.801.675 lei, iar pârâtul P.E. de 5.955.966 lei. A
fost obligată pârâta SC U.N.I. SRL la plata sumei de 845.801.675 lei cu titlu
de pretenții.
S-a reținut de instanță, după ce se
face o analiză a compunerii patrimoniului unei societăți comerciale în general,
a categoriilor de bunuri cuprinse în patrimoniu, printre care capitalul social,
a definiției acestui capital și a întregirii acestuia ulterior constituirii, că,
în cauză, patrimoniul SC U.N.I. SRL s-a mărit cu valoarea spațiului construit
(comercial) din str. C.T. nr. 94, la realizarea căruia părțile asociate
(reclamantul și pârâtul) au avut contribuții diferite.
Față de expertiza pe care instanța
și-a însușit-o, s-a stabilit contribuțiile diferite ale părților, așa cum s-a
solicitat de reclamant și, față de precizările făcute de reclamant, a fost
obligată societatea comercială pârâtă la plata către reclamant a contribuției
aduse de acesta.
Apelul declarat de pârâta P.L. a
fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Timișoara, care, prin decizia
civilă nr. 815 din 26 septembrie 2001, a reținut că pârâta nu a fost lipsită de
dreptul de apărare, iar, pe fond, față de referirile generale ale apelantei, că
au fost bine stabilite raporturile juridice dintre părți și obligațiile
acestora.
Împotriva acestei hotărâri a
declarat recurs pârâta P.L., care, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct.
7, 8, 9 C. proc. civ., susține, în esență, că sunt contradictorii motivele
arătate pentru respingerea criticii din apel, legată de lipsirea dreptului la
apărare, cu cererile formulate de pârâtă, că s-a schimbat natura juridică a
acțiunii din aceea în constatare în acțiune în realizare, astfel că greșit a
fost obligată la plată pârâta, societate comercială, și a fost încălcată legea,
neținându-se seama că atât actele depuse la dosar, cât și cele care au stat la
baza efectuării expertizelor au fost semnate doar de reclamant, neregăsindu-se
în evidențele contabile și nu au fost aprobate de Adunarea Generală a
societății, fiind constituite procauza.
Se mai arată în recurs că, în
situația când se va reține că în urma precizării reclamantului acțiunea este în
realizare, să se constate că nu a fost suficient timbrată.
Se solicită modificarea deciziei și
respingerea acțiunii.
Recursul este nefondat.
Cu referire la dispozițiile art. 304
pct. 7 C. proc. civ., se constată că nu este incident în cauză, nerezultând
motive contradictorii sau străine de natura pricinii, pe care se întemeiază
decizia cu precizarea că recurenta raportează aceste prevederi la neacordarea
dreptului la asigurarea apărării.
Motivarea instanței pe acest aspect
învederat de pârâtă nu este contradictorie nici cu cererile acesteia și nici nu
este străină de pricină.
Potrivit art. 156 alin. (1) C. proc.
civ., acordarea unui termen pentru asigurarea apărării este o facultate pentru
instanță și nu o obligație, cu atât mai mult, cu cât cauza se afla repusă pe
rol după o suspendare în temeiul art. 244 C. proc. civ., pârâta fiind asistată
de avocat până la această dată.
Din lectura încheierii de dezbateri
din 13 noiembrie 2000, rezultă că pârâta a solicitat termen pentru a-și formula
apărarea și nu pentru imposibilitatea motivată a apărătorului său de a-i
susține interesele, pentru a se putea, eventual, aprecia asupra cererii.
De aceea, s-a făcut corect aplicarea
dispozițiilor art. 157 C. proc. civ., amânându-se pronunțarea nu pentru un
singur termen, în vederea depunerii de concluzii scrise, ci la două termene
consecutive, ceea ce pârâta a și făcut. A se vedea notele ulterioare amânării
pronunțării.
Cu alte cuvinte, instanțele s-au
conformat dispozițiilor legale și nu a lipsit-o pe pârâtă de exercitarea
dreptului la apărare.
Afirmațiile pe care pârâta le face
în recurs, în legătură cu etica profesională a apărătorului său, ori
contestarea conținutului concluziilor scrise sunt probleme care nu au fost cu
nimic dovedite și nu erau de competența instanței să le rezolve.
În cauză, nu sunt incidente
dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece acțiunea în constatare,
cum a fost inițial, a fost transformată în acțiune în realizare, astfel,
justificându-se soluția instanței de obligare a societății comerciale la plata
cotei de contribuție a reclamantului la constituirea patrimoniului societății.
Din cele arătate, înseamnă că
soluția nu este consecința schimbării de către instanță a naturii juridice a acțiunii,
ci a transformării temeiului de drept al acesteia de către reclamant.
În ceea ce privește corectitudinea
timbrării acțiunii în realizare, se constată că aceasta nu a constituit motiv
de apel, astfel că, din acest punct de vedere, hotărârea instanței de fond este
irevocabilă față de pârâtă, neputând fi invocată pentru prima dată în recurs.
Aceeași situație se constată și în
legătură cu criticile aduse expertizelor (contabilă și tehnică) și anume, că
ele n-au constituit motive de apel, nu s-a solicitat de recurentă în apel o
nouă expertiză dacă avea de obiectat, susținându-se pentru prima dată în
recurs, deci, trecându-se peste calea de atac a apelului, dar și acum la modul
general, că expertizele au rezolvat totul doar în favoarea reclamantului și s-a
trecut peste obiecțiunile formulate, ceea ce nu este posibil, deoarece recursul
nu poate fi exercitat
omisso medio
.
Față de cele arătate, nu sunt
incidente nici dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie
respins recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de pârâta P.L., împotriva
deciziei nr. 815 din 26 septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția
comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică,
astăzi, 19 noiembrie 2003.