ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5889/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5889/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului în anulare de față.

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 28 iunie

1996 sub nr. 8714 pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu, reclamantul D.G.P. a chemat

în judecată pe pârâții D.R. și D.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe

care o va pronunța să dispună stabilirea masei succesorale cotele care se cuvin

părților, și sistarea stării de indiviziune, privind bunurile rămase în urma

decesului mamei pârâților D.M.

A solicitat de asemenea obligarea pârâților să

raporteze la masa succesorală bunurile mobile sustrase după decesul autoarei

sale și instituirea unui sechestru judiciar. Pârâtul D.R.R. a formulat o cerere

reconvențională, solicitând să se constate că în masa succesorală intră doar

½ părți din construcția și anexele situate în Tg. Jiu, să se dispună

reducțiunea donației asupra imobilului – teren în suprafață de 382 mp și

construcție situat în comuna Românești și a celei privind suma de 9.000 lei

reactualizată, să se completeze masa succesorală cu mai multe bunuri, printre

care un cavou și terenul aferent situat în Cimitirul Eroilor din Tg. Jiu, de

asemenea să se scoată din masa bunurilor partajabile o serie de bunuri care

sunt proprietatea sa.

În cauză au formulat cerere de intervenție în

interes propriu S.R. și S.C. solicitând să se constate că în masa succesorală

nu intră terenul atribuit lor prin titlul de proprietate nr. 438872/1995.

După un prim ciclu procesual, Curtea de apel

Craiova, prin decizia civilă nr. 1447 din 4 martie 1999 a admis contestația în

anulare formulată de către D.R., a anulat decizia civilă nr. 6774 din 5

noiembrie 1998 pronunțată de Curtea de Apel Craiova și a fixat termen pentru

soluționarea recursului declarat de către D.R.

Prin decizia nr. 245 din 15 aprilie 1999, Curtea

de Apel Craiova, secția civilă, a admis recursul, a casat hotărârile pronunțate

de către instanța de apel și instanța de fond precum și încheierea de admitere

în principiu și a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Tg. Jiu.

Curtea Supremă de Justiție, prin încheierea nr.

1838 din 26 mai 2000, a strămutat judecarea cauzei la Judecătoria Sibiu.

Prin sentința civilă nr .9207 din 18 decembrie

2001, rejudecând cauza după casarea cu trimitere, judecătoria a admis în parte

în principiu și în fond acțiunea principală și cererea reconvențională, a admis

în fond cererea de intervenție în interes propriu și, în consecință:

- a dispus dezmembrarea imobilului teren situat în Tg. Jiu

în suprafață de 1841,86 mp în trei corpuri de câte 613,95 mp fiecare, conform

raportului de expertiză (efectuată în cauză de către expertul M.I.) varianta A.

- a constatat că în urma decesului lui D.M. la data de 27

februarie 1996 a rămas masa succesorală formată din bunurile enumerate 1-245 în

dispozitiv.

- a constatat că D.R. a efectuat la imobilul din Tg. Jiu un

adaus de 14.371.250 lei care nu intră în masa succesorală (cotă de 1/3 din

construcții).

- a constatat că terenul în suprafață de 1000 mp situat în

extravilanul comunei Românești aparține conform titlului de proprietate nr.

438872/1995 intervenienților S.R. și S.C.

- a constatat că sunt moștenitori în calitate de fii D.G.P.,

D.A. și D.R., având fiecare o cotă de 1/3 din masa succesorală.

- a dispus sistarea stării de indiviziune prin formarea de 3

loturi.

a)

Lotul I format din bunurile de la

numerele 1-72 inclusiv, în valoare de 36.545.074 lei care va fi atribuit

reclamantului D.G.P.

b)

Lotul II format din bunurile

menționate de la nr. 73 până la 153 inclusiv, în valoare de 36.610.257 lei care

va fi atribuit pârâtului D.A.

c)

Lotul III format din bunurile de la

nr. 154 până la 245 inclusiv, în valoare de 70.164.639 lei care va fi atribuit

pârâtului D.R.

În vederea egalizării loturilor a

obligat pe pârâtul D.R. să plătească reclamantului D.G.P. suma de 11.228.249

lei cu titlu de sultă, și pârâtului D.A., suma de 11.163.066 lei cu același titlu.

-

a respins

celelalte capete de cereri.

-

a compensat

cheltuielile de judecată.

Tribunalul Sibiu, prin decizia

civilă nr. 431 din 22 mai 2002, a respins apelurile formulate de către D.R. și

D.A. împotriva acestei hotărâri, ca nefondate.

Prin decizia civilă nr. 2880 din 4

decembrie 2002, Curtea de apel Alba Iulia a respins ca nefondate recursurile

declarate de D.R. și D.A. împotriva hotărârii pronunțate de către Tribunalul

Sibiu.

Recurenții au fost obligați la plata

sumei de 800.000 lei cheltuieli de judecată către intimat.

În conformitate cu prevederile art.

27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare împotriva acestor hotărâri mai înainte menționate

pronunțate de Judecătoria Sibiu, Tribunalul Sibiu și Curtea de apel Alba Iulia,

considerând că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Totodată a considerat că aceste

hotărârii sunt și vădit netemenice.

Se susține în recursul în anulare că

în conformitate cu art. 741 alin. (2) C. civ. la formarea și compunerea

loturilor se va evita fărâmițarea peste măsură a imobilelor care i-ar modifica

acestuia destinația economică.

În acest sens se arată că terenul de

1846 mp pe care este construit imobilul, plus anexele gospodărești și

adăugirile construite de către pârâtul D.R., după decesul autorului părților,

formează un tot unitar, respectiv gospodăria pârâtului, deci nu poate fi

fragmentat.

Se susține de asemenea că deși

pârâtul D.R. a efectuat un adaus la imobilul succesoral, valoarea acestuia a

fost stabilită de către instanță cu motivarea că pârâtul nu a cerut

suplimentarea expertizei pe acest aspect încălcând dispozițiile art. 129 alin.

(5) C. proc. civ. care prevăd că instanța trebuia să dispună chiar din oficiu

suplimentarea probelor.

O altă susținere este în legătură cu

faptul că instanțele au apreciat nelegal și netemeinic că nu se poate face

raportul donațiilor.

O ultimă critică în legătură cu

netemeinicia hotărârilor privește împrejurarea că deși existau probe în

legătură cu pretențiile privind cavoul, s-a considerat că existența acestui bun

în masa succesorală nu a fost dovedită.

Aceleași critici au fost formulate și

cu privire la investițiile pe care pârâtul D.R. a susținut că le-a efectuat la

imobilul succesoral, altele decât adaosul, susținându-se că instanțele nu au

respectat nici dispozițiile art. 315 C. proc. civ..

Recursul în anulare este nefondat.

Este de reținut în primul rând că recursul în anulare a fost întemeiat pe

dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. vizând ambele ipoteze prevăzute de

acest text de lege respectiv, existența unei „încălcări esențiale a legii, ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond” și cea de a doua ipoteză

„hotărârea este vădit netemeinică”.

Analizând ipotezele prevăzute de

acest text de lege urmează a reține cu privire la prima ipoteză că pentru a

considera existența acestui motiv de recurs în anulare este necesară

îndeplinirea cumulativă a trei condiții respectiv:

1)

existența unei

încălcări esențiale a legii care să fie determinat

2)

o soluționare

gresită a cauzei pe fond și

3)

dezlegarea

greșită a cauzei să fi avut loc printr-o hotărâre judecătorească.

Fiind vorba de condiții cumulative

ele trebuie să fie îndeplinite toate; ori condiția „încălcării esențiale a

legii” nu este îndeplinită întrucât prin această formulare juridică sunt avute

în vedere nu orice încălcări ale unor dispoziții legale, ci numai acele de

ordine publică , ceea ce în cazul în speță nu se regăsește.

În acest sens urmează a constata că

textele de lege invocate în recursul în anulare care nu ar fi fost respectate

respectiv art. 741 alin. (2) C. civ. și art. 673

10

alin. (1) C.

proc. civ. nu au fost încălcate.

Astfel art. 741 C. civ. în alin. (1)

statornicește principiul egalității partajării în natură respectiv că „la

formarea și compunerea loturilor, trebuie să se dea fiecărei părți „PE CÂT SE

POATE” (deci nu imperativ) aceeași cantitate de mobile și imobile”.

În alin. (2) al aceluiași articol se

prevede că „se va evita cât va sta în putință” (deci nu imperativ).

Textul din codul de procedură civilă

invocat 673

10

consfințește și el principiul prevăzut de Codul civil

având același caracter de recomandare, nefiind o dispoziție imperativă.

În consecință, chiar în ipoteza în

care nu ar fi fost respectate dispozițiile legale mai înainte menționate, tot

nu ar reprezenta o „încălcare esențială a legii” în sensul art. 330 alin. (2)

C. proc. civ. pentru considerentele arătate cu ocazia analizării acestei

prevederi legale.

În cauză, partajarea terenului în

suprafață de 1841,86 mp a fost făcută cu respectarea art. 741 C. civ. și art.

673

10

C. proc. civ. avându-se în vedere varianta I a expertizei

efectuată de M.I., confirmată și de contraexpertiza efectuată de R.D., R.P. și

D.N., împărțirea acestui imobil în trei loturi egale cuprinzând și

construcțiile aflate pe terenul respectiv, pârâtului D.R. menținându-i-se

astfel gospodăria.

Referitor la pretinsul „adaus” făcut

la construcție prin contribuția exclusivă a pârâtului D.R., urmează a reține că

acesta nu a făcut dovada efectuării acestor lucrări în anul 1976, perioadă în

care proprietari ai imobilului erau părinții pârâtului care erau în viață și

locuiau în imobil.

De menționat că în certificatul de

moștenitor nr. 725 din 14 august 1985 eliberat de Notariatul de stat județean

Gorj, în masa succesorală rămasă în urma decesului tatălui părților, figurează

respectivele construcții cu mențiunea că „au fost construite de defunct cu

soția supraviețuitoare”.

Pârâtul D.R.R. este în calitate de

fiu moștenitor pentru cota de ¾ din masa succesorală, situație stabilită

prin certificatul de moștenitor.

De reținut că acesta nu a solicitat

anularea acestui certificat, în atare situație și reținând și că părțile, cu

ocazia judecării apelului, au declarat în mod expres că nu mai au probe de

solicitat nu se poate imputa instanțelor că nu au avut rol activ conform art.

129 C. proc. civ.

De altfel și sub aspect teoretic nu

se poate reține că nerespectarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

ar reprezenta „o încălcare esențială a legii” conform art. 330 pct. 2 C. proc.

civ.

De menționat de asemenea că nici cu

privire la dovedirea proprietății cavoului și locului de veci situat în

Cimitirul eroilor, pârâtul-reclamant (în reconvențională) D.R., nu a produs

probe necesare, întrucât, fiind vorba de un bun imobil cu o destinație

specială, era necesar să existe un act care să emane de la Administrația

cimitirului eroilor.

Referitor la susținerea din recursul

în anulare că instanțele nu au respectat nici prevederile art. 315 C. proc.

civ., urmează a constata că în speță nu este vorba de nici o problemă de drept

rezolvată de instanța de casare.

Cu privire la „necesitatea

administrării unor probe” stabilite de către instanța de casare, de asemenea nu

este vorba întrucât „considerentul” prin care instanța de casare a apreciat că

este necesară suplimentarea probelor fără o indicație concretă, nu poate reprezenta

și pentru considerentele mai înainte arătate, că fiind o nerespectare a

prevederilor art. 315 C. proc. civ.

Cu privire la susținerile

referitoare la faptul că instanțele nu au procedat la reducțiunea donațiilor

urmează a reține că cele două donații au fost făcute la datele de 22 februarie

1973 pentru suma de 18.000 lei în favoarea lui D.A., respectiv la data de 29

martie 1974 pentru imobilul teren-loc de casă din comuna Românești nr. 115 în

favoarea lui D.G.P., iar ca urmare a decesului donatorului D.G.R. a fost emis

certificatul de moștenitor nr. 725 la data de 14 august 1985.

Pârâtul-reclamant în cererea

reconvențională D.R.R. nu a solicitat însă anularea certificatului moștenitor

prin care el devenise unicul fiu moștenitor întrucât ceilalți doi fii (frații

săi) renunțaseră la succesiune tocmai pentru că fuseseră gratificați prin cele

două donații.

În consecință, întrucât nu s-a

solicitat anularea certificatului de moștenitor de către D.R.R., iar acțiunea

în anularea certificatului de moștenitor este o acțiune personală, ea este

prescriptibilă în termenul de 3 ani conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958

deci în această situație pârâtul reclamant nu mai putea solicita reducțiunea

donațiilor.

Astfel fiind, față de considerentele

mai înainte arătate, reținând că nici una din criticile formulate nu este

întemeiată urmează a respinge recursul în anulare ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 9207 din 18 decembrie 2001 a

Judecătoriei Sibiu, a deciziei civile nr. 431 din 22 mai 2002 a Tribunalului

Sibiu și a deciziei civile nr. 2880 din 4 decembrie 2002 a Curții de Apel Alba

Iulia ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, 26

octombrie 2004.