ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1756/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 14 iunie 2001, reclamanta SC I.M. SRL București a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, solicitând anularea procesului-verbal nr. 115 din 22 februarie 2001 și a deciziei nr. 495 din 20 aprilie 2001 și exonerarea sa de plata sumei de 71.983.497 lei, reprezentând impozit pe profit și majorări de întârziere aferente. În subsidiar, în cazul în care până la pronunțarea sentinței se va reține această sumă din contul societății, s-a solicitat restituirea sumei. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este organizată sub forma unei S.R.L., asociat majoritar fiind societatea S.O.

Cipru, care deține 99,9924% din capitalul social. Obiectul principal de activitate al SC I.M. SRL este distribuția de produse de larg consum la peste 50.000 lei agenți economici. Ponderea de 62% este reprezentată de activitatea de distribuție a produselor B.A.T., desfășurată pe baza unui contract de distribuție exclusivă pe teritoriul României. Prin contractul încheiat la 19 decembrie 1997, între I. și S., cu privire la intermedierea și consultanța realizată de S., în legătură cu obținerea dreptului de distribuție al produselor B.A.T., părțile recunoșteau contribuția esențială a S., la derularea de către I., a operațiunii cu produse B.A.T. În perioada 7 noiembrie – 22 decembrie 2000 și 15 ianuarie – 26 ianuarie 2001 a avut loc un control efectuat de organele Ministerului Finanțelor care a constatat că, cheltuielile efectuate pe baza contractului încheiat cu societatea S., nu sunt deductibile fiscal.

În consecință, organul fiscal a dispus reîntregirea profitului I., pe anii 1998 – 1999 și 2000 și calcularea retroactivă de majorări de întârziere pe anii 1998 și 1999. În final, reclamanta susține că organele de control și Ministerul Finanțelor au interpretat greșit dispozițiile art. 22 alin. (2) din O.G. nr. 70/1994, au încălcat principiul neretroactivității legii și au încălcat dispozițiile art. 4 din O.G. nr. 70/1994. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1709 din 13 decembrie 2001, a admis acțiunea, a anulat actele administrative atacate și a exonerat-o pe reclamantă de plata sumei de 71.983.497.484 lei. Împotriva acestei soluții au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Ministerul Finanțelor Publice.

În recursul său, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București susține în esență că, în mod eronat instanța a apreciat ca fiind aplicabilă, Convenția de evitare a dublei impuneri, dintre România și Cipru; în mod greșit, instanța a considerat ca fiind deductibile, cheltuielile înregistrate în baza contractului de consultanță încheiată; că societatea reclamantă nu a putut pune la dispoziția organelor de control, alte documente care să ateste natura și prestarea efectivă de servicii. În final, recurenta invocă dispozițiile art. 22 din O.G. nr. 70/1994 și art. 4 alin. (6) lit. r) din O.U.G. nr. 217/1999, referitoare la condițiile de deductibilitate a cheltuielilor aferente unui contract de consultanță.

Ministerul Finanțelor Publice, în recursul său, critică soluția pronunțată, întrucât instanța nu a avut în vedere faptul că organul de control a acordat o perioadă de timp în care reclamanta să prezinte documente care să dovedească efectuarea serviciilor conform contractului încheiat. De asemenea, instanța nu a reținut că în realitate, reclamanta a efectuat plăți în favoarea acționarului majoritar, care reprezintă în fapt un transfer de profit sub acoperirea unui contract, a cărui derulare este susținută de documente justificative. Incidente, în speță în perioada în care au fost efectuate, cheltuielile în sumă totală de 208.223.343.159 lei, erau prevăzute de art. 22 din O.G. nr. 70/1994, privind impozitul pe profit, pentru plățile efectuate în anii 1988 și 1999, coroborat cu prevederile art. 4 alin. 6 lit. r) din O.U.G.

nr. 217/1999. Ambele recursuri declarate sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Instanța de fond a reținut în mod curent aplicabilitatea în speță a prevederilor Convenției de evitare a dublei impuneri dintre România și Cipru, precum și faptul că pentru cheltuielile considerate nedeductibile de organul fiscal, reclamanta a prezentat documente justificative legale. În recursul parchetului se susține că prevederile Convenției de evitare a dublei impuneri dintre România și Cipru nu ar fi aplicabile, întrucât reclamanta este A. SRL, care realizează venituri pe teritoriul României, activitatea sa fiind sub incidența O.G. nr. 70/1994 ,privind impozitul pe profit. În conformitate art. 2.1 din Convenția încheiată cu Cipru, în anul 1981, aceasta se aplică „impozitelor pe venit și pe avere stabilite de unul dintre statele contractante (….) indiferent de sistemul lor de percepere”.

Art. 2.3 lit. a) alin. (1) include, în ce privește România, „impozitul pe veniturile realizate de persoanele fizice și juridice”. Având în vedere că la data încheierii Convenției cu Cipru, în România nu exista instituția impozitului pe profit, se aplică și prevederile art. 2.4 din Convenție, potrivit cărora „Convenția se va aplica, de asemenea, impozitelor identice sau analogice care se vor institui după data semnării prezentei convenții, în plus sau în locul celor existente”. Conform art. 1, Convenția se aplică tuturor persoanelor juridice „care sunt rezidente ale unuia sau ambelor state contractante”. În speță, societatea cipriotă S. a achitat în Cipru, impozitul pe venit aferent sumelor achitate de I. din România, așa cum rezultă din certificatul de rezidență din 2 noiembrie 2001, emis de Ministerul de Finanțe din Cipru.

în situația în care, pentru aceeași sumă, I. ar trebui să achite impozit pe profit (ceea ce s-ar întâmpla în cazul în care nu s-ar recunoaște caracterul deductibil al cheltuielilor către S.), s-ar ajunge la o dublă impozitare pe aceeași sumă, atât în România, cât și în Cipru, ceea ce contravine provederilor Convenției. În conformitate cu art. 12 alin. (5) din O.G. nr. 70/1004, Convențiile de evitare a dublei impuneri se aplică în mod prioritar față de prevederile legislației interne. În legătură cu susținerile recurenților, potrivit cărora I. nu ar fi prezentat documente justificate cu privire la derularea contractului încheiat cu S., acestea au fost înlăturate de raportul de expertiză contabilă efectuată în dosarul de fond.

Experții precizează că facturile emise de societatea S. au calitatea de documente justificative pentru efectuarea plăților în conformitate cu prevederile „contractului de prestări servicii din 19 decembrie 1997 și confirmă că legislația fiscală nu prevede cerința ca executarea unui contract de prestări servicii să fie probată prin acte scrise, altele decât factura pentru serviciile prestate, acceptată de beneficiar, în conformitate cu art. 46 C. com. Se susține de către Parchet că serviciile de intermediere prestate de S. – în legătură cu distribuirea de produse B.A.T., nu ar fi avut efecte benefice pentru I., întrucât societatea a înregistrat pierderi în luna septembrie 2000. În realitate, în urma contractului de distribuție cu B.A.T., intrat în vigoare în anul 1998, cifra de afaceri a I. a crescut de la 600 miliarde lei (în anul 1997), până la 7207,5 miliarde, (în anul 2000), produsele B.A.T.

reprezentând 62%. Au fost create cca 2000 locuri de muncă, la care se adaugă cei peste 50.000 de parteneri comerciali ai I. Dispozițiile art. 22 alin (2) din O.G. nr. 70/1994, potrivit cărora: „În cazul tranzacțiilor dintre contribuabilii sau dintre aceștia și o persoană fizică sau o entitate fără personalitate juridică, care participă sub orice formă la conducerea, controlul sau capitalul altui contribuabil sau alte entități, fără personalitate juridică, valoarea ce va fi recunoscută de autoritatea fiscală este valoarea de piață a tranzacțiilor, nu sunt aplicabile în speță. În speță este vorba de tranzacții comerciale încheiate între două persoane juridice de notorietate diferită, S. nefiind contribuabil în temeiul legii române, dispunând de personalitate juridică proprie.

Cu privire la aplicabilitatea în speță a art. 4 alin. (6) lit. r), introdus prin O.U.G. nr. 217/1999, invocarea acestui text tinde la încălcarea principiului neretroactivității legilor. O.U.G nr. 217/1999 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000, iar sumele care fac obiectul procesului-verbal, se referă la anii 1998 și 1999. Pentru motivele expuse pe larg mai sus, ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței civile nr. 1709 din 13 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2004.