ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 943/2003

R  O  M    N  I  A

S-au luat

în examinare recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și condamnatul B.C.

împotriva deciziei penale nr.557 din 17 septembrie 2002 a Curții de Apel

București, secția I penală.

S-a

prezentat recurentul condamnat, aflat în stare de arest, asistat de avocat L.R.,

apărător desemnat din oficiu.

Procedura

de citare a fost îndeplinită.

Procurorul

a susținut recursul parchetului, astfel cum a fost formulat în scris și depus

la dosar, solicitând admiterea lui, casarea hotărârilor și, pe fond,

respingerea contestației formulată de condamnat și deducerea corectă a

perioadei executată din pedeapsa aplicată acestuia, respectiv de la 24 august

1999.

Apărătorul

condamnatului a solicitat admiterea  recursului parchetului, numai cu privire

la deducerea corectă a perioadei executate din pedeapsa aplicată acestuia și a

pus concluzii de respingere, ca nefondate, a celorlalte motive de recurs.

Cu

privire la recursul declarat de condamnat, a arătat că lasă soluția la

aprecierea instanței.

Procurorul,

cu privire la recursul declarat de condamnat, a pus concluzii de admitere numai

pentru greșita deducere a pedepsei.

Condamnatul,

în ultimul cuvânt, a solicitat admiterea recursului și reducerea pedepsei

aplicate.

C  U  R  T  E  A

Asupra r

ecursurilor de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul

București, Secția I penală, prin sentința penală nr.459 din 21 mai 2002, a

admis contestația la executare formulată de către condamnatul B.C. a desființat

în parte sentința penală nr.660 din 19 octombrie 2000 a Tribunalului București,

rămasă definitivă prin neapelare la 20 noiembrie 2000, a redus pedeapsa

aplicată inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat,

prevăzută și pedepsită de art.208 alin.1, raportat la art.209 alin.1 lit.a, i

și alin.3, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal, la 7 ani închisoare.

Instanța

a dedus prevenția inculpatului de la 20 august 1999 la zi, a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței penale și a dispus anularea mandatului de executare

emis în baza sentinței penale nr.660/2000 și emiterea unui  nou mandat de

executare pentru pedeapsa de 7 ani închisoare.

Pentru

a hotărî astfel tribunalul a reținut că, examinând contestația la executare,

aceasta este admisibilă în conformitate cu art.461 alin.1 lit.d din Codul de

procedură penală, avându-se în vedere prevederile art.15 din Codul penal, ca

urmare a intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.207/2000,

cu modificările ulterioare.

Din

analiza dosarelor a rezultat că, inculpatul a fost condamnat la 10 ani

închisoare pentru comiterea infracțiunii de furt calificat, prevăzută și

pedepsită de art.208 alin.1, raportat la art.209 alin.1 lit.g, i și alin.3, cu

aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal.

Tribunalul

a apreciat că, în raport cu lipsa antecedentelor penale ale inculpatului,

precum și cu comportarea sa în penitenciar (conform caracterizării aflate la

fila 18) pedeapsa de 10 ani închisoare poate fi redusă, în condițiile art.15

din Codul penal, la 7 ani închisoare.

Împotriva

sentinței au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul

București și inculpatul, prin care o consideră nelegală și netemeinică.

Parchetul

a apreciat greșită admiterea contestației la executare, deoarece prin aplicarea

dispozițiilor art.15 din Codul penal și a art.461 lit.d din Codul de procedură

penală nu se poate reduce pedeapsa prin reaprecierea circumstanțelor personale,

precum și pentru deducerea greșită a prevenției, având în vedere că inculpatul

a fost reținut preventiv numai 24 de ore (la data de 10 august 1999).

Condamnatul,

la rândul său, a solicitat reducerea pedepsei de 7 ani închisoare, până la

limita minimă de 3 ani închisoare.

Curtea

de Apel București, Secția I penală prin decizia nr.557 din 17 septembrie 2002,

a considerat că aplicarea Ordonanței oricărei infracțiuni cu agravanta

„consecințe deosebit de grave” nu „implică o schimbare de circumstanță și de

esență a încadrării juridice, ci eliminarea numai a formei agravante, în cadrul

aceleiași infracțiuni”.

Așa

fiind, instanța de control judiciar a apreciat că respectivul act normativ, cu

modificările ulterioare reprezintă o lege mai favorabilă în sensul art.15 din

Codul penal și deci „calea procesuală de aplicare este contestația la

executare, potrivit art.461 lit.d Cod procedură penală, acest act normativ

reprezentând un incident de micșorare a pedepsei”.

Curtea

de apel a reținut că apelul parchetului este fondat numai în ceea ce privește

deducerea prevenției condamnatului, în sensul că, prin admiterea lui, a

desființat parțial sentința penală, a dedus din pedeapsă prevenția de o zi,

respectiv 10 august 1999 și a respins ca nefondat apelul condamnatului.

În

termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a declarat recurs,

prin care consideră decizia nelegală și netemeinică, cu invocarea cazului de

recurs prevăzut de art.385

9

alin.1 pct.17

1

teza a doua

din Codul de procedură penală, în sensul că, instanța de fond a procedat la

schimbarea încadrării juridice a faptelor, inadmisibilă pe calea unei

contestații la executare. Din pedeapsa de executat instanța trebuia să deducă

însă reținerea din 24 august 1999.

La

rândul său, condamnatul a declarat și el recurs cu reiterarea aceluiași motiv

de netemeinicie, referitor la asprimea pedepsei, solicitând reducerea ei până

la minimul prevăzut de lege și anume 3 ani închisoare, în baza art.385

9

alin.1 pct.14 teza întâi din Codul de procedură penală.

Examinând

hotărârile atacate în raport de cazurile de recurs invocate, Curtea constată,

în baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, recursul parchetului

fondat, urmând a fi admis, iar a inculpatului nefondat, urmând a fi respins.

alin.1 lit.d din Codul de procedură penală, contestația contra executării

hotărârii penale se poate face, printre altele, când se invocă o cauză de micșorare

a pedepsei.

Pentru a se

asigura o aplicare

integrală și nediscriminatorie a principiului legii penale mai favorabile,

Codul penal a instituit unele reguli de aplicare a acestuia și în ipoteza în

care o lege penală nouă mai blândă ar surveni după rămânerea definitivă a

hotărârii de condamnare, dar înainte de executarea completă a pedepsei

aplicate.

În

această ipoteză însă, cauza penală fiind soluționată definitiv, legea penală

nouă își poate evidenția caracterul mai favorabil, astfel cum în mod unitar s-a

opinat în literatura de specialitate, numai sub aspectul pedepselor ce le

cuprind și ca atare aplicabilitatea principiului legii mai favorabile își poate

găsi incidența numai la nivelul sancțiunii.

Codul

penal reglementează două modalități de aplicare a legii mai favorabile în cazul

pedepselor definitive: una obligatorie (art.14) și alta facultativă (art.15).

Aceste

prevederi reglementează situația pedepselor pronunțate sub legea veche ce

depășesc maximul special prevăzut de legea nouă, în situația în care conținutul

constitutiv al infracțiunii în discuție prin toate elementele sale definitorii,

a rămas neschimbat, noua lege cuprinzând doar noi limite de pedeapsă, evident

mai reduse, pentru o infracțiune judecată definitiv, iar hotărârea de

condamnare a intrat în puterea lucrului judecat.

Atunci

când se constată existența acestei premise majore, și anume aceeași faptă, cu

aceeași încadrare juridică, dar sancțiunea aplicată este mai mică decât maximul

special prevăzut de legea nouă, sunt aplicabile prevederile  art.15 din Codul

penal, în sensul că, instanța de executare ținând seama de infracțiunea

săvârșită, de persoana condamnată și de conduita acesteia după pronunțarea

hotărârii sau în timpul executării pedepsei și de fracțiunea de pedeapsă

executată ar putea dispune reducerea pedepsei inițiale.

2.

Revenind la cauză, se constată că nu sunt aplicabile prevederile art.15 din

Codul penal, deoarece Ordonanța nr.207/2000 a modificat, printre altele și

art.146 din Codul penal, referitor la înțelesul noțiunii de „consecințe

deosebit de grave”, situație în care această agravantă specială făcând parte

din conținutul constitutiv (circumstanțial) al unor infracțiuni, numai prin

înlăturarea ei, deci prin schimbarea încadrării juridice a faptei, se poate

aplica legea penală mai blândă, dar în condițiile art.13 din Codul penal, cele

ale art.14 și 15 nefiind îndeplinite.

În

concluzie, prima instanță, admițând contestația la executare formulată de

condamnat, a făcut o greșită aplicare a legii, deoarece hotărârea de condamnare

era definitivă,  iar reducerea pedepsei a dispus-o păstrând încadrarea juridică

a faptei și în art.209 alin.3 din Codul penal, ceea ce nu era posibil decât

prin înlăturarea acestor dispoziții.

În

aceeași eroare se află și instanța  de control judiciar atunci când afirmă că,

această agravantă „nu implică o schimbare de circumstanță și de esență a

încadrării juridice, ci eliminarea numai a formei agravate, în cadrul aceleiași

infracțiuni”  pe care prima instanță nu a făcut-o (nici nu o putea face în

cazul acestei proceduri speciale de modificare a pedepsei), iar atunci când ea

este posibilă, și anume până la judecarea definitivă a cauzei, mijlocul juridic

este cel prevăzut de art.334 din Codul de procedură penală.

În

raport cu cele ce preced, recursul declarat de condamnat este nefondat, iar

deducerea arestului preventiv de o zi, urmează a fi făcut pe cale

administrativă cu prilejul executării pedepsei de 10 ani la care a fost

condamnat inculpatul.

În

consecință, Secția penală a Curții Supreme de Justiție, constatând îndeplinite

cerințele cazului de recurs invocat de către Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, în baza art.385

15

alin.1 pct.2 lit.d din Codul de

procedură penală va admite recursul declarat și va casa hotărârile atacate, în

sensul respingerii contestației la executare formulate de către condamnat,  iar

conform art.385

15

alin.1 pct.1 lit.b din același cod va respinge ca

nefondat recursul declarat de condamnat, cu obligarea sa la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E:

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București împotriva deciziei penale nr.557  din  17 septembrie 2002 a Curții de

Apel București – Secția I penală, privind pe condamnatul B.C.

Casează

decizia atacată și sentința penală nr.459 din 21 mai 2002 a Tribunalului

București – Secția I penală.

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de condamnatul  contestator B.C. împotriva

deciziei penale sus-menționate.

Obligă

pe recurentul condamnat la plata sumei de 2.500.000 lei cheltuieli judiciare

către stat, ocazionate de judecata în fond, apel și recurs, din care suma de

300.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată

în ședință publică, azi 25 februarie 2003.

PROCES-VERBAL

Prin încheierea

din 13 martie 2003 s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în

dispozitivul deciziei penale nr.943, în sensul că alineatul 2 va avea următorul

cuprins:

„Casează

decizia atacată și sentința penală nr.459 din 21 mai 2002 a Tribunalului București

– Secția I penală și respinge contestația la executare formulată de către

condamnatul B.C.”.