ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4945/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 27 ianuarie 1998, reclamanta Societatea Națională a Căilor Ferate Române a chemat în judecată pârâtele SC M. SA și SA R., pentru ca prin sentința ce instanța va pronunța să dispună obligarea acestora a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie hotelul R. situat în Mamaia, anexele, terenul aferent și la cheltuieli de judecată ocazionate de proces. În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., reclamanta a arătat că este proprietara acestuia, potrivit delimitărilor stabilite prin P. ul nr. 252/1992 de către SC P. SC Constanța, privind identificarea și localizarea în structura urbanistică actuală a proprietăților imobiliare ale SNCFR, „Memoriul Justificativ” și planul de situație.

Se mai arată că dovada dreptului de proprietate rezultă din prevederile Legii turismului din 29 februarie 1936 și Legii nr. 3047/1938, care atestă că ”proprietar al imobilului este numai R.A. CFR, administrarea acestuia făcându-se numai împreună cu ONT”, iar art. 12 arată că „Hotelurile construite vor rămâne în deplină proprietate a CFR”. S-au indicat în acest sens și inventarierile ulterioare (1940, 1943, 1947) care atestă că hotelul aparține R.A. CFR, concesionat în anul 1948 de ONT București, precum și Anexa la tabelul imobilelor naționalizate în județul Constanța, Decretul nr. 92/1950, care la poziția 41 înscrise „fost CFR M.– imobil complet”, așa încât și în momentul naționalizării situația juridică indică drept proprietar CFR.

Conform art. 8 din Legea nr. 118/1937 de exploatare și poliție a CFR, prevede că „orice teren sau imobil – proprietate a administrației CFR nu poate fi schimbat, cedat sau vândut sub nici o formă”, această lege fiind abrogată prin Legea nr. 129/1996. A mai arătat reclamanta că, în calitate de „succesoare în drepturi a fostei R.A. CFR”, hotelul a fost naționalizat cu încălcarea art. 8 din Legea nr. 118/1937 și art. 12 Legea nr. 129/1996. La termenul din 11 martie 1998, pârâta SC R. SA a opus reclamantei întâmpinare, prin care solicită respingerea acțiunii, iar prin răspunsul la întâmpinare reclamanta SN CFR și-a precizat punctul de vedere referitor la apărarea pârâtei.

Prin sentința civilă nr. 75 din 7 februarie 2000, Tribunalul Constanța a admis acțiunea, a dispus obligarea părților SC M. SA, SC R. SA să lase Companiei Naționale de Căi Ferate CFR SA în deplină proprietate și liniștită posesie Hotelul R., terenul în suprafață de 10.964 mp, construcție compusă din parter și 4 etaje, în suprafață construită de 2.524,18 mp și anexe parter – 134,13 mp, precum și la 1.500.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut în esență, că imobilul este înscris la inventarierea din 1940 a vilelor și hotelurilor din Stațiunea M. la poziția nr. 15 – R.A. CFR – Comitetul Hotelurilor ONT în calitate de administrator. Apoi, la inventarul din anul 1947, în tabloul de proprietari de vile, figurează la poziția 34 Hotelul R. R.A.

CFR, fiind scutit de rechiziție în tabelul cu vile din M. poziția 15, același imobil fiind totodată înscris și în inventarul general al R.A. CFR din 31 martie 1943 și a celui din anul 1948. S-a mai reținut că reclamanta a avut în posesie imobilul din anul 1935 până la naționalizare, preluarea acestuia de către stat a avut loc prin naționalizare, conform Decretului nr. 92/1950, poziția 41 din anexă și din economia textului se reține că acesta se referă numai la imobilele aparținând persoanelor fizice, respectiv marea burghezie și exploatatorii care dețin un număr mare de imobile, în trecut hotelul aparținea unei persoane juridice, R.A. CFR, iar preluarea s-a realizat abuziv, deși acest imobil era exceptat de la naționalizare.

S-a concluzionat că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, chiar și în lipsa unei autorizații de construcție nominală, având în vedere că de la ridicarea imobilului au trecut peste 55 de ani și cum pârâtele nu posedă vreun titlu de proprietate, în cadrul acțiunii în revendicare s-au comparat posesiile. Ca atare, s-a apreciat din materialul probator că reclamanta a avut în posesie imobilul din 1935, până la naționalizare, iar pârâta a avut posesia din 1960, că aceasta din urmă nu a fost exercitată cu rea credință cât timp la data înființării sale ca persoană juridică i-a fost transmis bunul în administrare, însă aceasta nu are valoarea constituirii unui titlu legal, deoarece imobilul nu a fost construit de către stat din fondurile proprii pentru a-i aparține, cu titlul de proprietate.

De asemenea s-a concluzionat în considerentele aceleiași sentințe civile că Hotelul R. a aparținut unei persoane juridice, respectiv RA CFR București, fiind folosit în sistem circuit închis, pentru salariații acesteia, iar măsura naționalizării a avut un caracter abuziv. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele pârâte. Astfel, în apelul declarat de SC M. SA se critică soluția instanței de fond, în sensul că, în mod greșit s-a considerat că Decretul nr. 92/1950 reprezintă o preluare abuzivă și că SC M. SA nu are titlu de proprietate, invocându-se prevederile Legii nr. 15/1990, H.G.R. nr. 1041/1990 și Ordinul Ministrului Turismului nr. 154/1990, acte normative care statuează că unitățile de cazare și alimentație publică din stațiunea M. aparțin de drept SC M. SA.

S-a menționat totodată că nu poate fi acceptat titlul de proprietate ca fiind „prezumat”, întemeiat pe „deducții, mai mult sau mai puțin logice”, căci a consemna din „literatura beletristică”, o listă de inventar sau o dispoziție legală generică nu constituie titlul de proprietate asupra unui bun individual determinat. De asemenea s-a criticat și interpretarea potrivit cu care instanța a apreciat că reclamanta ar fi edificat construcția hotelului în lipsa probelor, întrucât în proiectul nr. 252/1992 al SC P. SA s-a menționat că „nu s-au găsit acte referitoare la titularul investiției și terminarea construcției”. Calea de atac promovată de S.C.

R. SA vizează: lipsa titlului de proprietate al reclamantei, greșita apreciere în cadrul acțiunii în revendicare a posesiei, ca situație de fapt, preconstituind dreptul de proprietate, contribuția de numai 2% a reclamantei, percepută din beneficiul biletelor de călătorie, la construcția realizată pe terenul Statului și cu aportul Primăriei Constanța: greșita alegere de către reclamantă a temeiului dobândirii dreptului, ca fiind acțiunea în revendicare, în raport de dispozițiile Legii nr. 112/1995, care creează cadrul legal pentru retrocedarea imobilelor cu destinație de locuințe. Motivelor de apel, reclamanta SN CFR SA le-a opus întâmpinare, în conținutul căreia au fost făcute precizări referitoare la modul de dobândire a calității de proprietară, ca efect al contribuției de 2% din taxele de călătorii.

Prin decizia nr. 265 din 8 noiembrie 2000, Curtea de Apel Constanța a admis ambele apeluri și a schimbat în tot sentința nr. 75 din 7 februarie 2000, în sensul respingerii acțiunii reclamantei Compania Națională Căi Ferate CFR SA.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar ordinar a dat o altă interpretare raportului juridic dedus judecății, apreciind că Hotelul R. a trecut în mod legal în proprietatea Statului, prin Decretul nr. 92/1950, iar modul de dobândire a dreptului de proprietate, a urmat calea stipulată de prevederile art. 645 C. civ., potrivit cu care, „proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau incorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune”; că Legea nr. 118/1937 (art. 8) care instituie dreptul de dispoziție asupra proprietății CFR nu se poate exercita, decât în puterea legii, în speță, prin Decretul nr. 92/1950, iar naționalizarea s-a realizat prin acest act normativ, care are puterea unei legi, iar bunul imobil revendicat a trecut, prin efectul legii, iar proprietatea statului, ca act valid.

S-a considerat în analiza situației juridice a imobilului, că dreptul dobândit de SC M. SA își are suportul în Legea nr. 15/1990 privind transformarea întreprinderilor în societăți comerciale. Prin H.G. nr. 1041/1990 a fost înființată și organizată, în baza și în aplicarea acestei legi, S.C. M. SA, ca succesoare legală a fostei IHR Mamaia, stabilindu-se de către Guvern și „capitalul social, în care a fost introdus Hotelul R. S-a apreciat că din conținutul hotărârii și din anexa cu datele de identificare ale capitalului social nu rezultă că bunurile ar fi intrat cu alt titlu, decât ca proprietatea SC M., acționar unic fiind Statul, situație menținută și după aplicarea Legii nr. 55/1991 privind privatizarea, după care, acționar unic, în numele Statului a devenit F.P.S.

Ca atare, s-a concluzionat că Hotelul R., a intrat, în temeiul legii în proprietatea SC M. SA, titlul fiind consolidat pe dispozițiile Legii nr. 15/1990, art. 20 alin. (2) și ale art. 645 C. civ., și că Statul a putut, la rându-i să transmită cu titlu valabil proprietatea dobândită legal, către SC M. SA și apoi către SC R., M. SA.

Împotriva acestei decizii a declarat, în termen legal, recurs, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA, criticând-o prin prisma următoarelor motive: neplata taxelor judiciare de timbru de către apelantele SC M. SA și SC R. SA, greșita apreciere a instanței, realizată în considerentele deciziei recurate, în sensul că „în lipsa titlurilor de proprietate, prima posesie recunoscută reclamantei constituie prezumția de proprietate în favoarea sa”, în raport de motivarea realizată de instanța de fond; aprecierea eronată a situației de fapt; neindicarea proprietarului la momentul naționalizării imobilului; aplicarea greșită a Decretului nr. 92/1950 și considerarea acestuia ca fiind titlu valabil pentru Stat, neluarea în considerare a practicii instanțelor de judecată în sensul că imobilele naționalizate în temeiul Decretului nr. 92/1950, rămân de drept în proprietatea celor care le-au deținut anterior acestei măsuri, încălcarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 118/1937 de exploatare și poliție a Căilor Ferate Române; interpretarea necorespunzătoare a Legii nr. 99/1999 prin care s-a modificat și completat O.U.G.

nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale. Motivele de recurs au fost încadrate de reclamantă în conținutul pct. 5, 6, 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. Prin întâmpinările depuse, intimatele-pârâte SC M. SA și SC R. M. SA au răspuns la motivele de recurs solicitând respingerea acestora. Sub toate aspectele invocate, criticile dezvoltate în cuprinsul motivelor de recurs sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru următoarele considerente: Cât privește temeiurile încadrării motivelor de recurs în criticile prevăzute de pct. 5 și 6 ale art. 304 C. proc. civ. este de precizat, pentru fidelitatea și concordanța dezvoltării criticilor expuse, că nu se indică vreun act procedural întocmit cu încălcarea dispozițiilor legale, prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Referitor la motivul de modificare a deciziei atacate conform pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., pe calea recursului promovat în cauză de către reclamantă este, în mod evident, indicat greșit, nefiind vorba de plus petita, întrucât prin decizia apelată, s-a admis calea de atac și s-a respins acțiunea. Motivul de recurs referitor la neîndeplinirea obligației de timbrare de către apelantele SC M. SA și SC R. – M. SA nu este de primit. Conform art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind plata taxelor judiciare de timbru, modificată prin O.G.

nr. 11 din 29 ianuarie 1998 sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac referitoare la cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada de 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 ”precum și cererile accesorii și incidente”, iar potrivit art. 23 alin. (1) lit. a) din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aceste scutiri se aplică tuturor părților din proces, însă numai în ceea ce privește obiectul scutit. Fiind vorba de o acțiune în revendicare, rezultă din interpretarea prevederilor mai sus amintite că sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru în toate fazele judecății.

Cu privire la cel de-al doilea motiv este de precizat că nici acesta nu corespunde adevărului, întrucât interpretarea atribuită instanței de apel de către recurentă, este în realitate a instanței de fond. De altfel, în considerente se precizează expres la pct. 2.2. „tribunalul reține, în esență ..., astfel încât este evidentă confuzia reclamantei în a atribui instanței de apel interpretarea ce formează obiectul criticilor. În mod corect și exhaustiv, instanța de control judiciar ordinar a examinat situația de fapt, indicând succesiunea regimului juridic al imobilului, începând din anul 1935, prin schimbarea intervenită ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950 și ulterior, prin Legile 15/1990, 99/1999.

Mai mult, la motivarea în drept, Capitolul II pct. 4 „situația legală a hotelului R.” M. sunt descrise cronologic datele privind construcția și exploatarea hotelului până în anul 1950. Se menționează astfel că în 1935 Consiliul Comunal al Primăriei Constanța a inițiat construirea unui hotel de lux de mare capacitate (adrese 42/35 – pag. 16 – Arhivele Statului) și s-a aprobat plata Proiectului executat de arh. G.M. C., în anul 1936 (dosar nr. 48/36, poz. 52) vărsarea cotei de 100.000 lei din totalul de 700.000 lei, în 1937 Primăria Constanța aprobă lucrările de alimentare a energiei electrice a noului hotel ONT.

Din actul emis de ONT București – Comitetul hotelurilor CFR, la 27 august 1936 rezultă că între acesta și arhitect s-a încheiat contractul de proiectare pentru suma de 700.000 lei (3,5% din valoarea construcției) și totodată, s-a solicitat Primăriei Constanța „să verse la ONT București în contul „Comitetului Hotelului CFR” cota parte din suma de mai sus ce ar reprezenta executarea lucrărilor de construcție, rămânând ca restul sumei reprezentând supravegherea construcției să fie luată în sarcina noastră”.

Tot în detalierea situației de drept, în considerentele deciziei criticate sunt evidențiate aspecte legate de: cota parte de finanțare a Comitetului hotelurilor CFR, lucrările de execuție, finanțate din procentul 2%, darea în exploatare, etc. Referitor la motivul de recurs potrivit cu care reclamanta a criticat caracterul abuziv al preluării imobilului în baza Decretului 92/1950, este de precizat ca răspuns la criticile promovate în acest sens, că naționalizarea instituită ca efect al acestui act normativ are caracter valid, instanța de apel apreciind că preluarea s-a realizat în puterea legii, edictată de prevederile art. 645 C. civ.

Preluarea hotelului în proprietatea Statului s-a realizat în mod autonom de celelalte bunuri naționalizate de la anumite persoane fizice, dispozițiile din art. 1 pct. 3 „vizând toate hotelurile” înscrise în anexă, deci având o finalitate in rem și nu in personam . Ca atare, naționalizarea a operat și în baza art. 5 din Decretul 92/1950, fiind dovedit că imobilul a fost scutit de rechiziție, întrucât, datorită războiului și cutremurului din 1940, s-a aflat într-o stare avansată de degradare, fiind necesară repararea, reconstrucția sa. Nici motivul referitor la neindicarea proprietarului Hotelului R. la momentul naționalizării nu este pertinent, întrucât, corect s-a reținut de ambele instanțe că acesta aparținea R.A.CFR, fiind concesionat în anul 1948 de ONT București (a se vedea decizia nr. 265/2000, dosar 3348/2000 al Curții de Apel Constanța).

Critica potrivit cu care Decretul nr. 92/1950 nu constituie titlu de trecere în proprietatea Statului nu poate fi primită pentru considerentele deja expuse, iar aceea care vizează încălcarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 118/1937 nu constituie un motiv de reformare a hotărârii pronunțată în apel. Așadar, în mod fidel instanța a apreciat că dreptul de dispoziție asupra proprietății CFR nu se poate exercita decât în puterea unei legi, or naționalizarea, instituită prin Decretul nr. 92/1950, are acest efect. Dreptul dobândit prin efectul legii a transmis dreptul de administrare, unităților administrației teritoriale și întreprinderilor de turism, specializate. Potrivit art. 20 alin (2) din Legea nr. 15/1990; bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepția celor intrate cu alt titlu.

Hotelul R. s-a aflat în patrimoniul fostei I.H.R. Mamaia, cu titlu de drept de administrare, iar aceasta, prin efectul Legii nr. 15/1990 s-a constituit în societate comercială. Prin H.G. nr. 1041/1990 a fost înființată și organizată, în baza și în aplicarea acestei legi, S.C. M. SA, ca succesoare legală a fostei I.H.R. Mamaia. Concluzia instanței de apel, potrivit cu care Hotelul R. a intrat, în temeiul legii în proprietatea SC M. SA este susținută de dispozițiile Legii nr. 15/1990, art. 20 alin. (2) și art. 645 C. civ. Preluând proprietatea prin lege, Statul, la rându-i a putut transmite prerogativele dreptului de proprietate către pârâta SC M. SA, care le-a transmis către SC R., M. SA. Această schimbare de regim juridic s-a realizat în succesiunea procesului de privatizare, potrivit Legii nr. 55/1991 și O.G.

nr. 88/1997, modificată si completată prin Legea nr. 99/1999. Societatea R. – M. SA are în obiectul său de activitate, în principal, prestări servicii cu deosebire turistice și altele, iar Hotelul R. constituie singurul bun imobil, important și de valoare însemnată din capitalul său social, prin care se realizează principalul element din obiectul său de activitate.

Instanța de apel a mai reținut în considerentele aceleiași decizii că prin Legea nr. 99 din 27 mai 1999 privind unele măsuri de accelerare a reformei economice, imobilele preluate de stat în baza unor legi, sau hotărâri judecătorești de confiscare, constând în terenuri și clădiri evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare, în absența cărora realizarea obiectivului de activitate al acestor societăți comerciale este împiedicat în asemenea măsură încât, ca urmare a acestei restituiri, societatea comercială nu ar mai putea să-și continue activitatea și ar urma să fie supusă dizolvării și lichidării, nu vor fi restituite în natură. S-a mai precizat, în argumentarea acestei interpretări că această măsură prohibitivă împiedică, prin excepția mai sus evocată restituirea în natură a imobilului.

În consecință, Curtea va face aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II a C. proc. civ. și va respinge recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de Compania Națională Căi Ferate CFR SA București împotriva deciziei nr. 265 din 8 noiembrie 2000 a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iulie 2004.