ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 995/2004

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 995/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Deliberând asupra recursului de

față:

Prin sentința civilă nr. 268 din 10

aprilie 2001, pronunțată de Tribunalul Neamț, în dosarul nr. 899/2000, a fost

admisă în parte acțiunea reclamantei SC A.S.T. SA Piatra Neamț, împotriva

pârâtei A.S.R. SA, sucursala Focșani, iar pârâta a fost obligată să plătească

reclamantei suma de 51.942.175 lei cotă parte despăgubiri. Prima instanță a

respins ca nefondată, pentru lipsa solidarității pasive, acțiunea formulată

împotriva pârâților SC R.O.T. SA București și P.I., iar pârâta SC A.S.R. SA a

fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 3.791.530 lei.

Prima instanță a reținut că, la data

de 6 octombrie 1999, pe raza localității Cotești, județul Vrancea, pe direcția

București - Focșani se deplasa un autotren, urmat de o autoizotermă condusă de P.I.

și un autoturism marca Opel, condus de C.S., iar din sens opus se deplasa un autoturism,

marca Dacia 1300, cu remorcă, încărcat cu canapele. Autotrenul a încetinit

viteza de rulare, deoarece, pe partea dreaptă a sensului său de mers, staționa

un autovehicul pe care nu-l putea depăși, deoarece din față venea autoturismul,

marca Dacia 1300; conducătorul autoizotermei s-a angajat într-o depășire

periculoasă, nesesizând autovehiculul care se apropia din sens invers, decât în

ultimul moment, când, pentru a evita impactul cu acesta, a vrut să-și reia

locul pe banda sa, însă, din spate, se apropiase autoturismul, marca Opel,

condus de C.S., care nu a păstrat o distanță corespunzătoare între el și

autotren, producându-se coliziunea între aceste două autovehicule, care au

produs avarierea Opelului. Reclamanta, în calitate de asigurător al

autovehiculului, proprietatea SC E.U.E. SRL Târgu Neamț, a achitat asiguratului

său suma de 103.885.435 lei, reprezentând contravaloarea reparațiilor, conform

actelor în dovedire.

Întrucât culpa producerii

evenimentului rutier aparține atât conducătorului auto al izotermei, care a

făcut o manevră de depășire cu încălcarea dispozițiilor art. 31 alin. (3) lit. a)

și art. 25 din R.A.D. nr. 328/1966 și a art. 14 din Decretul nr. 328/1966, cât

și conducătorului autoturismului Opel, care a încălcat dispozițiile art. 44 pct.

24 din Decretul nr. 328/1966, prevederi prin care se reglementează obligațiile

conducătorilor auto în timpul depășirilor și a celor care urmează vehiculul

angajat în depășire; reclamanta a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile

art. 3 pct. 2 din Normele tehnice aprobate prin art. 13 din H.G. nr. 906/1998,

în scopul stabilirii răspunderii în cote egale, de câte 50%, a celor doi

conducători auto sus menționați.

În calitate de asigurător, a achitat

asiguratului său contravaloarea reparației avariilor, iar, de avarierea bunului

asigurat, conducătorul auto al acestuia, C.S., a avut jumătate din vinovăție,

reclamanta și-a asumat obligația de a suporta jumătate din cuantumul

despăgubirilor și, subrogându-se în drepturile asiguratului său, s-a îndreptat

pentru recuperarea diferenței, de 51.942.175 lei, împotriva pârâților SC A.S.R.

SA Vrancea, asigurător I.T.T.A. București – comitent și P.I. – prepusul

comitentei, solicitând obligarea lor la plata acestei sume, în solidar.

În cauză a fost citat ca pârât și C.S.,

însă, el era necesar în soluționarea cauzei pentru a declara modul în care s-au

produs evenimentele, conform art. 57 din Legea nr. 136/1995, nu pentru a fi

ținut la plata despăgubirilor, alături de pârâții chemați în judecată, pentru

cota sa de răspundere, asumându-și obligația de plată reclamanta.

În privința obligării, în solidar,

la despăgubirile pretinse de reclamantă, potrivit reglementărilor Legii nr. 136/1995

și H.G. nr. 906/1998, pentru pagubele comise prin accidentele de circulație

terților, în anul 1999, nu există temei de solidaritate între asigurător și

asigurat, astfel că a fost respinsă acțiunea față de pârâții I.T.T.A. R.O.T.

București și P.I., atâta vreme cât ei sunt beneficiarii unei asigurări

încheiate cu pârâta SC A.S.R. SA Vrancea.

Procesul-verbal seria Z nr. 0952820

din 6 octombrie 1999, care stabilește normele legale încălcate de conducătorul

auto P.I. și constatările expertizei administrate în cauză, constituie dovada

culpei acestuia în producerea accidentului rutier, cu consecința avarierii

autovehiculului asigurat de reclamantă, culpă bine apreciată, în baza textului

de lege, la cota de 50%.

Facturile fiscale depuse de

reclamantă au probat efectuarea plății integrale a despăgubirilor asiguratului

său, iar tichetul nr. 7125251 dovedește că autovehiculul condus de P.I. este

asigurat de pârâta, SC A.S.R. SA Vrancea.

Întrucât autovehiculul condus de P.I.,

implicat în producerea evenimentului rutier, este asigurat de pârâta SC A.S.R. SA

Vrancea, aceasta, potrivit art. 48 și urm. din Legea nr. 136/1995, este ținută

să suporte jumătate din despăgubirile plătite de reclamantă asiguratului său,

în sumă de 51.942.175 lei.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel pârâta, care a solicitat schimbarea în tot a sentinței

Tribunalului Neamț și respingerea acțiunii, ca nefondată, pentru următoarele

motive:

- în mod greșit a fost reținută

culpa comună în producerea accidentului din 6 octombrie 1999;

- prima instanță a reținut, în

sarcina conducătorului auto P.I., încălcarea mai multor dispoziții legale față

de cele reținute de Poliția Cotești, prin procesul-verbal întocmit;

- din procesul-verbal, seria Z nr. 952820,

nu rezultă culpa lui P.I. pentru pagubele produse autovehiculului;

- prima instanță nu s-a pronunțat

asupra excepției invocată de SC R.O.T. SA București;

- hotărârea apelată este contradictorie,

deoarece s-a procedat la respingerea acțiunii față de P.I., însă, asigurătorul

a fost obligat la plata despăgubirilor;

- a fost încălcat dreptul la

apărare, SC A.S.R. SA neavând posibilitatea de a formula obiecțiuni la raportul

de contraexpertiză;

- expertizele efectuate nu au

respectat obiectivele stabilite și nu au evidențiat dinamica producerii

accidentului.

Curtea de Apel Bacău, prin decizia nr.

596 din 11 octombrie 2001, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.

Curtea de apel a reținut că

susținerile apelantei nu sunt fondate, întrucât aceasta nu a fost împiedicată

să-și formuleze obiecțiunile pe care le considera necesare în apărare,

lucrările de expertiză tehnică fiind efectuate cu respectarea dispozițiilor art.

201 C. proc. civ., iar raportul de expertiză a fost comunicat părților, la 8

martie 2001, în timp util, până la 3 aprilie 2001, când a fost fixat următorul

termen de judecată.

În pronunțarea acestei hotărâri,

curtea de apel a apreciat că, în cauză, nu se poate reține o solidaritate între

pârâți, nefiind îndeplinite nici una din condițiile prevăzute expres de art. 58

din Legea nr. 136/1995 și, în raport cu temeiul de drept al acțiunii

reclamantei, art. 22 din Legea nr. 136/1995, apelanta trebuie să suporte cota

de despăgubiri, cum corect a dispus prima instanță.

În contra celei din urmă hotărâri,

pârâta SC A.S.R. SA, sucursala Vrancea, a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului, așa cum a fost

formulat.

La termenul de azi, recurenta, prin

apărător, a invocat excepția necompetenței teritoriale relative, în

conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 3 raportat la art. 10 pct. 8 C. proc.

civ. și potrivit cărora pentru cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit,

competentă teritorial să judece cauza este instanța de la locul procedurii

faptului ilicit sau instanța de domiciliu a pârâților, în speță, locul

producerii accidentului, este în Cotești, iar domiciliul pârâților se află în raza

județului Vrancea, situație în raport cu care competentă să soluționeze pricina

este Tribunalul Vrancea. În opinia recurentei, în speță sunt incidente

dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Pe fond, recurenta a formulat, în

esență, următoarele critici:

al recurentei, fiind respinsă cererea privind probatoriile cu acte și expertiză

auto.

În motivarea acestei critici,

recurenta susține expertiza tehnică auto efectuată de expert A.M. nu este

concludentă, întrucât nu rezultă „dinamica producerii accidentului”, modul în

care s-au ciocnit cele patru autovehicule implicate în accident, cauzele care

au condus la producerea impactului și ce norme juridice nu au fost respectate

de cei doi conducători auto.

În continuare, recurenta mai susține

că, deși s-a solicitat efectuarea unei contraexpertize, cauza nu a fost

soluționată sub aspectul tehnic, experții nu au înștiințat părțile de

efectuarea expertizei, instanța de fond a desemnat expertul pentru efectuarea

contraexpertizei, fără a fi pusă în discuție în ședința de judecată, situație

ce rezultă din încheierea de ședință întocmită pentru ședința desfășurată

anterior adresei de numire a expertului A.M.

că reclamanta nu a dovedit dacă, la calculul despăgubirilor, a fost avută în

vedere valoarea rămasă a părților neavariate din autovehicul, ce nu poate

depăși 25% din valoarea stabilită, potrivit prevederilor H.G. nr. 906/1998, iar

instanțele nu au verificat pretențiile solicitate de reclamanta, SC A.S.T. SA, în

conformitate și raportate la dispozițiile cuprinse în H.G. nr. 906/1998.

susținută de recurentă se referă la împrejurarea că instanța nu a avut în

vedere adresa nr. 14/434 din 27 martie 2000 a organului constatator al

accidentului, potrivit căreia vinovat de producerea accidentului este C.S. și

nu P.I.

De asemenea, instanța de apel nu a

avut în vedere și adresa nr. 14/721 din 16 noiembrie 1999, întocmită de același

organ constatator, Poliția Cotești, din conținutul căreia rezultă că C.S.

conducea cu viteză autovehiculul, nepăstrând distanța regulamentară față de

autovehiculul din fața sa, intrând în coliziune cu acesta, lovindu-l în spate

și proiectându-l în autotren.

Aceste două adrese reflectă, fără

dubiu, culpa conducătorului auto C.S. și nu P.I., în speță, nefiind vorba de o

culpă comună în producerea avariilor autovehiculului.

În consecință, recurenta solicită

admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, cu trimiterea cauzei, spre

rejudecare, la instanța competentă, invocând art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Curtea va examina mai întâi excepția

necompetenței teritoriale a Tribunalului Neamț, invocată de recurentă, în

conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 3 și art. 10 pct. 8 C. proc. civ., în

opinia recurentei, instanța competentă teritorial să soluționeze cauza era

Tribunalul Vrancea și nu Tribunalul Neamț.

Reclamanta și-a exercitat dreptul de

a alege între mai multe instanțe, deopotrivă competente, întrucât Legea nr. 136/1995

(în vigoare la acea dată) nu stabilește norme de competență derogării de la

dreptul comun.

Potrivit art. 57 din Legea nr. 136/1995,

drepturile persoanei păgubite prin producerea de accidente se exercită

împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, dar și direct, împotriva

asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia.

Este adevărat că, în materie de

asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face la instanța în

circumscripția căreia se află domiciliul asiguratului, bunurile asiguratului

sau a producerii accidentului, reclamantul având alegerea instanței, însă,

aprecierea modului cum înțelege să-și exercite dreptul la acțiune, pentru

recuperarea pagubelor, aparține păgubitului asigurat (în speță, reclamanta

subrogă în drepturile păgubitului asigurat) care, în speță, a înțeles să

introducă acțiunea la Tribunalul Neamț, în raza căreia se afla sediul său și la

domiciliul pârâtului C.S., care are domiciliul în Neamț.

Și, de altfel, excepția invocată de

(recurentă) pârâta, A.S.R. SA, sucursala Vrancea, este făcută de abia în calea

de atac a recursului.

Or, excepția invocată de recurentă

este o competență teritorială alternativă, excepție de necompetență alternativă

poate fi invocată numai de către pârât, prin întâmpinare, cel mai târziu la

prima zi de înfățișare, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai invoca

necompetența relativă.

Pe fond, Curtea constată că recursul

declarat de pârâta, SC A.S.R. SA, sucursala Vrancea, este nefondat, pentru

următoarele considerente:

În ce privește primele două critici,

Curtea apreciază că legal și temeinic au fost analizate și examinate raportul

de expertiză auto efectuat de expert A.M. și contraexpertiza întocmită de

expert H.O., ce au fost complet și în detaliu executate, având în vedere toate

obiectivele și obiecțiunile invocate de ambele părți.

Mai mult, instanța de fond, prin

adresa emisă recurentei, aflată la dosarul de la fond, atrage atenția acesteia

că reprezentantul său nu a depus punctul de vedere după comunicarea

contraexpertizei și concluzii scrise, motiv pentru care a apreciat că cererea

formulată de aceasta, de amânarea judecării cauzei, este neîntemeiată, iar

pricina a rămas în pronunțare, ce s-a amânat la 10 aprilie 2001, timp înăuntrul

căruia avea posibilitatea să depună concluzii scrise.

De asemenea, recurenta face confuzie

între desemnarea expertului A.M. și a expertului pentru contraexpertiză,

criticile fiind generale, fără a preciza care adresă, care ședință de judecată

și la care dintre cele două rapoarte se referă.

Din examinarea conținutului

raportului de expertiză și a raportului de contraexpertiză efectuate în cauză,

împreună relevă cauza producerii accidentului, modul cum putea fi evitat

accidentul de circulație de către cei doi conducători auto și pentru ce pagube

se face vinovat fiecare dintre ei (pct. 2, 4 și 5 din raportul de expertiză

efectuat de expert A.M.), ce norme de circulație au fost încălcate de cei doi

conducători auto, așa încât cele două instanțe au avut în vedere aceste

expertize la pronunțarea hotărârilor.

Împrejurarea invocată de recurentă,

că nu au fost respectate dispozițiile art. 208 C. proc. civ. este neîntemeiată,

întrucât părților le-a fost comunicate cele două lucrări la 8 martie 2001, iar,

până la 3 aprilie 2001, când a fost fixat următorul termen de judecată,

recurenta avea timpul necesar de a-și formula apărările în acest sens, așa cum

corect a reținut instanța de apel, astfel, recurenta nu mai poate invoca

nereguli procedurale privind lipsa părților de la expertiză sau nerespectarea

principiilor procesului civil, ale publicității, oralității și

contradictorialității.

Legea nr. 136/1995 permite

stabilirea despăgubirilor pe baza convenției dintre asigurat, persoana păgubită

și asigurător.

În atare situații, instanța se învestește

cu determinarea pe bază de probe a cuantumului despăgubirii la care se

raportează și răspunderea asigurătorului, considerent pentru care critica

recurentei, că instanțele nu au verificat dacă pretențiile cerute sunt în

conformitate cu H.G. nr. 906/1998, iar reclamanta nu a făcut dovada dacă, la

calculul despăgubirii, a avut în vedere valoarea rămasă a părților neavenite

din autovehicul, ce nu poate depăși 25% din valoarea stabilită potrivit

aceluiași act normativ precitat, implică unele precizări.

Cu privire la acest aspect se

constată că instanța de fond a fost cea care a stabilit corect cuantumul

despăgubirii, pe baza unei expertize judiciare în care expertul a arătat ce

încălcări ale legii le-a făcut P.I. și C.S., cei doi conducători auto fiind

vinovați pentru producerea accidentului, în proporție de 50% fiecare.

Iar, reclamanta, în calitate de

asigurător, a achitat asiguratului său contravaloarea reparației avariilor și-a

asumat obligația de a plăti jumătate din cuantumul despăgubirii și,

subrogându-se în drepturile asiguratului, s-a îndreptat pentru recuperarea

diferenței, de 51.942.175 lei, având în vedere că C.S. a avut jumătate de

vinovăție, împotriva pârâților.

De asemenea, instanțele corect au

stabilit că P.I. este vinovat de producerea accidentului și că este asigurat de

pârâta SC A.S.R. SA Vrancea, ce trebuia să suporte jumătate din despăgubirile

plătite de reclamantă asiguratului său, în sumă de 51.942.175 lei.

De altfel, s-a eliberat tichetul ce

face, conform art. 10 din H.G. nr. 906/1998, dovada existenței asigurării

obligatorii de răspundere civilă pentru pagube din accidente de autovehicule

(tichetul nr. 3412051 din 1 octombrie 1999 pe anul 1999, eliberate de

recurentă), a autoizotermei condusă de P.I.

Pe de altă parte, prin contractul de

asigurare facultativă, autoturismul, marca Opel, condus de C.S., era asigurat

facultativ de SC A.S.T. SA cu polița nr. 21820 din 13 septembrie 1999, prin

care s-a obligat să desdăuneze integral asiguratul în cazul producerii riscului

asigurat.

Referitor la modul cum au fost

fixate, Curtea apreciază că instanțele au aplicat corect dispozițiile art. 13

din H.G. nr. 906 din 16 decembrie 1998.

Față de considerentele expuse, va fi

înlăturată și critica recurentei, privind cuantumul despăgubirilor.

Ultima critică a recurentei este

nefondată, întrucât, așa cum s-a arătat în considerentele prezentei decizii,

instanțele au apreciat corect culpa comună a celor doi conducători auto, având

în vedere raportul de expertiză judiciară efectuat în cauză, precum și

celelalte acte aflate la dosar, în virtutea rolului activ al instanțelor în stabilirea

adevărului, situație în raport cu care sunt nerelevante în cauză cele două

adrese.

Așa fiind, Curtea

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge excepția necompetenței teritoriale formulată de

recurentă, ca neîntemeiată.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A.S.R.

SA, sucursala Vrancea, împotriva deciziei nr. 596 din 11 octombrie 2001 a

Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 16 martie 2004.