ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 995/2004

Deliberând asupra recursului de față: Prin sentința civilă nr. 268 din 10 aprilie 2001, pronunțată de Tribunalul Neamț, în dosarul nr. 899/2000, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei SC A.S.T. SA Piatra Neamț, împotriva pârâtei A.S.R. SA, sucursala Focșani, iar pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 51.942.175 lei cotă parte despăgubiri. Prima instanță a respins ca nefondată, pentru lipsa solidarității pasive, acțiunea formulată împotriva pârâților SC R.O.T. SA București și P.I., iar pârâta SC A.S.R. SA a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 3.791.530 lei. Prima instanță a reținut că, la data de 6 octombrie 1999, pe raza localității Cotești, județul Vrancea, pe direcția București - Focșani se deplasa un autotren, urmat de o autoizotermă condusă de P.I.

și un autoturism marca Opel, condus de C.S., iar din sens opus se deplasa un autoturism, marca Dacia 1300, cu remorcă, încărcat cu canapele. Autotrenul a încetinit viteza de rulare, deoarece, pe partea dreaptă a sensului său de mers, staționa un autovehicul pe care nu-l putea depăși, deoarece din față venea autoturismul, marca Dacia 1300; conducătorul autoizotermei s-a angajat într-o depășire periculoasă, nesesizând autovehiculul care se apropia din sens invers, decât în ultimul moment, când, pentru a evita impactul cu acesta, a vrut să-și reia locul pe banda sa, însă, din spate, se apropiase autoturismul, marca Opel, condus de C.S., care nu a păstrat o distanță corespunzătoare între el și autotren, producându-se coliziunea între aceste două autovehicule, care au produs avarierea Opelului.

Reclamanta, în calitate de asigurător al autovehiculului, proprietatea SC E.U.E. SRL Târgu Neamț, a achitat asiguratului său suma de 103.885.435 lei, reprezentând contravaloarea reparațiilor, conform actelor în dovedire. Întrucât culpa producerii evenimentului rutier aparține atât conducătorului auto al izotermei, care a făcut o manevră de depășire cu încălcarea dispozițiilor art. 31 alin. (3) lit. a) și art. 25 din R.A.D. nr. 328/1966 și a art. 14 din Decretul nr. 328/1966, cât și conducătorului autoturismului Opel, care a încălcat dispozițiile art. 44 pct. 24 din Decretul nr. 328/1966, prevederi prin care se reglementează obligațiile conducătorilor auto în timpul depășirilor și a celor care urmează vehiculul angajat în depășire; reclamanta a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 3 pct. 2 din Normele tehnice aprobate prin art. 13 din H.G.

nr. 906/1998, în scopul stabilirii răspunderii în cote egale, de câte 50%, a celor doi conducători auto sus menționați. În calitate de asigurător, a achitat asiguratului său contravaloarea reparației avariilor, iar, de avarierea bunului asigurat, conducătorul auto al acestuia, C.S., a avut jumătate din vinovăție, reclamanta și-a asumat obligația de a suporta jumătate din cuantumul despăgubirilor și, subrogându-se în drepturile asiguratului său, s-a îndreptat pentru recuperarea diferenței, de 51.942.175 lei, împotriva pârâților SC A.S.R. SA Vrancea, asigurător I.T.T.A. București – comitent și P.I. – prepusul comitentei, solicitând obligarea lor la plata acestei sume, în solidar.

În cauză a fost citat ca pârât și C.S., însă, el era necesar în soluționarea cauzei pentru a declara modul în care s-au produs evenimentele, conform art. 57 din Legea nr. 136/1995, nu pentru a fi ținut la plata despăgubirilor, alături de pârâții chemați în judecată, pentru cota sa de răspundere, asumându-și obligația de plată reclamanta. În privința obligării, în solidar, la despăgubirile pretinse de reclamantă, potrivit reglementărilor Legii nr. 136/1995 și H.G. nr. 906/1998, pentru pagubele comise prin accidentele de circulație terților, în anul 1999, nu există temei de solidaritate între asigurător și asigurat, astfel că a fost respinsă acțiunea față de pârâții I.T.T.A. R.O.T. București și P.I., atâta vreme cât ei sunt beneficiarii unei asigurări încheiate cu pârâta SC A.S.R.

SA Vrancea. Procesul-verbal seria Z nr. 0952820 din 6 octombrie 1999, care stabilește normele legale încălcate de conducătorul auto P.I. și constatările expertizei administrate în cauză, constituie dovada culpei acestuia în producerea accidentului rutier, cu consecința avarierii autovehiculului asigurat de reclamantă, culpă bine apreciată, în baza textului de lege, la cota de 50%. Facturile fiscale depuse de reclamantă au probat efectuarea plății integrale a despăgubirilor asiguratului său, iar tichetul nr. 7125251 dovedește că autovehiculul condus de P.I. este asigurat de pârâta, SC A.S.R. SA Vrancea. Întrucât autovehiculul condus de P.I., implicat în producerea evenimentului rutier, este asigurat de pârâta SC A.S.R.

SA Vrancea, aceasta, potrivit art. 48 și urm. din Legea nr. 136/1995, este ținută să suporte jumătate din despăgubirile plătite de reclamantă asiguratului său, în sumă de 51.942.175 lei. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta, care a solicitat schimbarea în tot a sentinței Tribunalului Neamț și respingerea acțiunii, ca nefondată, pentru următoarele motive: - în mod greșit a fost reținută culpa comună în producerea accidentului din 6 octombrie 1999; - prima instanță a reținut, în sarcina conducătorului auto P.I., încălcarea mai multor dispoziții legale față de cele reținute de Poliția Cotești, prin procesul-verbal întocmit; - din procesul-verbal, seria Z nr. 952820, nu rezultă culpa lui P.I.

pentru pagubele produse autovehiculului; - prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției invocată de SC R.O.T. SA București; - hotărârea apelată este contradictorie, deoarece s-a procedat la respingerea acțiunii față de P.I., însă, asigurătorul a fost obligat la plata despăgubirilor; - a fost încălcat dreptul la apărare, SC A.S.R. SA neavând posibilitatea de a formula obiecțiuni la raportul de contraexpertiză; - expertizele efectuate nu au respectat obiectivele stabilite și nu au evidențiat dinamica producerii accidentului. Curtea de Apel Bacău, prin decizia nr. 596 din 11 octombrie 2001, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei. Curtea de apel a reținut că susținerile apelantei nu sunt fondate, întrucât aceasta nu a fost împiedicată să-și formuleze obiecțiunile pe care le considera necesare în apărare, lucrările de expertiză tehnică fiind efectuate cu respectarea dispozițiilor art. 201 C. proc.

civ., iar raportul de expertiză a fost comunicat părților, la 8 martie 2001, în timp util, până la 3 aprilie 2001, când a fost fixat următorul termen de judecată. În pronunțarea acestei hotărâri, curtea de apel a apreciat că, în cauză, nu se poate reține o solidaritate între pârâți, nefiind îndeplinite nici una din condițiile prevăzute expres de art. 58 din Legea nr. 136/1995 și, în raport cu temeiul de drept al acțiunii reclamantei, art. 22 din Legea nr. 136/1995, apelanta trebuie să suporte cota de despăgubiri, cum corect a dispus prima instanță. În contra celei din urmă hotărâri, pârâta SC A.S.R. SA, sucursala Vrancea, a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului, așa cum a fost formulat.

La termenul de azi, recurenta, prin apărător, a invocat excepția necompetenței teritoriale relative, în conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 3 raportat la art. 10 pct. 8 C. proc. civ. și potrivit cărora pentru cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, competentă teritorial să judece cauza este instanța de la locul procedurii faptului ilicit sau instanța de domiciliu a pârâților, în speță, locul producerii accidentului, este în Cotești, iar domiciliul pârâților se află în raza județului Vrancea, situație în raport cu care competentă să soluționeze pricina este Tribunalul Vrancea. În opinia recurentei, în speță sunt incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ. Pe fond, recurenta a formulat, în esență, următoarele critici: 1. S-a încălcat dreptul la apărare al recurentei, fiind respinsă cererea privind probatoriile cu acte și expertiză auto.

În motivarea acestei critici, recurenta susține expertiza tehnică auto efectuată de expert A.M. nu este concludentă, întrucât nu rezultă „dinamica producerii accidentului”, modul în care s-au ciocnit cele patru autovehicule implicate în accident, cauzele care au condus la producerea impactului și ce norme juridice nu au fost respectate de cei doi conducători auto. În continuare, recurenta mai susține că, deși s-a solicitat efectuarea unei contraexpertize, cauza nu a fost soluționată sub aspectul tehnic, experții nu au înștiințat părțile de efectuarea expertizei, instanța de fond a desemnat expertul pentru efectuarea contraexpertizei, fără a fi pusă în discuție în ședința de judecată, situație ce rezultă din încheierea de ședință întocmită pentru ședința desfășurată anterior adresei de numire a expertului A.M.

2. Pe fondul cauzei, recurenta arată că reclamanta nu a dovedit dacă, la calculul despăgubirilor, a fost avută în vedere valoarea rămasă a părților neavariate din autovehicul, ce nu poate depăși 25% din valoarea stabilită, potrivit prevederilor H.G. nr. 906/1998, iar instanțele nu au verificat pretențiile solicitate de reclamanta, SC A.S.T. SA, în conformitate și raportate la dispozițiile cuprinse în H.G. nr. 906/1998. 3. Și, în sfârșit, ultima critică susținută de recurentă se referă la împrejurarea că instanța nu a avut în vedere adresa nr. 14/434 din 27 martie 2000 a organului constatator al accidentului, potrivit căreia vinovat de producerea accidentului este C.S. și nu P.I. De asemenea, instanța de apel nu a avut în vedere și adresa nr. 14/721 din 16 noiembrie 1999, întocmită de același organ constatator, Poliția Cotești, din conținutul căreia rezultă că C.S.

conducea cu viteză autovehiculul, nepăstrând distanța regulamentară față de autovehiculul din fața sa, intrând în coliziune cu acesta, lovindu-l în spate și proiectându-l în autotren. Aceste două adrese reflectă, fără dubiu, culpa conducătorului auto C.S. și nu P.I., în speță, nefiind vorba de o culpă comună în producerea avariilor autovehiculului. În consecință, recurenta solicită admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța competentă, invocând art. 312 alin. (3) C. proc. civ. Curtea va examina mai întâi excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Neamț, invocată de recurentă, în conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 3 și art. 10 pct. 8 C. proc.

civ., în opinia recurentei, instanța competentă teritorial să soluționeze cauza era Tribunalul Vrancea și nu Tribunalul Neamț. Reclamanta și-a exercitat dreptul de a alege între mai multe instanțe, deopotrivă competente, întrucât Legea nr. 136/1995 (în vigoare la acea dată) nu stabilește norme de competență derogării de la dreptul comun. Potrivit art. 57 din Legea nr. 136/1995, drepturile persoanei păgubite prin producerea de accidente se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, dar și direct, împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia.

Este adevărat că, în materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face la instanța în circumscripția căreia se află domiciliul asiguratului, bunurile asiguratului sau a producerii accidentului, reclamantul având alegerea instanței, însă, aprecierea modului cum înțelege să-și exercite dreptul la acțiune, pentru recuperarea pagubelor, aparține păgubitului asigurat (în speță, reclamanta subrogă în drepturile păgubitului asigurat) care, în speță, a înțeles să introducă acțiunea la Tribunalul Neamț, în raza căreia se afla sediul său și la domiciliul pârâtului C.S., care are domiciliul în Neamț. Și, de altfel, excepția invocată de (recurentă) pârâta, A.S.R. SA, sucursala Vrancea, este făcută de abia în calea de atac a recursului.

Or, excepția invocată de recurentă este o competență teritorială alternativă, excepție de necompetență alternativă poate fi invocată numai de către pârât, prin întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfățișare, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai invoca necompetența relativă. Pe fond, Curtea constată că recursul declarat de pârâta, SC A.S.R. SA, sucursala Vrancea, este nefondat, pentru următoarele considerente: În ce privește primele două critici, Curtea apreciază că legal și temeinic au fost analizate și examinate raportul de expertiză auto efectuat de expert A.M. și contraexpertiza întocmită de expert H.O., ce au fost complet și în detaliu executate, având în vedere toate obiectivele și obiecțiunile invocate de ambele părți.

Mai mult, instanța de fond, prin adresa emisă recurentei, aflată la dosarul de la fond, atrage atenția acesteia că reprezentantul său nu a depus punctul de vedere după comunicarea contraexpertizei și concluzii scrise, motiv pentru care a apreciat că cererea formulată de aceasta, de amânarea judecării cauzei, este neîntemeiată, iar pricina a rămas în pronunțare, ce s-a amânat la 10 aprilie 2001, timp înăuntrul căruia avea posibilitatea să depună concluzii scrise. De asemenea, recurenta face confuzie între desemnarea expertului A.M. și a expertului pentru contraexpertiză, criticile fiind generale, fără a preciza care adresă, care ședință de judecată și la care dintre cele două rapoarte se referă.

Din examinarea conținutului raportului de expertiză și a raportului de contraexpertiză efectuate în cauză, împreună relevă cauza producerii accidentului, modul cum putea fi evitat accidentul de circulație de către cei doi conducători auto și pentru ce pagube se face vinovat fiecare dintre ei (pct. 2, 4 și 5 din raportul de expertiză efectuat de expert A.M.), ce norme de circulație au fost încălcate de cei doi conducători auto, așa încât cele două instanțe au avut în vedere aceste expertize la pronunțarea hotărârilor. Împrejurarea invocată de recurentă, că nu au fost respectate dispozițiile art. 208 C. proc. civ.

este neîntemeiată, întrucât părților le-a fost comunicate cele două lucrări la 8 martie 2001, iar, până la 3 aprilie 2001, când a fost fixat următorul termen de judecată, recurenta avea timpul necesar de a-și formula apărările în acest sens, așa cum corect a reținut instanța de apel, astfel, recurenta nu mai poate invoca nereguli procedurale privind lipsa părților de la expertiză sau nerespectarea principiilor procesului civil, ale publicității, oralității și contradictorialității. Legea nr. 136/1995 permite stabilirea despăgubirilor pe baza convenției dintre asigurat, persoana păgubită și asigurător. În atare situații, instanța se învestește cu determinarea pe bază de probe a cuantumului despăgubirii la care se raportează și răspunderea asigurătorului, considerent pentru care critica recurentei, că instanțele nu au verificat dacă pretențiile cerute sunt în conformitate cu H.G.

nr. 906/1998, iar reclamanta nu a făcut dovada dacă, la calculul despăgubirii, a avut în vedere valoarea rămasă a părților neavenite din autovehicul, ce nu poate depăși 25% din valoarea stabilită potrivit aceluiași act normativ precitat, implică unele precizări. Cu privire la acest aspect se constată că instanța de fond a fost cea care a stabilit corect cuantumul despăgubirii, pe baza unei expertize judiciare în care expertul a arătat ce încălcări ale legii le-a făcut P.I. și C.S., cei doi conducători auto fiind vinovați pentru producerea accidentului, în proporție de 50% fiecare. Iar, reclamanta, în calitate de asigurător, a achitat asiguratului său contravaloarea reparației avariilor și-a asumat obligația de a plăti jumătate din cuantumul despăgubirii și, subrogându-se în drepturile asiguratului, s-a îndreptat pentru recuperarea diferenței, de 51.942.175 lei, având în vedere că C.S.

a avut jumătate de vinovăție, împotriva pârâților. De asemenea, instanțele corect au stabilit că P.I. este vinovat de producerea accidentului și că este asigurat de pârâta SC A.S.R. SA Vrancea, ce trebuia să suporte jumătate din despăgubirile plătite de reclamantă asiguratului său, în sumă de 51.942.175 lei. De altfel, s-a eliberat tichetul ce face, conform art. 10 din H.G. nr. 906/1998, dovada existenței asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube din accidente de autovehicule (tichetul nr. 3412051 din 1 octombrie 1999 pe anul 1999, eliberate de recurentă), a autoizotermei condusă de P.I. Pe de altă parte, prin contractul de asigurare facultativă, autoturismul, marca Opel, condus de C.S., era asigurat facultativ de SC A.S.T.

SA cu polița nr. 21820 din 13 septembrie 1999, prin care s-a obligat să desdăuneze integral asiguratul în cazul producerii riscului asigurat. Referitor la modul cum au fost fixate, Curtea apreciază că instanțele au aplicat corect dispozițiile art. 13 din H.G. nr. 906 din 16 decembrie 1998. Față de considerentele expuse, va fi înlăturată și critica recurentei, privind cuantumul despăgubirilor. Ultima critică a recurentei este nefondată, întrucât, așa cum s-a arătat în considerentele prezentei decizii, instanțele au apreciat corect culpa comună a celor doi conducători auto, având în vedere raportul de expertiză judiciară efectuat în cauză, precum și celelalte acte aflate la dosar, în virtutea rolului activ al instanțelor în stabilirea adevărului, situație în raport cu care sunt nerelevante în cauză cele două adrese.

Așa fiind, Curtea

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge excepția necompetenței teritoriale formulată de recurentă, ca neîntemeiată. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A.S.R. SA, sucursala Vrancea, împotriva deciziei nr. 596 din 11 octombrie 2001 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 16 martie 2004.