ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1562/2003

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 344 din 14

februarie 2001, Judecătoria Arad a condamnat pe inculpatul B.A.T. la 2 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de

art. 178 alin. (2) C. pen. și la 10 luni închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2), 4

C. pen., a contopit pedepsele stabilite și a dispus ca acesta să execute

pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.

În baza art. 81 și art. 82 C. pen.,

a suspendat condiționat executarea pedepsei rezultante, fixând un termen de

încercare de 4 ani, făcând și aplicarea art. 83 C. pen.

Prin aceeași hotărâre, în latura

civilă, a obligat pe inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC

M.M. SA Cluj Napoca, să plătească părții civile K.M. 429.000 lei daune morale

materiale și 2.000.000 lei daune morale, iar părții civile H.E. 10.000.000 lei

daune morale și daune materiale.

S-a reținut că, la 1 septembrie

1998, pe drumul național 671, pe care se formase o coloană de mașini,

conducătorul auto P.I., cu autoturismul marca Toyota Camry, s-a angajat

regulamentar în depășirea auto ARO, aflat în fața sa.

Înainte de borna kilometrică la km

34, pe direcția Arad spre Timișoara, fără a fi sesizat manevra regulamentară de

depășire efectuată de P.I., inculpatul B.A.T., cu autoturismul ARO, a intrat în

depășirea unui autocamion aflat în fața sa, intrând astfel în coliziune cu

autoturismul Toyota, aflat deja în depășire.

Autoturismul Toyota, în ciuda

încercărilor martorului P.I., de a evita impactul, a derapat spre dreapta și,

trecând prin fața camionului, a ieșit de pe carosabil, unde s-a lovit violent

de un copac aflat pe marginea drumului.

În urma impactului, H.E., aflată în

acest autoturism, a decedat, iar K.M. a suferit leziuni care au necesitat,

pentru vindecare, 70 zile îngrijiri medicale. Ambele autoturisme au fost

avariate.

Împotriva hotărârii primei instanțe

au declarat apel atât inculpatul, cât și partea responsabilă civilmente,

invocând ca motive stabilirea eronată a situației de fapt și greșita aplicare a

dispozițiilor Decretului nr. 328/1966.

Tribunalul Arad, secția penală, prin

decizia nr. 189 din 26 martie 2001, a admis apelurile declarate împotriva

acestei sentințe, pe care a desființat-o în întregime și în rejudecare, în baza

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a achitat pe

inculpatul B.A.T. pentru infracțiunile de ucidere din culpă și vătămare

corporală din culpă și în consecință, a respins acțiunile civile exercitate de

părțile vătămate K.M. și H.E.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a reținut că vinovat de producerea accidentului se face

martorul P.I. care, nerespectând dispozițiile art. 32 lit. j) din Regulamentul

de aplicare a Decretului nr. 32871966, s-a angajat în depășire, după ce

inculpatul semnalizase intenția sa de depășire a autocamionului.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

invocând aprecierea eronată a probelor administrate și aplicarea greșită a

dispozițiilor legale privind circulația pe drumurile publice, Parchetul de pe

lângă Tribunalul Arad a declarat recurs.

Curtea de Apel Timișoara, secția

penală, prin decizia penală nr. 747/ R din 13 septembrie 2001, a respins apelul

declarat de către procuror, cu motivarea că din probatoriul administrat în

cauză, cu referire la procesul-verbal de constatare și declarațiile martorilor

luate imediat după producerea accidentului, a rezultat vinovăția martorului

P.I. în producerea accidentului și nu a inculpatului.

Împotriva ultimelor două hotărâri

pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile

art. 409 și art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen.

S-a susținut că inculpatul se face

vinovat de efectuarea depășirii cu nerespectarea dispozițiilor art. 8, art. 26

alin. (2) și art. 32 alin. (3) din Regulamentul de aplicarea a Decretului nr.

328/1966, astfel, că s-a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea

hotărârilor atacate și menținerea hotărârii primei instanțe.

Recursul în anulare este fondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 8 din Decretul nr.

328/1966 privind circulația pe drumurile publice, conducătorii de autovehicule

trebuie să se comporte în așa fel, încât să nu constituie un pericol sau o

stânjenire pentru circulație.

Același act normativ, prin art. 26

alin. (2) stipulează obligația conducătorilor auto care schimbă banda de

circulație sau direcția de mers, să efectueze aceste manevre numai după

semnalizarea intenției și după ce s-au asigurat că nu periclitează circulația

celorlalte vehicule care îl preced sau îl urmează.

Totodată, potrivit art. 32 alin. (3)

din regulament, cel ce efectuează depășirea este obligat să semnalizeze

intenția de a se angaja în depășire și să efectueze manevra numai după ce s-a convins

că aceasta se poate face fără pericol.

Din examinarea acestor dispoziții

legale, cu referire la depășire, rezultă că efectuarea acestei manevre este

condiționată de existența spațiului de rulare față-spate liber, în limita în

care aceasta se poate executa în condiții de siguranță asigurate celorlalți

participanți la trafic.

Din suplimentul de expertiză tehnică

auto, rezultă că inculpatul B.A. s-a angajat în depășire, ignorând manevra de

depășire în care autoturismul condus de martorul P.I. se angajase deja.

Această dinamică a producerii

accidentului rezultă și din consemnările din procesul verbal de cercetare la

fața locului, cu referire la urmele de frânare create de autoturismul Toyota,

precum și din raportul de contraexpertiză auto cu referire la cauza derapajului

aceluiași autoturism. Mai sunt de reținut, în același sens, declarațiile

martorului T.L., aflat la volanul ultimului autoturism din coloană și a fiului

său, ambii neimplicați în accident.

Instanțele de control judiciar au

reținut concluzia raportului de expertiză privind triplarea autoturismului

inculpatului, deja angajat în depășire, dar această concluzie nu este

rezultatul unei coroborări a probelor, ci o simplă afirmație.

În raport de dispozițiile art. 116

C. proc. pen., cu referire la art. 62 din același cod, expertiza constituie un

mijloc de probă numai în situația în care răspunde cerința lămuririi unor fapte

sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, prin cunoștințele,

necesare, ale unui expert.

Suplimentul de expertiză tehnică

auto, întocmit de același expert care a întocmit primul raport, dar care de

această dată a avut în vedere elemente concrete, verificabile (proces-verbal de

cercetare și schița locului faptei, declarațiile celor implicați, a martorilor

oculari, măsurătorile tehnice) greșit nu a fost valorificat de instanțele de

control judiciar cu motivarea că ar contrazice concluziile primului raport, cu

atât mai mult, cu cât nu au existat date suplimentare care să justifice noile

concluzii.

Din supliment rezultă modul în care

s-au derulat faptele, manevrele efectuate de cei doi conducători auto și locul

în care s-a produs impactul dintre cele două autoturisme, respectiv bara de

protecție față și aripa-stângă a auto ARO cu partea laterală-dreapta a auto

Toyota.

Mișcările de evitare a impactului

efectuate de conducătorul auto Toyota, P.I. prin frânare și schimbarea ușoară

spre stânga a direcției de deplasare, au avut ca finalitate doar degradarea

autoturismului.

Aceeași dinamică a producerii

accidentului este confirmată și prin raportul de contra-expertiză tehnică auto,

dispusă de instanța de fond, raport în care se arată că în momentul impactului

auto Toyota avea o viteză mai mare decât ARO, motiv pentru care în momentele

imediat următoare impactului cele două autovehicule au rulat „în contact”.

În același raport se prevede că

datorită deformării aripii dreapta-față a Toyotei, bara de șoc a auto ARO a

agățat muchia anterioară a ușii Toyotei, rupându-se, iar Toyota a primit un

impuls de rotire în sensul acelor de ceasornic care a dus la degradare și la

rotirea în jurul axului propriu. Experții menționează că, dacă aceasta ar fi

fost dinamica, în urma impactului Toyota ar fi ajuns să iasă de pe carosabil pe

partea stângă și nicidecum pe partea dreaptă.

Că inculpatul se face vinovat de

producerea impactului, întrucât a încercat realizarea unei manevre de depășire

în condițiile în care, în depășirea sa, se angajase deja alt autoturism rezultă

și din declarațiile martorului ocular T.L. sr., aflat la volanul auto Mercedes,

ultimul din coloană.

Acest martor a declarat constant că

a observat momentul în care conducătorul auto Toyota, aflat în fața sa, a

semnalizat și a început manevra de depășire și, când se afla în depășire,

aceeași manevră a efectuat-o și auto ARO condus de inculpat, aspect ce a

determinat intrarea celor două autoturisme, aproape simultan, în depășirea

autocamionului ce se afla în capul coloanei de mașini.

Martorul, sesizând starea de pericol

creată, a tras mașina pe dreapta și a oprit.

Declarația martorului S.B.E. nu este

relevantă în cauză, acesta ajungând la locul accidentului după producerea lui,

astfel că nu a perceput direct faptele ci indirect, din discuțiile celor

prezenți.

De asemenea, martorul B.P., pasager,

ocupant al locului din dreapta-față în auto ARO condus de inculpat, nu avea

posibilitatea să vadă cum rulează autoturismul din spate, dacă și ce

semnalizează, el luând cunoștință despre prezența auto Toyota în stânga auto

ARO, doar când se aflau în paralel, angajate în depășirea autocamionului.

Având în vedere că din materialul

probator analizat, rezultă că inculpatul se face vinovat de săvârșirea

infracțiunilor reținute în sarcina sa și constatând că achitarea inculpatului

este consecința unei erori grave de fapt, urmează ca potrivit art. 414

1

alin. (1) raportat la art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., să se

admită recursul în anulare declarat, să se caseze deciziile atacate și să se

mențină hotărârea primei instanțe.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc.

pen., onorariul avocatului din oficiu se va plăti din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei penale

nr. 189 din 26 martie 2001 a Tribunalului Arad și a deciziei penale nr. 747 din

13 septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara, privind pe inculpatul B.A.T.

Casează deciziile pronunțate în apel și recurs și menține sentința

penală nr. 344 din 14 februarie 2001 a Judecătoriei Arad.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 300.000

lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, azi

27 martie 2003.