ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3974/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 128 din 7 februarie 2003, Tribunalul București l-a condamnat pe inculpatul G.A. în baza art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., la 6 ani închisoare, cu aplicarea art. 64 și art. 71 C. pen. Au fost deduse din pedeapsă reținerea și arestarea preventivă de la 20 iunie 2002 la zi, menținând măsura privativă de libertate. În temeiul art. 116 alin. (4) C. pen., a fost luată măsura de siguranță a interzicerii inculpatului de a se afla pe raza municipiului București pe o perioadă de 5 ani. S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă. Inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.

Instanța a reținut, în fapt, că în seara de 19 iunie 2002, în jurul orelor 22,40, inculpatul G.A. a atacat-o pe partea vătămată D.M.M., în timp ce aceasta se afla pe strada J.L. Calderon, întorcându-se de la serviciu și, lovind-o cu pumnul în față, i-a smuls geanta, în care se aflau 200.000 lei, un telefon mobil, produse cosmetice și acte personale. La strigătele părții vătămate, o patrulă a poliției l-a urmărit și imobilizat pe inculpat, fiind astfel recuperat prejudiciul, în sumă totală de 2 milioane lei, prin restituirea bunurilor. Ascultat în cursul urmăririi penale, inculpatul a recunoscut fapta astfel cum a fost descrisă prin actul de sesizare, modificându-și parțial declarația în fața instanței, în sensul că nu a lovit-o cu pumnul pe partea vătămată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, care a solicitat majorarea pedepsei și inculpatul B.A., care a cerut schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de furt, întrucât nu a lovit-o pe partea vătămată și aplicarea unei pedepse mai mici. Prin decizia penală nr. 240 din 7 mai 2003, Curtea de Apel București a respins apelurile declarate, constatând că pedeapsa a fost corect individualizată, iar încadrarea juridică este legală, fiind susținută de mijloacele de probă. Decizia penală susmenționată a fost atacată cu recurs de către inculpat, invocând motivele din precedenta cale de atac, în sensul comiterii sustragerii fără să fi lovit cu pumnul pe partea vătămată.

Verificând hotărârea atacată pe baza lucrărilor și materialului de la dosar, Curtea constată că motivul de recurs privește cazul de casare arătat de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., însă nu este fondat. Așa cum rezultă din actele de urmărire penală, partea vătămată a depus plângere împotriva inculpatului, descriind modul de operare al acestuia, în sensul că a fost lovită prin surprindere, din spate, cu pumnul peste față, dezechilibrându-se și căzând și în această stare i-a fost smulsă geanta din mână. Inculpatul a fost recunoscut din grup de către partea vătămată. Ascultat de procuror în prezența apărătorului din oficiu, inculpatul a recunoscut modul de operare descris mai sus. În susținerea schimbării încadrării juridice în infracțiunea de furt, inculpatul nu a propus nici o probă, declarația acestuia din fața instanței, în sensul nelovirii părții vătămate, fiind singulară, necoroborându-se cu alte elemente de fapt.

De altfel, chiar dacă nu ar fi lovit partea vătămată cu pumnul, inculpatul nu ar fi putut lua geanta decât tot printr-o violență, exercitată asupra bunului care însă s-a transmis asupra deținătorului bunului, care a opus rezistență, fiind indiferentă intensitatea violenței sau gradul de opunere, mai mare sau mai mic, al celui atacat, pentru realizarea conținutului infracțiunii de tâlhărie. Pentru aceste motive cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea de furt nu poate fi primită. Constatând că nici din examinarea din oficiu a hotărârii criticate, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., nu rezultă existența vreunui caz de casare, recursul inculpatului urmează să fie respins ca nefondat.

Conform art. 385 17 alin. (4) C. proc. pen., cu referire la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., din durata pedepsei aplicată se va deduce timpul reținerii și al arestării preventive, de la 20 iunie 2002, la 24 septembrie 2003.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de inculpatul G.A. împotriva deciziei penale nr. 240 din 7 mai 2003 a Curții de Apel București, secția I penală, ca nefondat. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 20 iunie 2002, la 24 septembrie 2003. Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.300.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 24 septembrie 2003.