ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3974/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 128 din 7

februarie 2003, Tribunalul București l-a condamnat pe inculpatul G.A. în baza

art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., la 6 ani închisoare, cu aplicarea

art. 64 și art. 71 C. pen.

Au fost deduse din pedeapsă

reținerea și arestarea preventivă de la 20 iunie 2002 la zi, menținând măsura

privativă de libertate.

În temeiul art. 116 alin. (4) C.

pen., a fost luată măsura de siguranță a interzicerii inculpatului de a se afla

pe raza municipiului București pe o perioadă de 5 ani.

S-a luat act că partea vătămată nu

s-a constituit parte civilă.

Inculpatul a fost obligat la

cheltuieli judiciare către stat.

Instanța a reținut, în fapt, că în

seara de 19 iunie 2002, în jurul orelor 22,40, inculpatul G.A. a atacat-o pe

partea vătămată D.M.M., în timp ce aceasta se afla pe strada J.L. Calderon,

întorcându-se de la serviciu și, lovind-o cu pumnul în față, i-a smuls geanta,

în care se aflau 200.000 lei, un telefon mobil, produse cosmetice și acte

personale.

La strigătele părții vătămate, o

patrulă a poliției l-a urmărit și imobilizat pe inculpat, fiind astfel

recuperat prejudiciul, în sumă totală de 2 milioane lei, prin restituirea

bunurilor.

Ascultat în cursul urmăririi penale,

inculpatul a recunoscut fapta astfel cum a fost descrisă prin actul de

sesizare, modificându-și parțial declarația în fața instanței, în sensul că nu

a lovit-o cu pumnul pe partea vătămată.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, care a solicitat

majorarea pedepsei și inculpatul B.A., care a cerut schimbarea încadrării

juridice în infracțiunea de furt, întrucât nu a lovit-o pe partea vătămată și

aplicarea unei pedepse mai mici.

Prin decizia penală nr. 240 din 7

mai 2003, Curtea de Apel București a respins apelurile declarate, constatând că

pedeapsa a fost corect individualizată, iar încadrarea juridică este legală,

fiind susținută de mijloacele de probă.

Decizia penală susmenționată a fost

atacată cu recurs de către inculpat, invocând motivele din precedenta cale de

atac, în sensul comiterii sustragerii fără să fi lovit cu pumnul pe partea

vătămată.

Verificând hotărârea atacată pe baza

lucrărilor și materialului de la dosar, Curtea constată că motivul de recurs

privește cazul de casare arătat de art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C.

proc. pen., însă nu este fondat.

Așa cum rezultă din actele de

urmărire penală, partea vătămată a depus plângere împotriva inculpatului,

descriind modul de operare al acestuia, în sensul că a fost lovită prin

surprindere, din spate, cu pumnul peste față, dezechilibrându-se și căzând și

în această stare i-a fost smulsă geanta din mână.

Inculpatul a fost recunoscut din

grup de către partea vătămată.

Ascultat de procuror în prezența

apărătorului din oficiu, inculpatul a recunoscut modul de operare descris mai

sus.

În susținerea schimbării încadrării

juridice în infracțiunea de furt, inculpatul nu a propus nici o probă,

declarația acestuia din fața instanței, în sensul nelovirii părții vătămate,

fiind singulară, necoroborându-se cu alte elemente de fapt.

De altfel, chiar dacă nu ar fi lovit

partea vătămată cu pumnul, inculpatul nu ar fi putut lua geanta decât tot

printr-o violență, exercitată asupra bunului care însă s-a transmis asupra

deținătorului bunului, care a opus rezistență, fiind indiferentă intensitatea

violenței sau gradul de opunere, mai mare sau mai mic, al celui atacat, pentru

realizarea conținutului infracțiunii de tâlhărie.

Pentru aceste motive cererea

inculpatului de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea de furt nu

poate fi primită.

Constatând că nici din examinarea din

oficiu a hotărârii criticate, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc.

pen., nu rezultă existența vreunui caz de casare, recursul inculpatului urmează

să fie respins ca nefondat.

Conform art. 385

17

alin.

(4) C. proc. pen., cu referire la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., din durata

pedepsei aplicată se va deduce timpul reținerii și al arestării preventive, de

la 20 iunie 2002, la 24 septembrie 2003.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul G.A. împotriva deciziei penale nr. 240 din 7 mai 2003 a Curții de

Apel București, secția I penală, ca nefondat.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 20 iunie 2002, la

24 septembrie 2003.

Obligă pe recurentul inculpat la

plata sumei de 1.300.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

300.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

24 septembrie 2003.