ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 364/2005

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul București, secția a II-a penală, prin sentința penală nr. 462 din 5 aprilie 2004, în baza art. 20, raportat la art. 211 alin. (2 1 ) lit. a), cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. c) și art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a condamnat pe inculpatul G.M., la 2 ani și 6 luni închisoare, pentru tentativă la infracțiunea de tâlhărie (parte vătămată C.C.D.). În baza art. 88 C. pen., a scăzut din durata pedepsei închisorii aplicate inculpatului, timpul reținerii și al arestării preventive, începând din 15 aprilie 2003 până în data de 5 iulie 2003, inclusiv. În baza art. 357 alin. (3) C. proc. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen., pe durata înscrisă în art. 71 din același cod.

Același tribunal, în baza art. 20, raportat la art. 211 alin. (2 1 ) lit. a), cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a condamnat pe inculpatul I.I., la 2 ani și 6 luni închisoare, pentru tentativă la infracțiunea de tâlhărie (parte vătămată C.C.D.) În baza art. 88 C. pen., a scăzut din durata pedepsei închisorii aplicate inculpatului, timpul reținerii și al arestării preventive, începând din 15 aprilie 2003 până la data de 15 iulie 2003, inclusiv. În baza art. 357 alin. (3) C. proc. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen., pe durata prevăzută de art. 71 din același cod. În baza art. 116 C. pen., a aplicat ambilor inculpați măsura de siguranță a interzicerii de a se afla în municipiul București pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a constatat că partea vătămată C.C.D. a renunțat la pretențiile civile formulate. Inculpații au fost obligați la plata sumei de câte 3.000.000 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Hotărând astfel, prima instanță a reținut, în fapt, următoarele: În data de 15 aprilie 2003, inculpații au plecat de la domiciliile lor din comuna Sinești și au ajuns în București, în jurul orelor 16,00, aflându-se pe Șos. Colentina. Aici, inculpații au observat-o pe partea vătămată care se apropia de intrarea din spate a blocului de pe str. Teiul Doamnei și care, căutându-și cheile în geantă a scos și telefonul mobil, pe care apoi l-a introdus în buzunarul drept al hainei.

Inculpații au hotărât să deposedeze partea vătămată de telefon, motiv pentru care au intrat după aceasta în holul blocului, pe intrarea din spate. Inculpatul G.M. a imobilizat-o pe partea vătămată cu o mână, iar cealaltă mână i-a pus-o la gură, în timp ce inculpatul I.I., după ce a îmbrâncit-o pe partea vătămată, a încercat să o controleze la buzunare. Partea vătămată s-a zbătut, încercând să scape, motiv pentru care, inculpatul G.M. a lovit-o cu pumnul în zona feței. Inculpatul I.I. a introdus mâna în buzunarul drept al hainei părții vătămate pentru a-i lua telefonul mobil, însă nu a reușit întrucât partea vătămată s-a zbătut, moment în care s-a rupt buzunarul hainei sale. Îngrijitorul blocului, martorul S.R., alertat de strigătele părții vătămate s-a apropiat din afară de ușa de acces a blocului și văzând ce se întâmpla pe scară, a bătut puternic în geamul ușii și a strigat la cei doi autori să o lase în pace pe partea vătămată.

Inculpații s-au speriat și au încercat să iasă de pe ușa din față a blocului, însă, nu au reușit, întrucât această ușă, ca și aceea din spatele blocului, se deschide doar cu cheile. Atunci, inculpații au fugit în sus, pe scările blocului. Martorul a alertat secția de poliție, inculpații fiind prinși imediat pe scările blocului în care s-a comis fapta. Împotriva sentinței penale, au declarat apel inculpații I.I. și G.M., care au criticat-o sub aspectul greșitei individualizări a pedepselor, respectiv, a regimului de executare, susținând, în esență că, față de atitudinea lor sinceră, instanța de fond care a coborât pedepsele sub minimul special, trebuia să dispună ca aceasta să fie executată prin muncă, în condițiile art. 86 C. pen.

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 468/ A din 21 iunie 2004 a respins apelurile, ca nefondate, cu următoarea motivare: „Faptul că cei doi inculpați prinși și imobilizați de poliție, apoi puși în fața unor probe indubitabile de vinovăție, au recunoscut formal fapta, nu justifică reținerea circumstanței atenuante și coborârea pedepselor sub minimul special, dar fiind apelul lor, pedepsele nu pot fi majorate. Cu atât mai puțin se impune executarea pedepsei prin muncă, în cazul acestor inculpați care nici măcar nu aveau vreo ocupație la data comiterii infracțiunii. Cele două acte depuse la dosar în apel, nu sunt de natură să demonstreze contrariul. Pe de altă parte, modul cum au realizat cei doi inculpați tâlhăria rămasă în faza de tentativă, dar prin imobilizarea și lovirea victimei, imprimă faptei un grad ridicat de pericol social.

De asemenea, nici atitudinea inculpaților nu a fost constant sinceră, ci oscilantă. Astfel, inițial, inculpatul G.M. a negat faptul că el ar fi lovit victima, pentru ca abia în final să recunoască și acest aspect. În fine, tot inculpatul G.M. este cunoscut cu antecedente penale. În raport de toate acestea, se apreciază că motivul de apel invocat de inculpați este nefondat”. În termenul legal, împotriva deciziei penale, au declarat recurs inculpații I.I. și G.M. criticând-o referitor la modalitatea de executare a pedepselor, în sensul de a se constata că în cauză este oportună suspendarea condiționată a executării, prin aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen., sau executarea pedepselor la locul de muncă, în condițiile art. 86 7 din același cod.

Recursurile declarate de inculpați, sunt nefondate. Analizând actele și lucrările de la dosar, se constată că instanța de fond a reținut o situație de fapt conformă cu probele administrate în cauză și au încadrat faptele comise de inculpați în textele de lege corespunzătoare. Cu privire la individualizarea pedepselor aplicate de către instanța de fond, se constată că acestea se situează sub limita minimă prevăzută de textul de lege incriminator, ca urmare a reținerii circumstanțelor atenuante în favoarea inculpaților și că executarea lor, în regim de detenție, în limitele stabilite de instanța de fond, constituie un minim necesar realizării prevederilor art. 52 C. pen. În ce privește critica formulată de inculpați și anume, suspendarea condiționată a executării pedepselor aplicate sau executarea acestora la locul de muncă, se constată că nu poate fi primită.

Astfel, potrivit alin. (3) al art. 81 C. pen., „Suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani ..”. De asemenea, alin. (3) al art. 86 7 din același cod, stabilește că: „Executarea pedepsei la locul de muncă nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor intenționate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani ..”. Raportând aceste dispoziții legale la speță, se constată că ele nu pot fi aplicate, întrucât nu este îndeplinită vreuna din condițiile de bază ale acestor instituții și anume, ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă să nu fie mai mare de 15 ani închisoare.

Ori, inculpații se fac vinovați de comiterea infracțiunii de tâlhărie, rămasă în faza de tentativă, pentru care legea prevede o pedeapsă de până la 20 de ani închisoare. Pe de altă parte, raportat la faptă și făptuitori, se constată că nici scopul pedepsei, astfel cum este prevăzut de art. 52 C. pen., nu ar putea fi realizat prin suspendarea condiționată a executării pedepselor aplicate sau prin executarea lor la locul de muncă, având în vedere, între altele, modalitatea de comitere a tâlhăriei, rămasă în faza de tentativă, prin imobilizarea și lovirea victimei, ceea ce imprimă faptei un grad ridicat de pericol social, cât și atitudinea oscilantă a inculpaților care au negat faptul că au lovit partea vătămată, inculpatul G.M.

fiind cunoscut și cu antecedente penale. Pentru considerentele arătate, având în vedere că verificând decizia atacată și în raport de prevederile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existența și a altor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursurile declarate de inculpații I.I. și G.M. sunt nefondate și a fi respinse ca atare, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. și a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații I.I. și G.M. împotriva deciziei penale nr. 468/ A din 21 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Deduce din pedepsele aplicate, timpul arestării preventive de la 15 aprilie 2003, la 5 iulie 2003, pentru inculpatul G.M. și de la 15 aprilie 2003 la 15 iulie 2003, pentru inculpatul I.I. Obligă pe recurenți la plata sumei de câte 1.200.000 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 ianuarie 2005.