ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3918/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: 1. La data de 5 noiembrie 1999 reclamantul R.G., domiciliat în Budapesta – Ungaria, a cerut: - constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a 8 apartamente din blocul cu 15 apartamente, situat în Oradea, încheiate conform Legii nr. 112/1995; - radierea din C.F. a terților cumpărători și - înscrierea sa în C.F. ca proprietar, susținând, în esență, că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, întrucât era exclus de la naționalizare, potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950. Prin sentința civilă nr. 4058/2000 s-a dispus constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a celor 8 apartamente și s-au restituit reclamantei celelalte 7 apartamente (1, 4, 5, 8, 14, 15 și 16), soluție confirmată prin decizia civilă nr. 2343/2000, în apel.

Curtea de apel, prin decizia civilă nr. 826 din 14 mai 2001 a constatat și nulitatea celor 8 contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu încălcarea Legii nr. 112/1995, întrucât naționalizarea s-a aplicat cu nesocotirea art. II din Decretul nr. 92/1950, proprietarul fiind student, astfel că preluarea a fost fără titlu valabil. 2. Recursul în anulare se întemeiază pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

și următoarele motive: - într-adevăr, greșit s-a aplicat naționalizarea și corect i s-au restituit reclamantului cele 7 apartamente disponibile, care nu au fost înstrăinate (1, 4, 5, 8, 14, 15, 16); - declararea nulității celor 8 apartamente înstrăinate chiriașilor, în condițiile Legii nr. 112/1995, este contrară eficacității bunei credințe a subdobânditorilor, conform art. 46 din Legea nr. 10/2001; - în cauză nu s-a probat frauda la lege, ambele părți contractante urmărind un scop licit, conferit de Legea nr. 112/1995, iar - toate contractele de vânzare-cumpărare (s-au încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, cumpărătorii neștiind că preluarea de către stat s-a făcut cu titlu nevalabil, astfel că restituirea în natură nu mai este posibilă.

3. Recursul în anulare este fondat. 3.1. Obiectul cauzei privește constatarea nulității celor 8 contracte de vânzare-cumpărare și nu restituirea acestora, așa cum s-a pronunțat instanța de recurs, a cărei decizie este atacată prin recursul în anulare. Așadar, în această cale extraordinară de atac, instanța are de cercetat numai soluția de declarare a nulității celor 8 contracte de vânzare-cumpărare a apartamentelor, în condițiile Legii nr. 112/1995. Singurul element, reținut de instanța de recurs și invocat de reclamant, privește preluarea fără titlu valabil a imobilului, întrucât reclamantul, în calitatea sa de student, era exceptat de la naționalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, situație confirmată expres și în recursul în anulare . 3.2.

Imobilul a fost preluat prin art. 1 alin. (4) din Decretul nr. 92/1950, poz.556 din lista anexă, de la proprietarul tabular R.G. (C.F. 10825 Oradea, nr.top 3659/2), iar prin încheierea nr. 28 din 2 ianuarie 1959 s-a intabulat în C.F. 10825 Oradea (top 3659/2) dreptul de proprietate al Statului Român. În acțiune reclamantul, prin avocat, susține că la data intabulării statului (ianuarie 1959), se încadra în excepția din art. II Decret nr. 92/1950, fiind încadrat bibliotecar, în funcția de director general al Bibliotecii Academice Ungare din Budapesta (de la 1 februarie 1960 până la 30 iunie 1996) Esențială, însă, este calitatea avută la data Decretului nr. 92/1950, din carnetul de muncă al reclamantului rezultând că la 22 noiembrie 1951 a fost încadrat bibliotecar la Centrul Național al Bibliotecilor din Budapesta.

Pe de altă parte, s-a probat că reclamantul a dobândit proprietatea imobilului, la 24 februarie 1936, prin cumpărare, la acea dată fiind minor în vârstă de 14 ani (născut la 20 octombrie 1922 la Oradea, act de naștere), iar la data naționalizării, în anul 1950, avea vârsta de 28 de ani. Părinții săi au locuit la Budapesta, unde au și decedat (1968 și, respectiv 1969), așa cum relevă în declarația notarială din 1 decembrie 1999, în care se prezintă, ca și în celelalte înscrisuri, „prof. univ. dr. R.G., director al Academiei Ungare de Științe”, iar imobilul a fost cumpărat de părinți „pe numele său”. Nu s-a probat, deci, că la data naționalizării (1952) reclamantul era student, cum eronat s-a reținut de instanțe, astfel că nu operează exceptarea din art. II Decret nr. 92/1950, de la naționalizare.

Efectul Decretului nr. 92/1950 s-a produs de la intrarea sa în vigoare, când dreptul de proprietate personală asupra imobilelor naționalizate s-a transformat, în temeiul legii (de plin drept), fără alte formalități, în drept de proprietate al statului. Împrejurarea că, abia în ianuarie 1959, s-a efectuat intabularea, chiar și în regimul C.F., acte publicitate imobiliară, cârmuit de Decretul-lege nr. 115/1938, nu are, deci, relevanță, în privința momentului trecerii proprietății la stat. Așadar, calitatea reclamantului de bibliotecar sau de cercetător științific în Budapesta, la data intabulării dreptului de proprietate al statului, nu poate fi raportată la exceptarea din art. II Decretul nr. 92/1950, încălcând regula rational temporis și efectul imediat al intrării în vigoare a legii de naționalizare.

Dar, imobilul, cu 15 apartamente, a avut destinație de locațiune comercială, fiind integral închiriat de reclamant, înainte de naționalizare, ceea ce echivalează cu o exploatare comercială și, ca atare, nici din această perspectivă exceptarea invocată nu-și are incidența pozitivă. Concluzia este, deci, că preluarea de către stat, prin aplicarea art. I alin. (5) din Decretul nr. 92/1950 s-a făcut cu titlu valabil, astfel că înstrăinarea apartamentelor în litigiu la chiriași era subordonată deplin procedurii Legii nr. 112/1995. 3.3.

Toate cele 8 contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în anii 1996-1997, sunt în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 112/1995: - reclamantul nu a notificat deținătorul și pe chiriași asupra calității sale și a intenției de a cere revendicarea; - acțiunea sa de față, singurul demers în acest sens, a fost introdusă la 5 noiembrie 1999, după peste 2 ani și jumătate de la încheierea ultimului contract; - chiriașii cumpărători s-au aflat într-o deplină convingere că statul vânzător este titularul dreptului de proprietate și, deci, au fost de totală bună credință, în sensul dat de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar - condițiile cerute de Legea nr. 112/1995 pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a celor 8 apartamente au fost respectate.

Ca atare, decizia instanței de recurs este contrară legii, urmând a fi casată și a se respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 826/R din 14 mai 2001 a Curții de Apel Oradea, secția civilă, pe care o casează și respinge recursul declarat de reclamantul R.G. împotriva deciziei civile nr. 2343 din 29 noiembrie 2000 a Tribunalului Bihor. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2004.