ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3918/2004
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3918/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului
în anulare de față:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 5 noiembrie 1999
reclamantul R.G., domiciliat în Budapesta – Ungaria, a cerut:
- constatarea nulității contractelor de
vânzare-cumpărare a 8 apartamente din blocul cu 15 apartamente, situat în
Oradea, încheiate conform Legii nr. 112/1995;
- radierea din C.F. a terților cumpărători și
- înscrierea sa în C.F. ca proprietar,
susținând, în esență, că preluarea s-a făcut fără titlu
valabil, întrucât era exclus de la naționalizare, potrivit art. II din Decretul
nr. 92/1950.
Prin sentința civilă nr. 4058/2000 s-a dispus
constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a celor 8 apartamente
și s-au restituit reclamantei celelalte 7 apartamente (1, 4, 5, 8, 14, 15 și
16), soluție confirmată prin decizia civilă nr. 2343/2000, în apel.
Curtea de apel, prin decizia civilă nr. 826 din
14 mai 2001 a constatat și nulitatea celor 8 contracte de vânzare-cumpărare,
încheiate cu încălcarea Legii nr. 112/1995, întrucât naționalizarea s-a aplicat
cu nesocotirea art. II din Decretul nr. 92/1950, proprietarul fiind student, astfel
că preluarea a fost fără titlu valabil.
Recursul în anulare se întemeiază pe
dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. și următoarele motive:
- într-adevăr, greșit s-a aplicat naționalizarea
și corect i s-au restituit reclamantului cele 7 apartamente disponibile, care
nu au fost înstrăinate (1, 4, 5, 8, 14, 15, 16);
- declararea nulității celor 8 apartamente
înstrăinate chiriașilor, în condițiile Legii nr. 112/1995, este contrară
eficacității bunei credințe a subdobânditorilor, conform art. 46 din Legea nr. 10/2001;
- în cauză nu s-a probat frauda la lege, ambele
părți contractante urmărind un scop licit, conferit de Legea nr. 112/1995, iar
- toate contractele de vânzare-cumpărare (s-au
încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, cumpărătorii neștiind că preluarea
de către stat s-a făcut cu titlu nevalabil, astfel că restituirea în natură nu
mai este posibilă.
Recursul în anulare este fondat.
3.1. Obiectul cauzei privește constatarea
nulității celor 8 contracte de vânzare-cumpărare și nu restituirea acestora,
așa cum s-a pronunțat instanța de recurs, a cărei decizie este atacată prin
recursul în anulare.
Așadar, în această cale extraordinară de atac,
instanța are de cercetat numai soluția de declarare a nulității celor 8
contracte de vânzare-cumpărare a apartamentelor, în condițiile Legii nr. 112/1995.
Singurul element, reținut de instanța de recurs
și invocat de reclamant, privește preluarea fără titlu valabil a imobilului,
întrucât reclamantul, în calitatea sa de student, era exceptat de la
naționalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, situație confirmată
expres și în recursul în anulare .
3.2. Imobilul a fost preluat prin art. 1 alin. (4)
din Decretul nr. 92/1950, poz.556 din lista anexă, de la proprietarul tabular R.G.
(C.F. 10825 Oradea, nr.top 3659/2), iar prin încheierea nr. 28 din 2 ianuarie 1959
s-a intabulat în C.F. 10825 Oradea (top 3659/2) dreptul de proprietate al
Statului Român.
În acțiune reclamantul, prin avocat, susține că
la data intabulării statului (ianuarie 1959), se încadra în excepția din art. II
Decret nr. 92/1950, fiind încadrat bibliotecar, în funcția de director general
al Bibliotecii Academice Ungare din Budapesta (de la 1 februarie 1960 până la
30 iunie 1996)
Esențială, însă, este calitatea avută la data
Decretului nr. 92/1950, din carnetul de muncă al reclamantului rezultând că la
22 noiembrie 1951 a fost încadrat bibliotecar la Centrul Național al
Bibliotecilor din Budapesta.
Pe de altă parte, s-a probat că reclamantul a
dobândit proprietatea imobilului, la 24 februarie 1936, prin cumpărare, la acea
dată fiind minor în vârstă de 14 ani (născut la 20 octombrie 1922 la Oradea,
act de naștere), iar la data naționalizării, în anul 1950, avea vârsta de 28 de
ani.
Părinții săi au locuit la Budapesta, unde au și
decedat (1968 și, respectiv 1969), așa cum relevă în declarația notarială din 1
decembrie 1999, în care se prezintă, ca și în celelalte înscrisuri, „prof. univ.
dr. R.G., director al Academiei Ungare de Științe”, iar imobilul a fost
cumpărat de părinți „pe numele său”.
Nu s-a probat, deci, că la data naționalizării
(1952) reclamantul era student, cum eronat s-a reținut de instanțe, astfel că
nu operează exceptarea din art. II Decret nr. 92/1950, de la naționalizare.
Efectul Decretului nr. 92/1950 s-a produs de la
intrarea sa în vigoare, când dreptul de proprietate personală asupra imobilelor
naționalizate s-a transformat, în temeiul legii (de plin drept), fără alte
formalități, în drept de proprietate al statului.
Împrejurarea că, abia în ianuarie 1959, s-a
efectuat intabularea, chiar și în regimul C.F., acte publicitate imobiliară,
cârmuit de Decretul-lege nr. 115/1938, nu are, deci, relevanță, în privința
momentului trecerii proprietății la stat. Așadar, calitatea reclamantului de
bibliotecar sau de cercetător științific în Budapesta, la data intabulării
dreptului de proprietate al statului, nu poate fi raportată la exceptarea din
art. II Decretul nr. 92/1950, încălcând regula rational temporis și efectul
imediat al intrării în vigoare a legii de naționalizare.
Dar, imobilul, cu 15 apartamente, a avut
destinație de locațiune comercială, fiind integral închiriat de reclamant,
înainte de naționalizare, ceea ce echivalează cu o exploatare comercială și, ca
atare, nici din această perspectivă exceptarea invocată nu-și are incidența
pozitivă.
Concluzia este, deci, că preluarea de către
stat, prin aplicarea art. I alin. (5) din Decretul nr. 92/1950 s-a făcut cu
titlu valabil, astfel că înstrăinarea apartamentelor în litigiu la chiriași era
subordonată deplin procedurii Legii nr. 112/1995.
3.3. Toate cele 8 contracte de
vânzare-cumpărare, încheiate în anii 1996-1997, sunt în concordanță cu
dispozițiile Legii nr. 112/1995:
- reclamantul nu a notificat deținătorul și pe
chiriași asupra calității sale și a intenției de a cere revendicarea;
- acțiunea sa de față, singurul demers în acest
sens, a fost introdusă la 5 noiembrie 1999, după peste 2 ani și jumătate de la
încheierea ultimului contract;
- chiriașii cumpărători s-au aflat într-o
deplină convingere că statul vânzător este titularul dreptului de proprietate
și, deci, au fost de totală bună credință, în sensul dat de art. 46 alin. (2)
din Legea nr. 10/2001, iar
- condițiile cerute de Legea nr. 112/1995 pentru
încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a celor 8 apartamente au fost
respectate.
Ca atare, decizia instanței de recurs este
contrară legii, urmând a fi casată și a se respinge recursul reclamantului ca
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție împotriva deciziei nr. 826/R din 14 mai 2001 a Curții de Apel Oradea,
secția civilă, pe care o casează și respinge recursul declarat de reclamantul R.G.
împotriva deciziei civile nr. 2343 din 29 noiembrie 2000 a Tribunalului Bihor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2004.