ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3918/2004

Asupra recursului

în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

reclamantul R.G., domiciliat în Budapesta – Ungaria, a cerut:

- constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare a 8 apartamente din blocul cu 15 apartamente, situat în

Oradea, încheiate conform Legii nr. 112/1995;

- radierea din C.F. a terților cumpărători și

- înscrierea sa în C.F. ca proprietar,

susținând, în esență, că preluarea s-a făcut fără titlu

valabil, întrucât era exclus de la naționalizare, potrivit art. II din Decretul

nr. 92/1950.

Prin sentința civilă nr. 4058/2000 s-a dispus

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a celor 8 apartamente

și s-au restituit reclamantei celelalte 7 apartamente (1, 4, 5, 8, 14, 15 și

16), soluție confirmată prin decizia civilă nr. 2343/2000, în apel.

Curtea de apel, prin decizia civilă nr. 826 din

14 mai 2001 a constatat și nulitatea celor 8 contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu încălcarea Legii nr. 112/1995, întrucât naționalizarea s-a aplicat

cu nesocotirea art. II din Decretul nr. 92/1950, proprietarul fiind student, astfel

că preluarea a fost fără titlu valabil.

dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. și următoarele motive:

- într-adevăr, greșit s-a aplicat naționalizarea

și corect i s-au restituit reclamantului cele 7 apartamente disponibile, care

nu au fost înstrăinate (1, 4, 5, 8, 14, 15, 16);

- declararea nulității celor 8 apartamente

înstrăinate chiriașilor, în condițiile Legii nr. 112/1995, este contrară

eficacității bunei credințe a subdobânditorilor, conform art. 46 din Legea nr. 10/2001;

- în cauză nu s-a probat frauda la lege, ambele

părți contractante urmărind un scop licit, conferit de Legea nr. 112/1995, iar

- toate contractele de vânzare-cumpărare (s-au

încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, cumpărătorii neștiind că preluarea

de către stat s-a făcut cu titlu nevalabil, astfel că restituirea în natură nu

mai este posibilă.

3.1. Obiectul cauzei privește constatarea

nulității celor 8 contracte de vânzare-cumpărare și nu restituirea acestora,

așa cum s-a pronunțat instanța de recurs, a cărei decizie este atacată prin

recursul în anulare.

Așadar, în această cale extraordinară de atac,

instanța are de cercetat numai soluția de declarare a nulității celor 8

contracte de vânzare-cumpărare a apartamentelor, în condițiile Legii nr. 112/1995.

Singurul element, reținut de instanța de recurs

și invocat de reclamant, privește preluarea fără titlu valabil a imobilului,

întrucât reclamantul, în calitatea sa de student, era exceptat de la

naționalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950, situație confirmată

expres și în recursul în anulare .

3.2. Imobilul a fost preluat prin art. 1 alin. (4)

din Decretul nr. 92/1950, poz.556 din lista anexă, de la proprietarul tabular R.G.

(C.F. 10825 Oradea, nr.top 3659/2), iar prin încheierea nr. 28 din 2 ianuarie 1959

s-a intabulat în C.F. 10825 Oradea (top 3659/2) dreptul de proprietate al

Statului Român.

În acțiune reclamantul, prin avocat, susține că

la data intabulării statului (ianuarie 1959), se încadra în excepția din art. II

Decret nr. 92/1950, fiind încadrat bibliotecar, în funcția de director general

al Bibliotecii Academice Ungare din Budapesta (de la 1 februarie 1960 până la

30 iunie 1996)

Esențială, însă, este calitatea avută la data

Decretului nr. 92/1950, din carnetul de muncă al reclamantului rezultând că la

22 noiembrie 1951 a fost încadrat bibliotecar la Centrul Național al

Bibliotecilor din Budapesta.

Pe de altă parte, s-a probat că reclamantul a

dobândit proprietatea imobilului, la 24 februarie 1936, prin cumpărare, la acea

dată fiind minor în vârstă de 14 ani (născut la 20 octombrie 1922 la Oradea,

act de naștere), iar la data naționalizării, în anul 1950, avea vârsta de 28 de

ani.

Părinții săi au locuit la Budapesta, unde au și

decedat (1968 și, respectiv 1969), așa cum relevă în declarația notarială din 1

decembrie 1999, în care se prezintă, ca și în celelalte înscrisuri, „prof. univ.

dr. R.G., director al Academiei Ungare de Științe”, iar imobilul a fost

cumpărat de părinți „pe numele său”.

Nu s-a probat, deci, că la data naționalizării

(1952) reclamantul era student, cum eronat s-a reținut de instanțe, astfel că

nu operează exceptarea din art. II Decret nr. 92/1950, de la naționalizare.

Efectul Decretului nr. 92/1950 s-a produs de la

intrarea sa în vigoare, când dreptul de proprietate personală asupra imobilelor

naționalizate s-a transformat, în temeiul legii (de plin drept), fără alte

formalități, în drept de proprietate al statului.

Împrejurarea că, abia în ianuarie 1959, s-a

efectuat intabularea, chiar și în regimul C.F., acte publicitate imobiliară,

cârmuit de Decretul-lege nr. 115/1938, nu are, deci, relevanță, în privința

momentului trecerii proprietății la stat. Așadar, calitatea reclamantului de

bibliotecar sau de cercetător științific în Budapesta, la data intabulării

dreptului de proprietate al statului, nu poate fi raportată la exceptarea din

art. II Decretul nr. 92/1950, încălcând regula rational temporis și efectul

imediat al intrării în vigoare a legii de naționalizare.

Dar, imobilul, cu 15 apartamente, a avut

destinație de locațiune comercială, fiind integral închiriat de reclamant,

înainte de naționalizare, ceea ce echivalează cu o exploatare comercială și, ca

atare, nici din această perspectivă exceptarea invocată nu-și are incidența

pozitivă.

Concluzia este, deci, că preluarea de către

stat, prin aplicarea art. I alin. (5) din Decretul nr. 92/1950 s-a făcut cu

titlu valabil, astfel că înstrăinarea apartamentelor în litigiu la chiriași era

subordonată deplin procedurii Legii nr. 112/1995.

3.3. Toate cele 8 contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate în anii 1996-1997, sunt în concordanță cu

dispozițiile Legii nr. 112/1995:

- reclamantul nu a notificat deținătorul și pe

chiriași asupra calității sale și a intenției de a cere revendicarea;

- acțiunea sa de față, singurul demers în acest

sens, a fost introdusă la 5 noiembrie 1999, după peste 2 ani și jumătate de la

încheierea ultimului contract;

- chiriașii cumpărători s-au aflat într-o

deplină convingere că statul vânzător este titularul dreptului de proprietate

și, deci, au fost de totală bună credință, în sensul dat de art. 46 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, iar

- condițiile cerute de Legea nr. 112/1995 pentru

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a celor 8 apartamente au fost

respectate.

Ca atare, decizia instanței de recurs este

contrară legii, urmând a fi casată și a se respinge recursul reclamantului ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva deciziei nr. 826/R din 14 mai 2001 a Curții de Apel Oradea,

secția civilă, pe care o casează și respinge recursul declarat de reclamantul R.G.

împotriva deciziei civile nr. 2343 din 29 noiembrie 2000 a Tribunalului Bihor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2004.