ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 705/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul București, secția a II-a

penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a)

C. proc. pen., a achitat pe inculpatul S.S., pentru săvârșirea infracțiunii de

viol, prevăzută și pedepsită de art. 197 alin. (1) și alin. (3) C. pen.

Instanța a constatat că inculpatul a

fost reținut și arestat preventiv de la 31 ianuarie 2002 până la data de 14

februarie 2003, când s-a dispus punerea sa de îndată în libertate dacă nu este

arestat în altă cauză.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut, în fapt, că inculpatul și partea vătămată D.I. se cunoșteau, deoarece

locuiesc pe aceeași stradă din comuna Afumați, însă în luna ianuarie 2002,

partea vătămată a plecat de acasă, în absența mamei sale, întrucât se certase

cu fratele său, martorul D.F.

În jurul datei de 25 ianuarie 2002,

martorul s-a întâlnit întâmplător cu inculpatul căruia i-a spus că sora sa a

plecat de acasă și dacă o vede în oraș să o convingă să vină acasă.

În ziua de 31

ianuarie 2002, partea vătămată se afla împreună cu martora B.M., la care locuia

după ce a plecat de acasă, în complexul comercial M. unde, în jurul orei 20,00,

urmau să se întâlnească cu un grup de tineri de seama lor, respectiv, 14-15

ani.

La etajul doi al magazinului, cele

două tinere s-au întâlnit cu inculpatul, care era însoțit de concubina sa,

martora G.Șt. și încă o persoană al cărui nume aceștia nu-l știau, deoarece îl

cunoșteau din vedere.

Între partea vătămată și inculpat

s-a purtat o discuție în legătură cu întoarcerea ei acasă, astfel cum i-o

ceruse fratele său, după care fetele au fost scoase din magazin, fără ca ele

să-și dorească acest lucru și cu un taxi s-au deplasat cu toții la barul G.C.

În local, inculpatul a consumat

băuturi alcoolice, cerându-le și celor două tinere să bea, sub amenințarea că

„le va lovi”.

La un moment dat, inculpatul a

invitat-o pe partea vătămată în afara barului pentru a discuta cu ea, dar pe

traseu a luat-o de mână și au intrat în WC-ul bărbaților, unde i-a cerut să

întrețină relații sexuale cu el. Cum tânăra l-a refuzat, inculpatul a lovit-o peste

față și cap, i-a tras pantalonii jos, întreținând un raport sexual complet cu

ea.

Instanța a reținut că pe întreg

parcursul desfășurării activității de urmărire penală, declarațiile părții

vătămate au cuprins elemente contradictorii, pentru ca în faza cercetării

judecătorești să infirme susținerile anterioare, arătând că nu a fost victima

unui raport sexual întreținut prin constrângere cu inculpatul, iar în locul

unde a mers de bună-voie cu el, au purtat o discuție în contradictoriu pe tema

reîntoarcerii ei acasă.

De asemenea, susținerile părții

vătămate, în sensul că înainte și în timpul consumării actului sexual a fost

agresată fizic de inculpat, nu sunt confirmate de raportul de expertiză

medico-legală în conținutul căruia se reține „la examenul extern nu s-au

constatat leziuni traumatice”, or, concluzionează tribunalul: „Este greu de

crezut că în condițiile în care inculpatul ar fi exercitat violențe fizice

asupra părții vătămate acestea nu ar fi putut fi constatare la examenul medical

efectuat la aproximativ 2 ore de la momentul la care se reclamă comiterea

fapte.”

După examinarea întregului probator,

tribunalul a ajuns la concluzia că, declarațiile date de partea vătămată în

cursul urmăririi penale (declarații asupra cărora ea a revenit) nu se coroborează

cu nici un alt mijloc de probă, situație în care fapta reclamată de D.I. nu

există, dispunând achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul București,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, deoarece în mod greșit

inculpatul a fost achitat pentru comiterea infracțiunii de viol, prevăzută și

pedepsită de art. 197 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia nr. 389 din 9 iulie 2003, a admis apelul, a

desființat în totalitate sentința apelată și, rejudecând în fond, în baza art.

334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei, din art. 197 alin.

(1) și (3), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în art. 197 alin. (1) și (3),

cu aplicarea art. 37 lit. b) și a art. 13 C. pen., texte de lege în baza cărora

l-a condamnat pe inculpatul S.S. la 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea

exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., cu

aplicarea art. 71, raportat la art. 64 din același cod.

Dispunând această soluție, instanța

de control judiciar a constatat că „instanța de fond a făcut o apreciere

greșită a probatoriului administrat și și-a întemeiat soluția de achitare a

inculpatului în mod exclusiv pe declarațiile părții vătămate date pe parcursul

cercetării judecătorești, deși acestea nu se coroborează cu celelalte probe

existente la dosarul cauzei”.

În acest sens, s-a reținut, din

examinarea plângerii inițiale și a declarațiilor date pe tot parcursul

urmăririi penale de partea vătămată, că aceasta, în seara zilei de 30 ianuarie

2002, a fost constrânsă, prin exercitarea unor violențe fizice de către inculpat,

să întrețină un raport sexual normal cu el în toaleta barului G.C. Cu acest

prilej, inculpatul a lovit-o cu pumnul peste față și a amenințat-o cu moartea,

iar pe toată derularea actului sexual a fost ținută strâns de păr de către

inculpat, aspecte relatate și de martora B.M., căreia D.I. i-a povestit, după

ce au fugit din bar, în ce condiții a fost victima violului comis de S.S.

S-a reținut totodată,

și nesinceritatea inculpatului care a negat constant că ar fi întreținut raport

sexual cu partea vătămată, deși din concluziile raportului de expertiză

medico-legală rezultă că aceasta a întreținut un raport sexual normal cu cel

mult 24 de ore înaintea examinării în condițiile în care a fost supusă

examinării chiar în noaptea săvârșirii infracțiunii, contrazicându-se astfel

susținerile inculpatului.

S-a reținut și declarația martorei

S.A.M. prin care a susținut că a auzit pe partea vătămată când a declarat că

inculpatul a întreținut raporturi intime împotriva voinței ei, fapta

petrecându-se în toaleta restaurantului.

În aceste condiții, s-a ajuns la

concluzia că, simpla revenire a părții vătămate asupra declarațiilor date, fără

o argumentare credibilă, nu poate duce la concluzia nevinovăției inculpatului,

soluția de achitare pronunțată de prima instanță fiind greșită.

În termen legal, decizia a fost

atacată cu recursul declarat de inculpatul S.S., prin care o consideră

netemeinică și nelegală, întrucât în mod greșit a fost condamnat pentru o faptă

pe care nu a comis-o, solicitând ca prin admiterea recursului și casarea

deciziei să se dispună, în principal, menținerea sentinței primei instanțe de

achitare a sa, iar, în subsidiar, cu luarea în considerare a datelor sale

personale, reducerea pedepsei care este deosebit de aspră.

Examinând decizia atacată în raport

de cazurile de recurs invocate, prevăzute de art. 385

9

alin. (1)

pct. 18 și pct. 14 teza întâi C. proc. pen., Înalta Curtea constată, în baza

lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, recursul fondat, urmând a fi

admis.

dispozițiilor care reglementează cazul de recurs privind comiterea de către

instanțe a unei erori grave de fapt, rezultă că legiuitorul a avut în vedere,

în primul rând, situația în care, contrar probelor neechivoce, neîndoielnice

existente în cauză, instanțele au pronunțat una dintre soluțiile prevăzute în

art. 345 alin. (1) C. proc. pen. (referitoare la rezolvarea acțiunii penale) în

temeiul unor fapte constatate în mod vădit greșit.

În alți termeni, reținându-se prin

comiterea unei erori grave de fapt o situație contrară realității sau incertă,

instanțele au pronunțat (și au menținut ori infirmat) după caz, condamnarea,

achitarea sau încetarea procesului penal, soluție care nu se regăsește în mod

deplin, convingător, neechivoc în probele, rezultând din mijloacele de probă

dispuse și administrate în cauză.

În context, potrivit dispozițiilor

cuprinse în art. 3, coroborate cu cele ale art. 62 C. proc. pen., în

desfășurarea procesului penal, trebuie să se asigure aflarea adevărului cu

privire la faptă și împrejurările săvârșirii ei, obiectiv ce se realizează prin

activitatea organelor judiciare, care sunt obligate să lămurească cauza sub

toate aspectele pe bază de probe.

instanțele au reținut o situație de fapt nelămurită sub unele aspecte și

neconvingătoare prin soluțiile pronunțate cu atât mai mult cu cât, inculpatul a

negat în mod constant faptul de a fi întreținut raport sexual cu minora D.I.

(nici cu consimțământul acesteia, nici împotriva voinței ei, prin violență).

Corespunde realității lipsa de

profesionalism cu care și-au desfășurat o parte dintre atribuții organele de

poliție (aspect reținut de către instanțe) care, deplasându-se cu partea

vătămată în incinta localului, unde inculpatul era încă prezent, s-u mărginit doar

la realizarea unor fotografii judiciare fără a proceda la efectuarea unei

cercetări la fața locului cu prelevarea unor eventuale urme biologice, având în

vedere împrejurarea că partea vătămată a declarat că „raportul sexual s-a

terminat cu ejaculare însă în exterior, pe podea”.

De asemenea, ambele instanțe s-au

folosit, dând greutate în argumentarea soluțiilor pronunțate, de un „început de

probă” pentru achitarea inculpatului, prima instanță, și pentru condamnarea

acestuia, instanța de control judiciar, și anume concluziile raportului de

expertiză medico-legală coroborate cu declarația dată în instanță de către

partea vătămată în instanță, anume: „Eu în acea noapte nu am întreținut

raporturi sexuale cu inculpatul, dar am întreținut astfel de relații cu prietenul

meu, care se numește S.M., lucru acesta petrecându-se înainte ca eu să mă

întâlnesc la Complexul M. cu inculpatul. Relațiile de intimitate cu prietenul

meu s-au petrecut în domiciliul acestuia în Cartierul Dristor. Nu știu adresa

la acest moment, însă până la termenul următor o să mă străduiesc să intru în

posesia acestei adrese, urmând a o depune la dosar”.

Această declarație în raport și cu

una dintre concluziile Raportului de expertiză medico-legală, nr. A.1/1061 din

6 martie 2002, întocmit de Institutul Național de Medicină Legală Prof. dr.

Mina Minovici București, după care: „Pe lamele și tamponul cu secreție vaginală

recoltată s-a găsit spermă, evidențiindu-se rare capete de spermatozoizi și

extrem de rari spermatozoizi întregi; cantitatea de spermă a fost insuficientă

pentru lărgirea investigațiilor serologice” a contribuit la formarea

convingerii primei instanțe că „fapta reclamată de partea vătămată D.I. nu

există”.

Aceste aspecte, în opinia curții de

apel conduc la o altă concluzie: „Nesinceritatea inculpatului S.S. este

subliniată și de concluziile raportului de expertiză medico-legală din care

rezultă că partea vătămată a întreținut un raport sexual normal cu cel mult 24

de ore înaintea examinării, în condițiile în care a fost supusă expertizei

chiar în noaptea săvârșirii infracțiunii, contrazicând astfel declarația

inculpatului care a negat constant că ar fi întreținut raport sexual cu partea

vătămată”, nimic mai fals, având în vedere că, prin expertiză nu s-a stabilit

că spermatozoizii aparțin inculpatului, dar nici că sunt ai prietenului părții

vătămate, cum a acreditat ideea prima instanță, iar această împrejurare extrem

de valoroasă nu mai poate fi valorificată în acest moment.

Având în vedere că, pentru

stabilirea corectă a situației reale se impune și lămurirea acestui aspect,

prima instanță, căreia îi va fi trimisă cauza în vederea rejudecării, va trebui

să depună toate diligențele pentru audierea numitului S.M. cu care partea

vătămată pretinde că a întreținut relații intime în ziua de 30 ianuarie 2002 și

care îi este prieten.

Tribunalul București, secția a II-a

penală, a avut o asemenea „inițiativă” la 20 august 2002 și cum pentru

termenele următoare, 24 septembrie 2002 și 15 octombrie 2002 martorul nu a fost

citat (probabil pentru că partea vătămată nu a indicat adresa acestuia, așa cum

s-a angajat), iar instanța, ca de altfel și părțile, (cel mai interesat fiind

inculpatul), „au renunțat” la el, fără să se motiveze acest aspect.

Totodată, se impune și audierea

persoanelor din cercul apropiat al părții vătămate D.I. care cunosc relațiile

de prietenie intimă pe care le-a avut aceasta cu S.M., precum și reaudierea

părții vătămate în scopul stabilirii situației reale și desigur, în funcție de

aceasta, vinovăția sau nevinovăția inculpatului S.S. pentru comiterea

infracțiunii de viol.

În funcție de modul desfășurării

rejudecării cauzei, desigur că instanța va dispune și administra orice alt

mijloc de probă util și pertinent pentru lămurirea sub toate aspectele a

cauzei.

În consecință, secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând îndeplinite cerințele cazului

de recurs referitor la comiterea de către instanță a unei erori grave de fapt,

în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite

recursul declarat de inculpatul S.S., va casa hotărârile atacate și va trimite

cauza pentru rejudecare la Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

inculpatul S.S. împotriva deciziei penale nr. 389 A din 9 iulie 2003 a Curții

de Apel București, secția a II-a penală.

Casează decizia atacată, precum și

sentința penală nr. 156 din 14 februarie 2003 a Tribunalului București, secția

a II-a penală și trimite cauza pentru rejudecare la Tribunalul București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 5

februarie 2004.