ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 705/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul București, secția a II-a penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul S.S., pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută și pedepsită de art. 197 alin. (1) și alin. (3) C. pen. Instanța a constatat că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv de la 31 ianuarie 2002 până la data de 14 februarie 2003, când s-a dispus punerea sa de îndată în libertate dacă nu este arestat în altă cauză. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în fapt, că inculpatul și partea vătămată D.I. se cunoșteau, deoarece locuiesc pe aceeași stradă din comuna Afumați, însă în luna ianuarie 2002, partea vătămată a plecat de acasă, în absența mamei sale, întrucât se certase cu fratele său, martorul D.F.

În jurul datei de 25 ianuarie 2002, martorul s-a întâlnit întâmplător cu inculpatul căruia i-a spus că sora sa a plecat de acasă și dacă o vede în oraș să o convingă să vină acasă. În ziua de 31 ianuarie 2002, partea vătămată se afla împreună cu martora B.M., la care locuia după ce a plecat de acasă, în complexul comercial M. unde, în jurul orei 20,00, urmau să se întâlnească cu un grup de tineri de seama lor, respectiv, 14-15 ani. La etajul doi al magazinului, cele două tinere s-au întâlnit cu inculpatul, care era însoțit de concubina sa, martora G.Șt. și încă o persoană al cărui nume aceștia nu-l știau, deoarece îl cunoșteau din vedere. Între partea vătămată și inculpat s-a purtat o discuție în legătură cu întoarcerea ei acasă, astfel cum i-o ceruse fratele său, după care fetele au fost scoase din magazin, fără ca ele să-și dorească acest lucru și cu un taxi s-au deplasat cu toții la barul G.C.

În local, inculpatul a consumat băuturi alcoolice, cerându-le și celor două tinere să bea, sub amenințarea că „le va lovi”. La un moment dat, inculpatul a invitat-o pe partea vătămată în afara barului pentru a discuta cu ea, dar pe traseu a luat-o de mână și au intrat în WC-ul bărbaților, unde i-a cerut să întrețină relații sexuale cu el. Cum tânăra l-a refuzat, inculpatul a lovit-o peste față și cap, i-a tras pantalonii jos, întreținând un raport sexual complet cu ea. Instanța a reținut că pe întreg parcursul desfășurării activității de urmărire penală, declarațiile părții vătămate au cuprins elemente contradictorii, pentru ca în faza cercetării judecătorești să infirme susținerile anterioare, arătând că nu a fost victima unui raport sexual întreținut prin constrângere cu inculpatul, iar în locul unde a mers de bună-voie cu el, au purtat o discuție în contradictoriu pe tema reîntoarcerii ei acasă.

De asemenea, susținerile părții vătămate, în sensul că înainte și în timpul consumării actului sexual a fost agresată fizic de inculpat, nu sunt confirmate de raportul de expertiză medico-legală în conținutul căruia se reține „la examenul extern nu s-au constatat leziuni traumatice”, or, concluzionează tribunalul: „Este greu de crezut că în condițiile în care inculpatul ar fi exercitat violențe fizice asupra părții vătămate acestea nu ar fi putut fi constatare la examenul medical efectuat la aproximativ 2 ore de la momentul la care se reclamă comiterea fapte.” După examinarea întregului probator, tribunalul a ajuns la concluzia că, declarațiile date de partea vătămată în cursul urmăririi penale (declarații asupra cărora ea a revenit) nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă, situație în care fapta reclamată de D.I.

nu există, dispunând achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, deoarece în mod greșit inculpatul a fost achitat pentru comiterea infracțiunii de viol, prevăzută și pedepsită de art. 197 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia nr. 389 din 9 iulie 2003, a admis apelul, a desființat în totalitate sentința apelată și, rejudecând în fond, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei, din art. 197 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în art. 197 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 37 lit. b) și a art. 13 C. pen., texte de lege în baza cărora l-a condamnat pe inculpatul S.S.

la 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea art. 71, raportat la art. 64 din același cod. Dispunând această soluție, instanța de control judiciar a constatat că „instanța de fond a făcut o apreciere greșită a probatoriului administrat și și-a întemeiat soluția de achitare a inculpatului în mod exclusiv pe declarațiile părții vătămate date pe parcursul cercetării judecătorești, deși acestea nu se coroborează cu celelalte probe existente la dosarul cauzei”. În acest sens, s-a reținut, din examinarea plângerii inițiale și a declarațiilor date pe tot parcursul urmăririi penale de partea vătămată, că aceasta, în seara zilei de 30 ianuarie 2002, a fost constrânsă, prin exercitarea unor violențe fizice de către inculpat, să întrețină un raport sexual normal cu el în toaleta barului G.C.

Cu acest prilej, inculpatul a lovit-o cu pumnul peste față și a amenințat-o cu moartea, iar pe toată derularea actului sexual a fost ținută strâns de păr de către inculpat, aspecte relatate și de martora B.M., căreia D.I. i-a povestit, după ce au fugit din bar, în ce condiții a fost victima violului comis de S.S. S-a reținut totodată, și nesinceritatea inculpatului care a negat constant că ar fi întreținut raport sexual cu partea vătămată, deși din concluziile raportului de expertiză medico-legală rezultă că aceasta a întreținut un raport sexual normal cu cel mult 24 de ore înaintea examinării în condițiile în care a fost supusă examinării chiar în noaptea săvârșirii infracțiunii, contrazicându-se astfel susținerile inculpatului.

S-a reținut și declarația martorei S.A.M. prin care a susținut că a auzit pe partea vătămată când a declarat că inculpatul a întreținut raporturi intime împotriva voinței ei, fapta petrecându-se în toaleta restaurantului. În aceste condiții, s-a ajuns la concluzia că, simpla revenire a părții vătămate asupra declarațiilor date, fără o argumentare credibilă, nu poate duce la concluzia nevinovăției inculpatului, soluția de achitare pronunțată de prima instanță fiind greșită. În termen legal, decizia a fost atacată cu recursul declarat de inculpatul S.S., prin care o consideră netemeinică și nelegală, întrucât în mod greșit a fost condamnat pentru o faptă pe care nu a comis-o, solicitând ca prin admiterea recursului și casarea deciziei să se dispună, în principal, menținerea sentinței primei instanțe de achitare a sa, iar, în subsidiar, cu luarea în considerare a datelor sale personale, reducerea pedepsei care este deosebit de aspră.

Examinând decizia atacată în raport de cazurile de recurs invocate, prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 și pct. 14 teza întâi C. proc. pen., Înalta Curtea constată, în baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, recursul fondat, urmând a fi admis. 1. În acest sens, din analiza dispozițiilor care reglementează cazul de recurs privind comiterea de către instanțe a unei erori grave de fapt, rezultă că legiuitorul a avut în vedere, în primul rând, situația în care, contrar probelor neechivoce, neîndoielnice existente în cauză, instanțele au pronunțat una dintre soluțiile prevăzute în art. 345 alin. (1) C. proc. pen. (referitoare la rezolvarea acțiunii penale) în temeiul unor fapte constatate în mod vădit greșit.

În alți termeni, reținându-se prin comiterea unei erori grave de fapt o situație contrară realității sau incertă, instanțele au pronunțat (și au menținut ori infirmat) după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, soluție care nu se regăsește în mod deplin, convingător, neechivoc în probele, rezultând din mijloacele de probă dispuse și administrate în cauză. În context, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 3, coroborate cu cele ale art. 62 C. proc. pen., în desfășurarea procesului penal, trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptă și împrejurările săvârșirii ei, obiectiv ce se realizează prin activitatea organelor judiciare, care sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe.

2. Revenind la speță, rezultă că instanțele au reținut o situație de fapt nelămurită sub unele aspecte și neconvingătoare prin soluțiile pronunțate cu atât mai mult cu cât, inculpatul a negat în mod constant faptul de a fi întreținut raport sexual cu minora D.I. (nici cu consimțământul acesteia, nici împotriva voinței ei, prin violență). Corespunde realității lipsa de profesionalism cu care și-au desfășurat o parte dintre atribuții organele de poliție (aspect reținut de către instanțe) care, deplasându-se cu partea vătămată în incinta localului, unde inculpatul era încă prezent, s-u mărginit doar la realizarea unor fotografii judiciare fără a proceda la efectuarea unei cercetări la fața locului cu prelevarea unor eventuale urme biologice, având în vedere împrejurarea că partea vătămată a declarat că „raportul sexual s-a terminat cu ejaculare însă în exterior, pe podea”.

De asemenea, ambele instanțe s-au folosit, dând greutate în argumentarea soluțiilor pronunțate, de un „început de probă” pentru achitarea inculpatului, prima instanță, și pentru condamnarea acestuia, instanța de control judiciar, și anume concluziile raportului de expertiză medico-legală coroborate cu declarația dată în instanță de către partea vătămată în instanță, anume: „Eu în acea noapte nu am întreținut raporturi sexuale cu inculpatul, dar am întreținut astfel de relații cu prietenul meu, care se numește S.M., lucru acesta petrecându-se înainte ca eu să mă întâlnesc la Complexul M. cu inculpatul. Relațiile de intimitate cu prietenul meu s-au petrecut în domiciliul acestuia în Cartierul Dristor.

Nu știu adresa la acest moment, însă până la termenul următor o să mă străduiesc să intru în posesia acestei adrese, urmând a o depune la dosar”. Această declarație în raport și cu una dintre concluziile Raportului de expertiză medico-legală, nr. A.1/1061 din 6 martie 2002, întocmit de Institutul Național de Medicină Legală Prof. dr. Mina Minovici București, după care: „Pe lamele și tamponul cu secreție vaginală recoltată s-a găsit spermă, evidențiindu-se rare capete de spermatozoizi și extrem de rari spermatozoizi întregi; cantitatea de spermă a fost insuficientă pentru lărgirea investigațiilor serologice” a contribuit la formarea convingerii primei instanțe că „fapta reclamată de partea vătămată D.I.

nu există”. Aceste aspecte, în opinia curții de apel conduc la o altă concluzie: „Nesinceritatea inculpatului S.S. este subliniată și de concluziile raportului de expertiză medico-legală din care rezultă că partea vătămată a întreținut un raport sexual normal cu cel mult 24 de ore înaintea examinării, în condițiile în care a fost supusă expertizei chiar în noaptea săvârșirii infracțiunii, contrazicând astfel declarația inculpatului care a negat constant că ar fi întreținut raport sexual cu partea vătămată”, nimic mai fals, având în vedere că, prin expertiză nu s-a stabilit că spermatozoizii aparțin inculpatului, dar nici că sunt ai prietenului părții vătămate, cum a acreditat ideea prima instanță, iar această împrejurare extrem de valoroasă nu mai poate fi valorificată în acest moment.

Având în vedere că, pentru stabilirea corectă a situației reale se impune și lămurirea acestui aspect, prima instanță, căreia îi va fi trimisă cauza în vederea rejudecării, va trebui să depună toate diligențele pentru audierea numitului S.M. cu care partea vătămată pretinde că a întreținut relații intime în ziua de 30 ianuarie 2002 și care îi este prieten. Tribunalul București, secția a II-a penală, a avut o asemenea „inițiativă” la 20 august 2002 și cum pentru termenele următoare, 24 septembrie 2002 și 15 octombrie 2002 martorul nu a fost citat (probabil pentru că partea vătămată nu a indicat adresa acestuia, așa cum s-a angajat), iar instanța, ca de altfel și părțile, (cel mai interesat fiind inculpatul), „au renunțat” la el, fără să se motiveze acest aspect.

Totodată, se impune și audierea persoanelor din cercul apropiat al părții vătămate D.I. care cunosc relațiile de prietenie intimă pe care le-a avut aceasta cu S.M., precum și reaudierea părții vătămate în scopul stabilirii situației reale și desigur, în funcție de aceasta, vinovăția sau nevinovăția inculpatului S.S. pentru comiterea infracțiunii de viol. În funcție de modul desfășurării rejudecării cauzei, desigur că instanța va dispune și administra orice alt mijloc de probă util și pertinent pentru lămurirea sub toate aspectele a cauzei. În consecință, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând îndeplinite cerințele cazului de recurs referitor la comiterea de către instanță a unei erori grave de fapt, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 2 lit. c) C. proc.

pen., va admite recursul declarat de inculpatul S.S., va casa hotărârile atacate și va trimite cauza pentru rejudecare la Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul S.S. împotriva deciziei penale nr. 389 A din 9 iulie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Casează decizia atacată, precum și sentința penală nr. 156 din 14 februarie 2003 a Tribunalului București, secția a II-a penală și trimite cauza pentru rejudecare la Tribunalul București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 5 februarie 2004.