ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5328/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 551 din 2 decembrie 2003, Tribunalul Dâmbovița a dispus achitarea inculpatului D.D.A., pentru tentativă la infracțiunea de viol, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 197 alin. (1) din același cod și pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) și b) și alin. (2 1 ) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., temeiul legal fiind dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) din același cod. Prin hotărâre, s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis sub nr. 25 din 7 februarie 2003 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

Pe latură civilă, s-a respins acțiunea civilă a părții civile D.P. Pentru a pronunța hotărârea, instanța a reținut următoarele: Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, inculpatul a fost trimis în judecată pentru cele două infracțiuni, reținându-se, în esență, că în seara zilei de 5 februarie 2003, în intervalul orar 20,45 – 22,45 , el a intrat în locuința lui D.P. și prin amenințări și constrângeri, a încercat să o determine să accepte întreținerea de relații intime și i-a luat 1.200.000 lei, victima fiind amenințată cu o armă albă. Cercetarea judecătorească, în baza probatoriului administrat, a reținut următoarele: D.P., persoană în vârstă și singură, a reclamat, la data de 6 februarie 2003, că în seara zilei de 5 februarie 2003, în jurul orelor 20,30, o persoană necunoscută ce avea pe figură un fes negru, a pătruns în camera unde ea se afla și amenințând-o cu un cuțit, a încercat să o violeze și, neîncetat, i-a cerut bani.

Femeia a mai menționat că, de teamă, i-a dat 1.200.000 lei, dar cel care o amenința i-a mai cerut 200.000 lei, verigheta și telefonul mobil, după aceasta, el părăsind casa. În declarația datată 6 februarie 2003, D.P. a menționat că în seara de 5 februarie 2003, dorind că iasă în curte, a aprins lumina de pe hol, a descuiat ușa și când a pășit spre curte, a fost îmbrâncită de un bărbat care purta pe figură un fes, iar la țipetele ei, el i-a acoperit cu mâna gura, ocazie cu care a văzut că avea mănuși roșii sau verzi. În continuare, bărbatul a târât-o în camera de dormit, a trântit-o pe pat, i-a pus o pernă pe gură și a încercat să o violeze prin urcarea peste trupul ei și tragerea de haine, în toate aceste momente amenințând-o cu moartea dacă nu stă liniștită.

Partea vătămată a mai declarat că în permanență s-a luptat cu acel bărbat, s-a zbătut și l-a lovit cu picioarele, dar constatând că nu-l poate înfrânge, a vorbit cu el pentru a-l liniști, sens în care l-a rugat să o lase în pace pentru că este bătrână ceea ce ar trebui să-i amintească că are și el mamă sau bunică. Totodată, ea a mai menționat că în timp ce discutau, bărbatul i-a spus că i-a cunoscut soțul, fost director de școală pe care l-a caracterizat ca fiind gospodar. În aceeași declarație, D.P. a mai menționat că a văzut în mâna bărbatului un cuțit de înjunghiat porcii, acesta lăsându-l pe o masă atunci când a trântit-o pe pat și că, la un moment dat, a reușit să-i tragă fesul de pe figură, bărbatul punându-și-l pe cap, așa rămânând până a părăsit casa.

Ca semnalmente, femeia a indicat că agresorul era înalt de circa 1,80 m, slăbuț, cu părul negru, tuns normal, încălțat cu cizme din cauciuc, îmbrăcat cu pantaloni de culoare închisă, geacă din fâș, de asemenea, de culoare închisă și cu un pulover cu model floral galben pe fond maro. Ea a apreciat că vârsta bărbatului era de 30 de ani și că dacă i-ar fi prezentat, l-ar recunoaște atât după înfățișare, cât și după voce. Raportul de constatare medico-legală a înscris că numita D.P. a prezentat o leziune de violență produsă prin lovire cu sau de corp dur ce putea data din 5 februarie 2003 și care nu necesita îngrijiri medicale. S-a mai reținut că D.P. nu prezenta leziuni specifice faptelor legate de viața sexuală.

Procesul-verbal de cercetare la fața locului, adresat la 6 februarie 2003, a reținut că interiorul locuinței părții vătămate nu prezenta urme de deranj sau răvășire. În procesul-verbal de recunoaștere din grup, datat tot 6 februarie 2003, s-a menționat că D.P., după ce a studiat pe rând persoanele incluse, a declarat că nu recunoaște pe nici una din ele ca fiind cea care a agresat-o, dar a spus acest lucru după ce a ezitat asupra persoanei de la poziția 3, aceasta fiind inculpatul. La 30 februarie 2003, în raportul subinspectorului S.F. care s-a deplasat la domiciliul lui D.P., s-a consemnat că aceasta i-a declarat verbal că în seara precedentă în grupul prezentat ei l-a recunoscut ca fiind cel care o agresase, pe D.D.A.

din satul Mereni, dar nu spusese, acest lucru, de frică. În instanță, D.P. a declarat că atunci când a săvârșit faptele, inculpatul era mascat, îl știa de mai mult timp și și-a dat seama că este el atunci când încerca să o violeze. Partea vătămată a precizat că l-a recunoscut pe inculpat după voce și că paznicul M.I. i-a spus că făptaș este inculpatul. Într-o altă declarație, D.P. a arătat că până în seara când s-au petrecut faptele, nu a stat niciodată de vorbă cu inculpatul, iar în camera ei, el a apăsat cu degetul pe o comandă a televizorului și a pus mâna pe o „toartă” a radioului, în acele momente inculpatul neavând nimic pe mâini. Martorul M.I. a declarat că în seara zilei de 5 februarie 2003, în jurul orelor 22,45, pe traseul ce leagă satul Mereni de satul Călugăreni, de la distanța de 30-40 m, cu ajutorul luminii unei lanterne, l-a recunoscut pe D.D.A.

„după înălțime și îmbrăcăminte”. În continuare, martorul a susținut că observând că bărbatul s-a întors spre satul Călugăreni, l-a urmărit până în dreptul locuinței lui D.P. și pentru că în acel loc era un stâlp de iluminat, l-a văzut mai bine, moment în care, sesizând că fusese văzut, D.D.A. s-a îndreptat spre un câmp. În instanță, martorul a declarat că s-a întâlnit cu D.D.A. și că de la aproximativ 40 m a îndreptat lumina lanternei spre el, l-a urmărit și a constatat că a luat-o spre câmp, iar după aceea, fiind chemat de D.P., după ce i s-a spus că cineva a intrat în casă peste ea, femeia nu a amintit dacă agresorul era mascat sau că l-ar recunoaște după voce. Tot în instanță, același martor a declarat că l-a văzut bine pe inculpat când acesta se afla la circa 20 m de el, nu a stat de vorbă cu el, nu l-a strigat și că acesta se găsea „exact în fața curții părții vătămate”.

G.C., martor, și el paznic comunal, a declarat că pe la orele 23,35 din 5 februarie 2003 a fost strigat de D.P. care era în compania lui M.I., a intrat în curtea acesteia și a constatat că femeia tremura și era lovită la cotul drept. Cu aceeași ocazie, martorul a declarat că după ce femeia i-a relatat că un necunoscut a intrat peste ea în casă, i-a luat 1.200.000 lei și a vrut să-i ia și televizorul după ce a încercat să o violeze, nu i-a spus numele agresorului, lucru pe care nu l-a făcut nici M.I., el nevăzându-l pe inculpat în acea noapte nici pe lângă locuința părții vătămate nici în altă zonă a satului.

E.A., vecinul părții vătămate, a declarat că în seara de 5 februarie 2003 când el a intrat în casa părții vătămate, cei doi paznici erau acolo, până în acel moment nu a auzit și nu a văzut nimic deosebit, vecina povestindu-i că un individ care avea mănuși în mâini și un fes tras peste ochi i-a pus mâna la gură și a trântit-o la pământ, după care a luat-o de păr și a dus-o într-o cameră, i-a pus la gât un cuțit și i-a cerut bani, după care a încercat să o violeze, iar ea a „parlamentat” cu agresorul circa 2 ore. Tot acest martor a susținut că M.I. i-a spus victimei că l-a văzut pe inculpat la aproximativ 150 m de casa ei în timp ce se îndrepta spre locuința lui, acest fapt petrecându-se pe la orele 23,00 și că l-a recunoscut folosindu-se de lumina lanternei.

Martorul a declarat că arătându-i o mănușă cu un singur deget, femeia l-a întrebat dacă știe a cui este sau dacă a fost pierdută de unul din paznici, ea adăugând că cel care o agresase i-a cerut o bicicletă cu care să ajungă în satul Slobozia. Martorul D.I., vecin cu M.I. a declarat că acesta din urmă i-a spus că l-a recunoscut pe inculpat, iar într-o altă discuție, același M.I. i-a mărturisit că nu inculpatul a fost agresorul și că nu l-a recunoscut. Agentul șef S.I., cu ocazia deplasării în teren la 6 februarie 2003, a inserat în procesul verbal că în dreptul locuinței familiei D., câinele de urmărire „a pierdut urma de miros”. Deși la urmărirea penală s-a efectuat fotograma a 3 amprente ridicate de la locul faptei, despre acestea organele de poliție menționând că erau apte pentru examen comparativ pe cerc de suspecți, lucrarea nu a fost realizată.

Exercitându-și rolul activ, prima instanță a cerut relații de la Serviciul de criminalistică din cadrul Inspectoratului Județean de Poliție Dâmbovița, autoritate care, cu adresa nr. 21721 din 28 iulie 2003 a precizat că respectivele amprente nu au fost create de degetele numitului D.D.A. din satul Mereni-Contești, județul Dâmbovița. Coroborând probele administrate, instanța a reținut că nu inculpatul D.D.A. era acea „persoană necunoscută” care în seara zilei de 5 februarie 2003, în jurul orelor 20,40 – 20,45 a agresat-o pe D.P. Împotriva sentinței, au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și partea vătămată. Motivul de apel formulat de parchet a vizat greșita achitare a inculpatului pentru cele două infracțiuni pentru care fusese trimis în judecată.

Apelanta parte vătămată a criticat sentința pentru greșita achitare a inculpatului și greșita soluționare a laturii civile, sens în care a cerut obligarea inculpatului la plata sumei de 1.200.000 lei despăgubiri civile și a sumei de 50.000.000 lei daune morale. Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 72 din 18 februarie 2004, a admis apelurile declarate, a desființat sentința și în baza dispozițiilor art. 20 C. pen., raportat la art. 197 alin. (1) din același cod, inculpatul a fost condamnat la 5 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen. și la 7 ani închisoare, pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) și b) și alin. (2 1 ) lit. b) și c) C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor și executarea pedepsei cea mai grea, de 7 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71 și a art. 64 C. pen. Pe latură civilă, inculpatul a fost obligat să plătească părții civile D.P., suma de 1.200.000 lei despăgubiri civile și suma de 25.000.000 lei despăgubiri morale. Instanța de apel a motivat hotărârea pe faptul că în procesul-verbal încheiat la 6 februarie 2003 s-a reținut că mănușile găsite pe câmp aparțin inculpatului întrucât acest lucru a fost susținut de martorul C.N. și pe declarațiile părții vătămate.

Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de apel, inculpatul, în termenul legal, a declarat recurs, cazul de casare invocat fiind cel prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., respectiv s-a comis o eroare gravă de fapt. Recursul declarat de inculpat este fondat. Potrivit art. 62 C. pen., în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. Pe de altă parte, art. 66 din același cod, prevede că inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăția sa. Alin. (2) al acestui text, prevede că în cazul când există probe de vinovăție, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

Art. 75 din același cod, prevede că declarațiile părții vătămate făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Din verificarea lucrărilor cauzei, se reține că inculpatul, în mod constant, atât la urmărirea penală, cât și în faza cercetării judecătorești, a susținut că nu este vinovat. Pentru a-și proba modul în care și-a petrecut timpul, în seara zilei de 5 februarie 2003, în intervalul orar în care D.P. și M.I., parte vătămată și martor, au declarat fie că el s-ar fi aflat în casa unde ar fi săvârșit faptele reținute în sarcina sa, fie pe un drum în apropierea locuinței victimei, inculpatul i-a indicat pe fratele său D.A.I.

și pe mama sa, D.M., persoane cu care locuia și gospodărea. La urmărirea penală, acestea au declarat că inculpatul și-a petrecut seara în compania lor, noaptea nu a părăsit deloc locuința, iar în dimineața zilei de 6 februarie 2003, a fost în compania mamei și, ulterior, și a fratelui său. D.M. a mai declarat că mănușile prezentate de organul de poliție nu au aparținut nici unuia din fiii săi și că a discutat cu D.P. dacă fiul său D.D.A. a fost cel care a agresat-o, D.P. spunându-i că nu a fost el. Referitor la declarațiile părții vătămate, acestea, constant, au fost contradictorii mergând de la susținerea că agresorul a fost o persoană necunoscută, pe urmă că ea, trăgându-i fesul de pe cap, l-ar recunoaște după înfățișare și după voce și culminând cu relatarea că îl știa pe inculpat mai demult, că și-a dat seama că este el chiar atunci când voia să o violeze, recunoașterea făcând-o după voce.

La recunoașterea din grup, partea vătămată a declarat că nici o persoană prezentată nu este cea care a agresat-o ulterior, ea mărturisindu-i unei vecine, potrivit susținerii acesteia, că l-a recunoscut pe inculpat, dar nu a spus acest lucru de teamă. Și declarațiile martorului M.I. sunt contradictorii și, posibil, au acest caracter și din subiectivism, odată ce fiul său fusese indicat de inculpat ca fiind posibil suspect în cauză. În aceste condiții, urmărirea penală nefiind completă, recursul declarat de inculpat fiind fondat, în baza dispozițiilor art. 385 15 pct. 2, cu referire la art. 333 C. proc. pen., dosarul se va restitui Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

În completarea urmăririi penale, pe lângă confruntări între partea vătămată și inculpat, pe de o parte, între acesta și martori pe de altă parte, este necesară elucidarea aspectului privind cui aparțin mănușile găsite pe câmp, proveniența amprentelor prelevate de la locul faptei, reconstituirea, stadiul sau rezultatul cercetărilor în cauza comunicată de organele de poliție sub nr. 82943 din 22 octombrie 2003 privind dosarul penal nr. 138552 din aceeași dată (adresa Inspectoratului de Poliție al județului Dâmbovița), precum și orice alte probe apte stabilirii situației de fapt și vinovăției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul D.D.A. împotriva deciziei penale nr. 72 din 18 februarie 2004 a Curții de Apel Ploiești. Casează decizia atacată, precum și sentința penală nr. 551 din 2 decembrie 2003 a Tribunalului Dâmbovița. În baza art. 333 C. proc. pen., restituie dosarul la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița pentru completarea urmăririi penale. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 19 octombrie 2004.