ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5565/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5565/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 201 din 13

februarie 2004 a Tribunalului București, secția a II-a penală, pronunțată în

dosarul nr. 5811/2002, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată

încadrarea juridică a faptei din infracțiunea, prevăzută de art. 197 alin. (1)

și (3) C. pen., cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., în infracțiunea prevăzută

de art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 99 și urm.

C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus achitarea

inculpatului pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal,

prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen.,

iar în baza art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 99

și urm. C. pen., inculpatul Z.A.N. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani

închisoare.

În baza art. 83 C. pen., a fost

revocată suspendarea condiționată a executării pedepsei de 6 luni închisoare,

aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 251 din 22 februarie 2002 a

Judecătoriei sectorului 2 București, acesta urmând să execute 2 ani și 6 luni

închisoare.

S-a făcut aplicare art. 71 și art.

64 C. pen.

A fost menținută starea de arest a

inculpatului și a fost computată prevenția de la 3 mai 2001 la 8 mai 2001 și de

la 20 august 2002 la zi.

A fost obligat inculpatul, în

solidar cu părțile responsabile civilmente, părinții săi, la plata sumelor de

564.905 lei daune materiale și 15.000.000 lei daune morale către partea civilă

A.C.A. și la 200.000 lei, respectiv 277.000 lei, cu dobânda legală aferentă

reprezentând despăgubiri civile către Spitalele Clinic Colțea și de Urgență

Bagdasar – Arseni, care au acordat îngrijiri medicale părții vătămate, precum

și la plata sumei de 2.000.000 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut, pe baza probelor administrate că nu a rezultat o

activitate prin care inculpatul să o fi lipsit pe partea vătămată de

posibilitatea de a se deplasa și a acționa conform voinței sale în condițiile

în care, așa cum au declarat martorii, aceasta l-a însoțit de bună-voie pe

întregul traseu parcurs, fără constrângeri fizice sau morale și, ulterior

consumării raporturilor sexuale, l-a însoțit la Centrul S.M. și ulterior în

Piața Obor.

Totodată, tribunalul a reținut că

s-a făcut dovada existenței raporturilor sexuale avute de inculpat cu partea

vătămată, cât și a împrejurării că acestea s-au realizat prin constrângere.

În fine, s-a reținut că la data

săvârșirii faptelor, victima avea 13 ani și 11 luni și o dezvoltare somatică

corespunzătoare vârstei, că inculpatul a declarat în mod constant că știa

despre partea vătămată că are 14 ani și nu au fost administrate probe din care

să rezulte că inculpatul ar avea cunoștință că victima nu împlinise 14 ani,

condiție necesară pentru aplicarea art. 197 alin. (3) C. pen.

Împotriva acestei sentințe penale au

declarat apeluri, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul

Z.A.N.

Parchetul a criticat hotărârea

pentru greșita achitare a inculpatului, pentru infracțiunea de lipsire de

libertate în mod ilegal și pentru netemeinicia pedepsei privind infracțiunea de

viol, cu motivarea că probele administrate au demonstrat că partea vătămata a

fost supusă de către inculpat la restricții care privesc libertatea de a se

deplasa și de a acționa conform voinței proprii, pe de o parte, iar pe de altă

parte că, în mod greșit a fost schimbată încadrarea juridică a faptei, prin

eliminarea alin. (3) al infracțiunii prevăzută de art. 197 C. pen. și aplicarea

unei pedepse excesiv de blânde, neverificând că la data săvârșirii faptei era

în vigoare O.G. nr. 89/2001 aprobată prin Legea nr. 61/2002 în care se prevede

că pentru aplicarea art. 197 alin. (3) C. pen., vârsta victimei trebuie să fie

de 15 ani și nu de 14 ani.

La rândul său, inculpatul, prin

apărător ales, a criticat hotărârea pentru greșita condamnare privind

infracțiunea de viol, susținând că nu sunt probe care să-i demonstreze

vinovăția, certificatul medico-legal prin concluziile ce le conține, putând fi

interpretat în favoarea sa, pe de o parte, iar pe de altă pateu, că

declarațiile părții vătămate sunt contradictorii și nu dovedesc acte de viol.

Prin decizia penală nr. 327 A din 27

aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în

dosarul nr. 1033/2004 a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă

Tribunalul București împotriva sentinței penale nr. 201 din 13 februarie 2004,

pronunțată de tribunalul București, secția a II-a penală, pe care a

desființat-o în parte și rejudecând în fond:

A înlătura aplicarea art. 334 C.

proc. pen. și în baza art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 99

C. pen. și art. 109 C. pen., a condamnat pe inculpatul Z.A.N. la pedeapsa de 5

ani închisoare, pentru infracțiunea de viol.

În baza art. 83 C. pen., a revocat

suspendarea condiționată a executării pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată

prin sentința penală nr. 251 din 22 februarie 2002 a Judecătoriei sectorului 2

București și a adăugat-o la pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre, urmând ca

inculpatul să execute 5 ani și 6 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art.

64 C. pen.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței penale.

A fost respins apelul inculpatului

Z.A.N. ca nefondat.

A fost computată prevenția de la 3

mai 2001 șa 8 mai 2001 și de la 20 august 2002 la zi și s-a menținut starea de

arest a inculpatului.

A fost obligat apelantul inculpat la

500.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că în ceea ce privește infracțiunea de lipsire de libertate în

mod ilegal, pe timpul deplasării, după concert, spre Parcul Herăstrău, cât și

ulterior, când s-au aflat împreună cu martorii A.A.E. și J.A.G., aceștia au

declarat că partea vătămată a mers cu ei de bună-voie, fără să fie amenințată

de inculpat. Mai mult, partea vătămată a afirmat că nu dorea să mai meargă

acasă, pentru că se temea că tatăl ei o bate. Chiar partea vătămată a declarat

în cursul cercetării judecătorești că inculpatul pentru a o determina să-l

urmeze, nu a amenințat-o, ci, din contră, i-a spus că „o va lua de nevastă”.

În continuare, pe traseul urmat spre

centrul capitalei, inculpatul, partea vătămată și martorii s-au oprit la o casă

de amanet unde inculpatul și-a amanetat o brățară ca să facă rost de bani, din

care, ulterior, a plătit costul băuturilor cu și fără alcool. În tot acel timp

și împrejurări, partea vătămată nu a plecat, nu a încercat să plece, situație

în care să fi fost în vreun fel reținută, ci, din contră, a rămas împreună cu

inculpatul și cu martorii.

În momentul în care au rămas singuri

și au mers la parterul unui imobil aflat în construcție, în zona B-dului

Unirii, partea vătămată a declarat și actul medico-legal a confirmat

susținerile acesteia, în sensul că a întreținut raporturi sexuale cu ea,

inculpatul a lovit-o cu palmele peste față, producându-i tumefacția piramidei

nazale și echimoze violacee periorbitale, care au necesitat 12 – 14 zile

îngrijiri medicale.

Că actele de violență au fost comise

de inculpat asupra părții vătămate numai pentru a o determina să accepte

întreținerea raporturilor sexuale o dovedește comportamentul ulterior al părții

vătămate, constând în aceea că pe timpul nopții și în prima parte a zilei

următoare, aceasta nu l-a părăsit pe inculpat, ci l-a însoțit la Centrul Social

pentru Copiii Străzii S.M. și apoi în zona Pieții Obor, în cadrul centrului

luând parte la activități specifice și având un comportament firesc, neieșit

din comun, așa cum a declarat martora S.A.D., asistent în cadrul centrului.

Așa fiind, este evident că probatoriul

administrat nu a pus în evidență o activitate în care inculpatul să o fi lipsit

pe partea vătămată de posibilitatea de a se deplasa și de a se comporta

corespunzător propriei voințe și sub acest aspect, apelul parchetului a fost

considerat nefondat.

Inculpatul, întreținând raporturi

sexuale cu partea vătămată, prin întrebuințare de violențe, așa cum a rezultat

din declarațiile părții vătămate, confirmate de actul medico-legal care a pus

în evidență leziunile traumatice suferite de aceasta, în perioada de referință,

a săvârșit infracțiunea de viol.

Starea de virginitate a victimei și

lipsa spermei din secreția vaginală, constatate la o zi după consumarea

violului și care, în mod obiectiv, ar pune în discuție inexistența unei

asemenea infracțiuni, se explică, de existența himenului dilatabil, cu mare

elasticitate, al victimei, care a permis raportul sexual fără să se rupă, pe de

o parte, iar pe de altă parte, de împrejurarea pe timpul cât s-au aflat la

Centrul S.M., victima s-a spălat.

Referitor la încadrarea juridică a

infracțiunii de viol, la data săvârșirii faptei 18 august 2002, erau în vigoare

dispozițiile art. 197 alin.( )3 C. pen., introduse prin O.G. nr. 89/2001,

privind pedeapsa închisorii de la 10 ani la 20 ani și interzicerea unor

drepturi dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani.

Cum, în mod constant, inculpatul a

declarat că a luat cunoștință de vârsta de 14 ani a părții vătămate, în mod

greșit, tribunalul a schimbat încadrarea juridică a faptei, prin înlăturarea

aplicării art. 197 alin. (3) C. pen., așa încât, sub acest aspect, apelul

parchetului a fost apreciat ca fiind fondat.

În ceea ce privește apelul

inculpatului, s-a reținut că este nefondat, în raport de precizările

susmenționate, referitoare la infracțiunea de viol.

De asemenea, în considerentele

deciziei, instanța de apel a făcut referiri la schimbarea încadrării juridice,

la cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, la celelalte prevederi legale

corespunzătore măsurilor dispuse.

Împotriva acestei decizii au

declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul

Z.A.N., parchetul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub două

motive, iar inculpatul nu a precizat în scris motivele.

În motivarea recursul declarat,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a considerat că hotărârile

pronunțate în cauză sunt nelegale și netemeinice, în primul rând, pentru

omisiunea instanței de apel de a reține dispozițiile art. 13 C. pen., în ceea

ce privește infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen., invocând

prevederile art. 10 și 13 C. pen.

Din actele și lucrările dosarului

rezultă că infracțiunea de viol, prevăzută și pedepsită de art. 197 alin. (3)

C. pen., a fost săvârșită de inculpat în după-amiaza zilei de 18 august 2002,

moment la care erau în vigoare dispozițiile Codului penal, astfel cum fuseseră

modificate prin O.U.G. nr. 89/2001, aprobată prin Legea nr. 61/2002.

Aceste dispoziții legale stabileau

pentru infracțiunea săvârșită de inculpat o pedeapsă cu închisoarea de la 10 la

20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Ulterior, la data condamnării

inculpatului prin decizia instanței de apel, dispozițiile art. 197 alin. (3) C.

pen., apăreau ca modificate prin O.U.G nr. 143/2002, în sensul că limitele de

pedeapsă pentru această infracțiune erau cuprinse între 10 și 25 de ani.

În raport de succesiunea în timp a

dispozițiilor legale ce sancționau fapta inculpatului la data săvârșirii și

apoi la data condamnării, instanța era obligată să aplice dispozițiile art. 13

C. pen., cu referire la art. 197 alin. (3) din același cod.

Cel de-al doilea motiv de recurs al

parchetului vizează greșita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului

pentru săvârșirea infracțiunii de viol, făcându-se referiri la împrejurările

faptice și la materialul probator administrat, considerând că instanțele i-au

aplicat inculpatului o pedeapsă situată la limita minimului special prevăzut de

lege pentru infracțiunea de viol, faptă reglementată de dispozițiile art. 197

alin. (3) C. pen., nevalorificându-se suficient în procesul individualizării

sancțiunii penale, elementele obiective și subiective specifice cauzei.

Astfel, inculpatul a avut o poziție

oscilantă, revenind asupra declarațiilor inițiale, negând în totalitate

săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina sa, din fișa da cazier, a

rezultat că acesta este cunoscut cu antecedente penale, fiind condamnat prin

sentința penală nr. 251 din 22 februarie 2002 a Judecătoriei sectorului 2

București la pedeapsa de 6 luni închisoare, cu suspendarea condiționată a

executării, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26, raportat la

art. 208 – art. 209 lit. a), g) și i), cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 99

și art. 74, art. 76 C. pen.

Față de cele arătate, parchetul a

considerat că aplicarea unei pedepse atât de blânde nu este suficientă pentru

atingerea scopului preventiv-educativ al sancțiunii penale, prevăzut de art. 52

C. pen.

Pentru aceste motive, parchetul în

temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 2 lit. d), raportat la art.

385

9

pct. 14 și 17

1

C. proc. pen., a solicitat admiterea

recursului, casarea hotărârilor atacate și pronunțarea unei hotărâri în sensul

celor arătate.

Avocatul recurentului inculpat, în

concluziile orale, în recursul acestuia, în principal a susținut că la dosar nu

sunt probe din care să rezulte că inculpatul a comis infracțiunea de viol și

pentru acest motiv a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate

și achitarea inculpatului în baza art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., iar

în subsidiar a cerut menținerea sentinței pronunțate de prima instanță.

Concluziile părților asupra

recursurilor declarate au fost consemnate în detaliu în practicaua prezentei

decizii.

Examinând recursurile declarate de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpatul Z.A.N.

împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor

analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct.

17

1

și 14 C. proc. pen., în ceea ce privește recursul parchetului și

respectiv 385

9

pct. 18 C. proc. pen., referitor la recursul

inculpatului, Înalta Curte consideră recursurile parchetului și inculpatului ca

fiind fondate pentru considerentele ce se vor arăta pentru fiecare.

În ceea ce privește recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București:

Din analiza coroborată a ansamblului

materialului probator administrat rezultă că în mod judicios și temeinic

motivat instanța de apel a stabilit vinovăția inculpatului în săvârșirea

infracțiunii, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art.

99 C. pen., de viol comisă în minoritate, potrivit art. 334 C. proc. pen., prin

schimbarea încadrării juridice, în raport cu situația de fapt reținută.

Înalta Curte apreciază că instanța

de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen.,

referitoare la aprecierea probelor, stabilind că fapta inculpatului minor la

data săvârșirii ei, Z.A.N. de a întreține raporturi sexuale prin exercitarea de

violențe asupra victimei minore A.C.A., atestate medico-legal, fără

consimțământul minorei și cunoscând că aceasta avea vârsta de 14 ani,

întrunește atât obiectiv cât și subiectiv conținutul incriminator al

infracțiunii de viol, potrivit art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea

art. 99 C. pen.

Din evaluarea judicioasă a probelor

administrate, respectiv a declarațiilor părții vătămate, cu declarațiile

inculpatului, cu procesul-verbal de cercetare la fața locului, planșele foto,

raportul de constatare tehnico-științifică, procesul-verbal de prezentare

pentru recunoaștere, cu raportul de expertiză medico-legală privind pe partea

vătămată rezultă indubitabil vinovăția inculpatului Z.A.N. în comiterea

infracțiunii de viol, prin exercitarea de violențe asupra minorei, atestate

medico-legal, a cărei vârstă de 14 ani era cunoscută de către inculpat,

descrierile privind împrejurările faptice au coincis, putând fi ridicată chiar

o urmă de încălțăminte a inculpatului de la locul unde s-a consumat fapta.

Înalta Curte consideră că în mod

corect instanța de apel a reținut existența infracțiunii de viol în sarcina

inculpatului din contextul probator administrat, interpretând din punct de

vedere științific concluziile raportului de expertiză medico-legală privind

starea de virginitate a victimei, prin existența himenului dilatabil, cu mare

elasticitate al victimei, care a permis raportul sexual, fără să se rupă cât și

prin efectuarea toaletei de către aceasta.

Totodată instanța de apel a avut în

vedere întreg probatoriul administrat în cauză, dându-i o justă apreciere în

reținerea vinovăției inculpatului în săvârșirea infracțiunii de viol

menționate.

Înalta Curte consideră, însă, că

instanța de apel a omis să facă aplicarea dispozițiilor art. 13 C. pen.,

referitoare la legea penală mai favorabilă, în raport cu succesiunea în timp a

dispozițiilor legale ce sancționau fapta inculpatului la data săvârșirii ei,

respectiv 18 februarie 2002 și apoi la data condamnării în apel.

Astfel, se impuneau a fi comparate

limitele de pedeapsă prevăzute de lege la momentele menționate, la data

comiterii faptei fiind în vigoare dispozițiile Codului penal, așa cum au fost

modificate prin O.U.G. nr. 89/2001 aprobată prin Legea nr. 61/2002 și care

stipulau pentru infracțiunea săvârșită de inculpat pedeapsa închisorii de la 10

la 20 ani și interzicerea unor drepturi, în timp ce la momentul judecării

cauzei în apel, erau în vigoare dispozițiile Codul penal modificate prin O.U.G.

nr. 143/2002 ce prevedeau alte limite de pedeapsă pentru infracțiunea de viol

arătată, respectiv între 10 și 25 de ani, fiind mai favorabile limitele de

pedeapsă de la data comiterii infracțiunii.

Așadar, prin omisiunea aplicării

dispozițiilor art. 13 C. pen., la infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1)

și (3) C. pen., instanța de apel nu a făcut o corectă aplicare a legii, fiind

incident cazul de casare invocat, respectiv art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., iar primul motiv de recurs al parchetului este întemeiat sub

acest aspect.

În ceea ce privește individualizarea

pedepsei aplicate inculpatului pentru infracțiunea de viol, prevăzută de art.

197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen., Înalta Curte

consideră că instanța de apel a făcut o corectă adecvare cauzală, atât a

dispozițiilor art. 100 C. pen., în alegerea mai întâi a sancțiunii penale

aplicabile, respectiv a pedepsei și apoi a criteriilor generale stipulate de art.

72 C. pen., ținând cont și de dispozițiile art. 109 C. pen., privind limitele

de pedeapsă pentru minori.

Astfel, au avute în vedere gradul de

pericol social al infracțiunii comise, circumstanțele săvârșirii ei, dar și

circumstanțele personale ale inculpatului, care chiar dacă a avut o poziție

oscilantă cu privire la recunoașterea faptei, anterior a mai fost condamnat,

așa cum s-a mai menționat, însă pentru o infracțiune de furt calificat, totuși

inculpatul este tânăr, suferă de întârzieri în dezvoltarea psihică, fiind

școlarizat în condiții speciale, având certificate medicale în acest sens.

Prin cuantumul minim al pedepsei

aplicate inculpatului, la care s-a adăugat pedeapsa anterioară ca urmare a

aplicării art. 83 C. pen., revocarea suspendării condiționate a acelei pedepse,

cu executare în regim de detenție, instanța de apel a apreciat corect că numai

prin aceasta se vor putea atinge scopurile educativ și de exemplaritate,

putându-se asigura o reintegrare pozitivă în societate.

Înalta Curte apreciază că instanța

de apel a examinat plural toate criteriile speciale și generale în stabilirea

pedepsei aplicate inculpatului, neimpunându-se majorarea ei și în consecință,

nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C.

proc. pen., cel de-al doilea motiv de recurs al parchetului, nefiind întemeiat.

Referitor la recursul declarat de

inculpatul Z.A.N. împotriva aceleiași decizii, Înalta Curte consideră că acesta

este întemeiat, având în vedere considerentele deja arătate în recursul

parchetului privind primul motiv de recurs al acestuia, respectiv aplicarea

legii penale mai favorabile privind limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor

pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, fiind mai blânde cele de

la momentul săvârșirii infracțiunii.

Înalta Curte nu poate însă reține

apărările inculpatului formulate în principal, privind nevinovăția sa în

comiterea infracțiunii de viol, fapta neexistând, deoarece așa cum s-a arătat

mai sus, instanța de apel a dat relevanță în mod obiectiv și temeinic motivat

asupra probatoriului administrat, pe care l-a coroborat, stabilind nu numai că

fapta a existat, dar a și fost săvârșită de inculpat.

Așadar între percepția reală a

conținutului probelor administrate de către instanța de apel privind vinovăția

sa în săvârșirea infracțiunii de viol și soluția de condamnare pronunțată

există o deplină concordanță, nefiind incidente dispozițiile art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., cu privire la eroarea gravă de fapt.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite

recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de

către inculpatul Z.A.N. împotriva deciziei nr. 327 A din 27 aprilie 2004 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Se va casa decizia atacată, precum

și sentința nr. 201 din 13 februarie 2004 a Tribunalului București, secția a

II-a penală, numai cu privire la omisiunea aplicării dispozițiilor art. 13 C.

pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen.

Se va face aplicarea art. 13 C.

pen., la infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen.

Se vor menține celelalte dispoziții

ale hotărârilor atacate.

În baza art. 385

17

alin.

(4), cu referire la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., se va computa din pedeapsa

aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la 3 mai 2001

– 8 mai 2001 și de la 20 august 2002 la zi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de către inculpatul Z.A.N.

împotriva deciziei nr. 327 A din 27 aprilie 2004 a Curții de Apel București,

secția a II-a penală.

Casează decizia atacată, precum și

sentința nr. 201 din 13 februarie 2004 a Tribunalului București, secția a II-a

penală, numai cu privire la omisiunea aplicării dispozițiilor art. 13 C. pen.,

pentru infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen.

Face aplicarea art. 13 C. pen., la

infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen.

Menține celelalte dispoziții ale

hotărârilor atacate.

Compută din pedeapsa aplicată

inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la 3 mai 2001 – 8 mai

2001 și de la 20 august 2002 la zi.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

.28 octombrie 2004.