ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5565/2004

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 201 din 13 februarie 2004 a Tribunalului București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 5811/2002, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei din infracțiunea, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 99 și urm. C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., iar în baza art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.

și art. 99 și urm. C. pen., inculpatul Z.A.N. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare. În baza art. 83 C. pen., a fost revocată suspendarea condiționată a executării pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 251 din 22 februarie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 București, acesta urmând să execute 2 ani și 6 luni închisoare. S-a făcut aplicare art. 71 și art. 64 C. pen. A fost menținută starea de arest a inculpatului și a fost computată prevenția de la 3 mai 2001 la 8 mai 2001 și de la 20 august 2002 la zi. A fost obligat inculpatul, în solidar cu părțile responsabile civilmente, părinții săi, la plata sumelor de 564.905 lei daune materiale și 15.000.000 lei daune morale către partea civilă A.C.A.

și la 200.000 lei, respectiv 277.000 lei, cu dobânda legală aferentă reprezentând despăgubiri civile către Spitalele Clinic Colțea și de Urgență Bagdasar – Arseni, care au acordat îngrijiri medicale părții vătămate, precum și la plata sumei de 2.000.000 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, pe baza probelor administrate că nu a rezultat o activitate prin care inculpatul să o fi lipsit pe partea vătămată de posibilitatea de a se deplasa și a acționa conform voinței sale în condițiile în care, așa cum au declarat martorii, aceasta l-a însoțit de bună-voie pe întregul traseu parcurs, fără constrângeri fizice sau morale și, ulterior consumării raporturilor sexuale, l-a însoțit la Centrul S.M.

și ulterior în Piața Obor. Totodată, tribunalul a reținut că s-a făcut dovada existenței raporturilor sexuale avute de inculpat cu partea vătămată, cât și a împrejurării că acestea s-au realizat prin constrângere. În fine, s-a reținut că la data săvârșirii faptelor, victima avea 13 ani și 11 luni și o dezvoltare somatică corespunzătoare vârstei, că inculpatul a declarat în mod constant că știa despre partea vătămată că are 14 ani și nu au fost administrate probe din care să rezulte că inculpatul ar avea cunoștință că victima nu împlinise 14 ani, condiție necesară pentru aplicarea art. 197 alin. (3) C. pen. Împotriva acestei sentințe penale au declarat apeluri, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul Z.A.N.

Parchetul a criticat hotărârea pentru greșita achitare a inculpatului, pentru infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal și pentru netemeinicia pedepsei privind infracțiunea de viol, cu motivarea că probele administrate au demonstrat că partea vătămata a fost supusă de către inculpat la restricții care privesc libertatea de a se deplasa și de a acționa conform voinței proprii, pe de o parte, iar pe de altă parte că, în mod greșit a fost schimbată încadrarea juridică a faptei, prin eliminarea alin. (3) al infracțiunii prevăzută de art. 197 C. pen. și aplicarea unei pedepse excesiv de blânde, neverificând că la data săvârșirii faptei era în vigoare O.G. nr. 89/2001 aprobată prin Legea nr. 61/2002 în care se prevede că pentru aplicarea art. 197 alin. (3) C. pen., vârsta victimei trebuie să fie de 15 ani și nu de 14 ani.

La rândul său, inculpatul, prin apărător ales, a criticat hotărârea pentru greșita condamnare privind infracțiunea de viol, susținând că nu sunt probe care să-i demonstreze vinovăția, certificatul medico-legal prin concluziile ce le conține, putând fi interpretat în favoarea sa, pe de o parte, iar pe de altă pateu, că declarațiile părții vătămate sunt contradictorii și nu dovedesc acte de viol. Prin decizia penală nr. 327 A din 27 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 1033/2004 a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței penale nr. 201 din 13 februarie 2004, pronunțată de tribunalul București, secția a II-a penală, pe care a desființat-o în parte și rejudecând în fond: A înlătura aplicarea art. 334 C. proc.

pen. și în baza art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen. și art. 109 C. pen., a condamnat pe inculpatul Z.A.N. la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru infracțiunea de viol. În baza art. 83 C. pen., a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 251 din 22 februarie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 București și a adăugat-o la pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre, urmând ca inculpatul să execute 5 ani și 6 luni închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale. A fost respins apelul inculpatului Z.A.N. ca nefondat. A fost computată prevenția de la 3 mai 2001 șa 8 mai 2001 și de la 20 august 2002 la zi și s-a menținut starea de arest a inculpatului.

A fost obligat apelantul inculpat la 500.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că în ceea ce privește infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, pe timpul deplasării, după concert, spre Parcul Herăstrău, cât și ulterior, când s-au aflat împreună cu martorii A.A.E. și J.A.G., aceștia au declarat că partea vătămată a mers cu ei de bună-voie, fără să fie amenințată de inculpat. Mai mult, partea vătămată a afirmat că nu dorea să mai meargă acasă, pentru că se temea că tatăl ei o bate. Chiar partea vătămată a declarat în cursul cercetării judecătorești că inculpatul pentru a o determina să-l urmeze, nu a amenințat-o, ci, din contră, i-a spus că „o va lua de nevastă”.

În continuare, pe traseul urmat spre centrul capitalei, inculpatul, partea vătămată și martorii s-au oprit la o casă de amanet unde inculpatul și-a amanetat o brățară ca să facă rost de bani, din care, ulterior, a plătit costul băuturilor cu și fără alcool. În tot acel timp și împrejurări, partea vătămată nu a plecat, nu a încercat să plece, situație în care să fi fost în vreun fel reținută, ci, din contră, a rămas împreună cu inculpatul și cu martorii. În momentul în care au rămas singuri și au mers la parterul unui imobil aflat în construcție, în zona B-dului Unirii, partea vătămată a declarat și actul medico-legal a confirmat susținerile acesteia, în sensul că a întreținut raporturi sexuale cu ea, inculpatul a lovit-o cu palmele peste față, producându-i tumefacția piramidei nazale și echimoze violacee periorbitale, care au necesitat 12 – 14 zile îngrijiri medicale.

Că actele de violență au fost comise de inculpat asupra părții vătămate numai pentru a o determina să accepte întreținerea raporturilor sexuale o dovedește comportamentul ulterior al părții vătămate, constând în aceea că pe timpul nopții și în prima parte a zilei următoare, aceasta nu l-a părăsit pe inculpat, ci l-a însoțit la Centrul Social pentru Copiii Străzii S.M. și apoi în zona Pieții Obor, în cadrul centrului luând parte la activități specifice și având un comportament firesc, neieșit din comun, așa cum a declarat martora S.A.D., asistent în cadrul centrului. Așa fiind, este evident că probatoriul administrat nu a pus în evidență o activitate în care inculpatul să o fi lipsit pe partea vătămată de posibilitatea de a se deplasa și de a se comporta corespunzător propriei voințe și sub acest aspect, apelul parchetului a fost considerat nefondat.

Inculpatul, întreținând raporturi sexuale cu partea vătămată, prin întrebuințare de violențe, așa cum a rezultat din declarațiile părții vătămate, confirmate de actul medico-legal care a pus în evidență leziunile traumatice suferite de aceasta, în perioada de referință, a săvârșit infracțiunea de viol. Starea de virginitate a victimei și lipsa spermei din secreția vaginală, constatate la o zi după consumarea violului și care, în mod obiectiv, ar pune în discuție inexistența unei asemenea infracțiuni, se explică, de existența himenului dilatabil, cu mare elasticitate, al victimei, care a permis raportul sexual fără să se rupă, pe de o parte, iar pe de altă parte, de împrejurarea pe timpul cât s-au aflat la Centrul S.M., victima s-a spălat.

Referitor la încadrarea juridică a infracțiunii de viol, la data săvârșirii faptei 18 august 2002, erau în vigoare dispozițiile art. 197 alin.( )3 C. pen., introduse prin O.G. nr. 89/2001, privind pedeapsa închisorii de la 10 ani la 20 ani și interzicerea unor drepturi dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani. Cum, în mod constant, inculpatul a declarat că a luat cunoștință de vârsta de 14 ani a părții vătămate, în mod greșit, tribunalul a schimbat încadrarea juridică a faptei, prin înlăturarea aplicării art. 197 alin. (3) C. pen., așa încât, sub acest aspect, apelul parchetului a fost apreciat ca fiind fondat. În ceea ce privește apelul inculpatului, s-a reținut că este nefondat, în raport de precizările susmenționate, referitoare la infracțiunea de viol.

De asemenea, în considerentele deciziei, instanța de apel a făcut referiri la schimbarea încadrării juridice, la cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, la celelalte prevederi legale corespunzătore măsurilor dispuse. Împotriva acestei decizii au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul Z.A.N., parchetul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub două motive, iar inculpatul nu a precizat în scris motivele. În motivarea recursul declarat, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a considerat că hotărârile pronunțate în cauză sunt nelegale și netemeinice, în primul rând, pentru omisiunea instanței de apel de a reține dispozițiile art. 13 C. pen., în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen., invocând prevederile art. 10 și 13 C. pen.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că infracțiunea de viol, prevăzută și pedepsită de art. 197 alin. (3) C. pen., a fost săvârșită de inculpat în după-amiaza zilei de 18 august 2002, moment la care erau în vigoare dispozițiile Codului penal, astfel cum fuseseră modificate prin O.U.G. nr. 89/2001, aprobată prin Legea nr. 61/2002. Aceste dispoziții legale stabileau pentru infracțiunea săvârșită de inculpat o pedeapsă cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi. Ulterior, la data condamnării inculpatului prin decizia instanței de apel, dispozițiile art. 197 alin. (3) C. pen., apăreau ca modificate prin O.U.G nr. 143/2002, în sensul că limitele de pedeapsă pentru această infracțiune erau cuprinse între 10 și 25 de ani.

În raport de succesiunea în timp a dispozițiilor legale ce sancționau fapta inculpatului la data săvârșirii și apoi la data condamnării, instanța era obligată să aplice dispozițiile art. 13 C. pen., cu referire la art. 197 alin. (3) din același cod. Cel de-al doilea motiv de recurs al parchetului vizează greșita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de viol, făcându-se referiri la împrejurările faptice și la materialul probator administrat, considerând că instanțele i-au aplicat inculpatului o pedeapsă situată la limita minimului special prevăzut de lege pentru infracțiunea de viol, faptă reglementată de dispozițiile art. 197 alin. (3) C. pen., nevalorificându-se suficient în procesul individualizării sancțiunii penale, elementele obiective și subiective specifice cauzei.

Astfel, inculpatul a avut o poziție oscilantă, revenind asupra declarațiilor inițiale, negând în totalitate săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina sa, din fișa da cazier, a rezultat că acesta este cunoscut cu antecedente penale, fiind condamnat prin sentința penală nr. 251 din 22 februarie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 București la pedeapsa de 6 luni închisoare, cu suspendarea condiționată a executării, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26, raportat la art. 208 – art. 209 lit. a), g) și i), cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 99 și art. 74, art. 76 C. pen. Față de cele arătate, parchetul a considerat că aplicarea unei pedepse atât de blânde nu este suficientă pentru atingerea scopului preventiv-educativ al sancțiunii penale, prevăzut de art. 52 C. pen.

Pentru aceste motive, parchetul în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 2 lit. d), raportat la art. 385 9 pct. 14 și 17 1 C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și pronunțarea unei hotărâri în sensul celor arătate. Avocatul recurentului inculpat, în concluziile orale, în recursul acestuia, în principal a susținut că la dosar nu sunt probe din care să rezulte că inculpatul a comis infracțiunea de viol și pentru acest motiv a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și achitarea inculpatului în baza art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar a cerut menținerea sentinței pronunțate de prima instanță. Concluziile părților asupra recursurilor declarate au fost consemnate în detaliu în practicaua prezentei decizii.

Examinând recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpatul Z.A.N. împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 17 1 și 14 C. proc. pen., în ceea ce privește recursul parchetului și respectiv 385 9 pct. 18 C. proc. pen., referitor la recursul inculpatului, Înalta Curte consideră recursurile parchetului și inculpatului ca fiind fondate pentru considerentele ce se vor arăta pentru fiecare. În ceea ce privește recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București: Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod judicios și temeinic motivat instanța de apel a stabilit vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen., de viol comisă în minoritate, potrivit art. 334 C. proc.

pen., prin schimbarea încadrării juridice, în raport cu situația de fapt reținută. Înalta Curte apreciază că instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilind că fapta inculpatului minor la data săvârșirii ei, Z.A.N. de a întreține raporturi sexuale prin exercitarea de violențe asupra victimei minore A.C.A., atestate medico-legal, fără consimțământul minorei și cunoscând că aceasta avea vârsta de 14 ani, întrunește atât obiectiv cât și subiectiv conținutul incriminator al infracțiunii de viol, potrivit art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen.

Din evaluarea judicioasă a probelor administrate, respectiv a declarațiilor părții vătămate, cu declarațiile inculpatului, cu procesul-verbal de cercetare la fața locului, planșele foto, raportul de constatare tehnico-științifică, procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere, cu raportul de expertiză medico-legală privind pe partea vătămată rezultă indubitabil vinovăția inculpatului Z.A.N. în comiterea infracțiunii de viol, prin exercitarea de violențe asupra minorei, atestate medico-legal, a cărei vârstă de 14 ani era cunoscută de către inculpat, descrierile privind împrejurările faptice au coincis, putând fi ridicată chiar o urmă de încălțăminte a inculpatului de la locul unde s-a consumat fapta.

Înalta Curte consideră că în mod corect instanța de apel a reținut existența infracțiunii de viol în sarcina inculpatului din contextul probator administrat, interpretând din punct de vedere științific concluziile raportului de expertiză medico-legală privind starea de virginitate a victimei, prin existența himenului dilatabil, cu mare elasticitate al victimei, care a permis raportul sexual, fără să se rupă cât și prin efectuarea toaletei de către aceasta. Totodată instanța de apel a avut în vedere întreg probatoriul administrat în cauză, dându-i o justă apreciere în reținerea vinovăției inculpatului în săvârșirea infracțiunii de viol menționate.

Înalta Curte consideră, însă, că instanța de apel a omis să facă aplicarea dispozițiilor art. 13 C. pen., referitoare la legea penală mai favorabilă, în raport cu succesiunea în timp a dispozițiilor legale ce sancționau fapta inculpatului la data săvârșirii ei, respectiv 18 februarie 2002 și apoi la data condamnării în apel. Astfel, se impuneau a fi comparate limitele de pedeapsă prevăzute de lege la momentele menționate, la data comiterii faptei fiind în vigoare dispozițiile Codului penal, așa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 89/2001 aprobată prin Legea nr. 61/2002 și care stipulau pentru infracțiunea săvârșită de inculpat pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani și interzicerea unor drepturi, în timp ce la momentul judecării cauzei în apel, erau în vigoare dispozițiile Codul penal modificate prin O.U.G.

nr. 143/2002 ce prevedeau alte limite de pedeapsă pentru infracțiunea de viol arătată, respectiv între 10 și 25 de ani, fiind mai favorabile limitele de pedeapsă de la data comiterii infracțiunii. Așadar, prin omisiunea aplicării dispozițiilor art. 13 C. pen., la infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., instanța de apel nu a făcut o corectă aplicare a legii, fiind incident cazul de casare invocat, respectiv art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., iar primul motiv de recurs al parchetului este întemeiat sub acest aspect.

În ceea ce privește individualizarea pedepsei aplicate inculpatului pentru infracțiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen., Înalta Curte consideră că instanța de apel a făcut o corectă adecvare cauzală, atât a dispozițiilor art. 100 C. pen., în alegerea mai întâi a sancțiunii penale aplicabile, respectiv a pedepsei și apoi a criteriilor generale stipulate de art. 72 C. pen., ținând cont și de dispozițiile art. 109 C. pen., privind limitele de pedeapsă pentru minori.

Astfel, au avute în vedere gradul de pericol social al infracțiunii comise, circumstanțele săvârșirii ei, dar și circumstanțele personale ale inculpatului, care chiar dacă a avut o poziție oscilantă cu privire la recunoașterea faptei, anterior a mai fost condamnat, așa cum s-a mai menționat, însă pentru o infracțiune de furt calificat, totuși inculpatul este tânăr, suferă de întârzieri în dezvoltarea psihică, fiind școlarizat în condiții speciale, având certificate medicale în acest sens. Prin cuantumul minim al pedepsei aplicate inculpatului, la care s-a adăugat pedeapsa anterioară ca urmare a aplicării art. 83 C. pen., revocarea suspendării condiționate a acelei pedepse, cu executare în regim de detenție, instanța de apel a apreciat corect că numai prin aceasta se vor putea atinge scopurile educativ și de exemplaritate, putându-se asigura o reintegrare pozitivă în societate.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a examinat plural toate criteriile speciale și generale în stabilirea pedepsei aplicate inculpatului, neimpunându-se majorarea ei și în consecință, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., cel de-al doilea motiv de recurs al parchetului, nefiind întemeiat. Referitor la recursul declarat de inculpatul Z.A.N. împotriva aceleiași decizii, Înalta Curte consideră că acesta este întemeiat, având în vedere considerentele deja arătate în recursul parchetului privind primul motiv de recurs al acestuia, respectiv aplicarea legii penale mai favorabile privind limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, fiind mai blânde cele de la momentul săvârșirii infracțiunii.

Înalta Curte nu poate însă reține apărările inculpatului formulate în principal, privind nevinovăția sa în comiterea infracțiunii de viol, fapta neexistând, deoarece așa cum s-a arătat mai sus, instanța de apel a dat relevanță în mod obiectiv și temeinic motivat asupra probatoriului administrat, pe care l-a coroborat, stabilind nu numai că fapta a existat, dar a și fost săvârșită de inculpat. Așadar între percepția reală a conținutului probelor administrate de către instanța de apel privind vinovăția sa în săvârșirea infracțiunii de viol și soluția de condamnare pronunțată există o deplină concordanță, nefiind incidente dispozițiile art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., cu privire la eroarea gravă de fapt.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de către inculpatul Z.A.N. împotriva deciziei nr. 327 A din 27 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Se va casa decizia atacată, precum și sentința nr. 201 din 13 februarie 2004 a Tribunalului București, secția a II-a penală, numai cu privire la omisiunea aplicării dispozițiilor art. 13 C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. Se va face aplicarea art. 13 C. pen., la infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. Se vor menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

În baza art. 385 17 alin. (4), cu referire la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., se va computa din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la 3 mai 2001 – 8 mai 2001 și de la 20 august 2002 la zi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de către inculpatul Z.A.N. împotriva deciziei nr. 327 A din 27 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Casează decizia atacată, precum și sentința nr. 201 din 13 februarie 2004 a Tribunalului București, secția a II-a penală, numai cu privire la omisiunea aplicării dispozițiilor art. 13 C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. Face aplicarea art. 13 C. pen., la infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate. Compută din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la 3 mai 2001 – 8 mai 2001 și de la 20 august 2002 la zi.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi .28 octombrie 2004.