CASE OF KUBICZ v. POLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Art. 5-3;Remainder inadmissible;Pecuniary damage - claim dismissed;Non-pecuniary damage - financial award
CASE OF KUBICZ v. POLAND (CtEDO, 2006)
Reclamantul s-a născut în 1959 și trăiește în Chrzanów, Polonia. El este reprezentat în fața Curții de către dl T. Marek, un avocat care practică în Oświęcim, Polonia. La 16 martie 2001, Curtea de district Chrzanów (Sād Rejonowy) a ordonat reținerea reclamantului în vederea suspiciunilor rezonabile că a comis jaf armat. Curtea a considerat că detenția reclamantului a fost justificată având în vedere gravitatea acuzațiilor împotriva acestuia. A existat, de asemenea, un risc ca el să se ascundă. La 21 mai 2001, reclamantul a cerut eliberarea. Procurorul districtului Chrzanów (Prokurator Rejonowy) a refuzat la 29 mai 2001. El a considerat că există o suspiciune rezonabilă că reclamantul a comis infracția în cauză și un risc că ar putea obstrucționa conduita corectă a procedurii. El a constatat, de asemenea, că nu există motive pentru a elibera reclamantul, astfel cum este definit la art. 259 din Codul de Procedură Penală. În plus, el a subliniat gravitatea acuzațiilor aduse împotriva acestuia. La 30 mai 2001, reclamantul a fost acuzat de 3 conturi de jaf armat comise împreună cu 2 complici în fața Curții Regionale Katowice (Sąd Okręgowy). La 11 iulie 2001, Curtea Regională Katowice a ordonat ca reclamantul să fie reținut în arest până la 30 octombrie 2001. Curtea a repetat motivele date anterior pentru detenția sa. La 23 iulie 2001, Curtea Regională Katowice a renunțat la Curtea Regională de Cracovie, având în vedere că această instanță are competență asupra acestei chestiuni. Curtea Regională de Cracovie a fost de acord și, la 24 septembrie 2001, a renunțat la Curtea de Apel de Cracovie (Sād Apelacyjny) pentru o hotărâre de stabilire a cărei instanță trebuie să se ocupe de aceasta. La 17 octombrie 2001, Curtea de Apel a ordonat ca cazul să fie judecat în fața Curții Regionale Katowice. 10. Detenția reclamantului a fost prelungită în continuare la 25 octombrie și 10 decembrie 2001, în ciuda cererilor de eliberare ale reclamantului. 11. Prima audiere a avut loc la 19 aprilie 2002, însă procesul a fost suspendat din motive procedurale. 12. În timpul procedurii de detenție a reclamantului a fost prelungită în mai multe ocazii. Ultima decizie a fost luată la 11 octombrie 2002, când Curtea Regională Katowice a ordonat să fie reținută în custodie până la 15 martie 2003. 13. El a susținut că detenția sa este excesivă și că alte măsuri, cum ar fi cauțiunea sau supravegherea poliției, ar putea asigura conduita corectă a procesului. Toate deciziile de respingere a cererilor sale au repetat aceleași motive pentru detenția reclamantului: suspiciunile rezonabile împotriva acestuia și severitatea pedepsei anticipate și teama că ar putea viola dovezile. 14. La 10 martie 2003, Curtea Regională Katowice a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la 3 ani de închisoare. 15. Curtea de Apel Katowice a susținut hotărârea de primă instanță la 6 noiembrie 2003. 16. La 17 septembrie 2004, legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind încălcarea dreptului la un proces într-un timp rezonabil (Ustawa o skardze na narszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sādowym bez nieuzasadnionej zwłoki) („Legea 2004”) a intrat în vigoare. 17. Reclamantul nu a depus o plângere în temeiul Legii 2004. 18. Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția rezidențială ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” (środki zapobiegawcze). Celelalte măsuri sunt cauțiunea (poręczenie majātkowe), supravegherea poliției (dozór policyji), garanția unei persoane responsabile (poręczenie osoby godnej zaufania), garanția unei entități sociale (poręczenie społeczne), interzicerea temporară a acționării într-o anumită activitate (zawieszenie oskarżonego w określonej działalności) și interzicerea părăsirii țării (zakaz opuszczania kraju 19. art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. Această dispoziție menționează: „Poate fi impuse măsuri preventive pentru a asigura conduita corectă a procedurilor și, în mod excepțional, pentru a preveni că un acuzat comite o altă infracțiune gravă; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune.” 20. art. 258 menționează motivele de detenție pe cale penală. Aceasta prevede, în măsura în care este relevantă: „1. Se poate impune detenția în reținere în cazul în care: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special în cazul în care identitatea sa nu poate fi stabilită sau atunci când nu are locuință permanentă [în Polonia]; (2) există o teamă justificată că un acuzat va încerca să induce [testiți sau co-acuzați] să dea mărturie falsă sau să obstrugă calea corectă a procedurii prin alte mijloace ilegale; 2. În cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisie a căror condamnare ar putea fi responsabilă cu o condamnare maximă legală de cel puțin 8 ani de închisoare, sau în cazul în care o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 ani de închisoare, nevoia de a continua deținerea pentru a asigura buna desfășurare a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” 21. Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 afirmă, în măsura în care este cazul: „1. Detenția împotriva reziduurilor nu se impune dacă o altă măsură preventivă este suficientă.” 22. art. 259, în partea sa relevantă, citește: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrar, detenția în custodie se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar fi: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în mod grav; sau (2) să implice consecințe extrem de dure pentru acuzat sau pentru familia sa.” 23. Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție pentru recludere, ci, de asemenea, în art. 252 § 2, prevede că instanța relevantă – în termenele respective – trebuie să stabilească în fiecare decizie de detenție termenul exact pentru care se va continua detenția. 24. art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 a prevăzut: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța stabilește termenul său pentru o perioadă de maximum 3 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data în care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Curtea de recurs în cadrul cărei jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză poate, la cererea inițiată de către instanța în care se află cazul în cauză sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească deținerea pentru o perioadă mai lungă de depășire a perioadelor menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesară în legătură cu șederea procedurii, o observație psihiatică prelungită a acuzatului, o prelungire a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate, atunci când acuzatul a prelungit deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu au putut fi depășite.” 25. Secțiunea 2 din Legea 2004 stabilește diferite mijloace juridice care vizează contracararea și/sau remedierea duratei nejustificate a procedurii judiciare. În măsura în care este cazul: 26. Secțiunea 5 afirmă, în măsura în care este relevantă: „1. Se depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii în timp ce procedura este în așteptare. ...” 27. Secțiunea 12 prevede măsuri care pot fi aplicate de către instanța care se ocupă de plângere, citând, în măsura în care este cazul: „1. Curtea respinge o plângere nejustificată. Dacă instanța consideră că plângerea este justificată, se constată că a fost o întârziere necorespunzătoare în cadrul procedurii acuzate. La cererea reclamantului, instanța poate instrui instanța care examinează fondurile cauzei să ia anumite măsuri într-un termen fix. Aceste instrucțiuni nu se referă la evaluarea factuală și juridică a cauzei. În cazul în care plângerea este justificată, instanța poate, la cererea reclamantului, acorda ... doar satisfacția pentru o sumă care nu depășește 10.000 PLN care urmează să fie plătită de către Trezoreria de Stat. Dacă este acordată o astfel de satisfacție, acesta este plătit din bugetul instanței care a efectuat procedurile întârziate.” 28. Secțiunea 18 stabilește norme tranzitorii în ceea ce privește cererile deja întârziate în fața Curții. Se citește, în măsura în care este cazul: „1. În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoane care, înainte de această dată, au depus o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului ... depunerea unei încălcări a dreptului la un proces într-un termen rezonabil garantat de art. 6 alineatul (1) din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale ..., poate depune o plângere cu privire la lungimea necorespunzătoare a procedurii pe baza dispozițiilor prezentei legi, în cazul în care plângerea lor la Curte a fost depusă în cursul procedurii încurcate și în cazul în care Curtea nu a adoptat o decizie privind admisibilitatea cauzei lor. La 18 ianuarie 2005, Curtea Supremă (Sād Najwyższy) a adoptat o rezoluție (nr. III SPP 113/04) în care a decis că, în timp ce legea din 2004 produce efecte juridice începând cu data intrării în vigoare (17 septembrie 2004), dispozițiile sale se aplică retroactiv tuturor procedurilor în care întârzierile au avut loc înainte de această dată și nu au fost încă remediate.