ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4843/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 27 iulie 2001, reclamanta N.C.B. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat la plata sumei de 100.000 Euro cu titlu de daune morale, pentru atingerea adusă demnității. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în urma unei adopții internaționale, Serviciul Central de Stare Civilă din România i-a eliberat, în baza prevederilor Decretului nr. 278/1960 un alt certificat de naștere, în care i s-a modificat locul nașterii, din Reșița, unde s-a născut, în Munchen, unde s-a pronunțat înfierea, fiindu-i distrusă astfel identitatea personală.

S-a mai arătat în cuprinsul acțiunii, că pentru anularea acestui act abuziv al autorităților române, emis cu încălcarea drepturilor omului, a fost nevoită să se adreseze Tribunalului Munchen, în vederea desfacerii adopției. Sesizată inițial cu soluționarea acestui litigiu, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1210 din 24 septembrie 2001, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara. Prin sentința civilă nr. 478 din 20 noiembrie 2001, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, și-a declinat, la rândul său, competența în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă, în raport de dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 29/1990 și ale art. 2 alin. (1) raportat la art. 8 alin. (1) C. proc.

civ. Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința civilă nr. 327 din 1 aprilie 2002, a respins acțiunea formulată de reclamanta N.C.B., reținând în esență că certificatul de naștere incriminat a fost eliberat în conformitate cu dispozițiile art. 79 alin. (4) și art. 20 alin. (3) din Decretul nr. 278/1960, în vigoare la data întocmirii actului, conform cărora, în cazul înfierii cu toate efectele filiației firești, se întocmește un nou act de naștere pentru cel înfiat în care înfietorii apar ca părinți firești iar ca localitate a nașterii se trece localitatea de domiciliu a înfietorului. Hotărârea instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, care, cu aceeași motivare, prin decizia nr. 99 din 11 septembrie 2002 a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta N.C.B. Invocând esențiala nelegalitate a hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și apel, recurenta susține că daunele morale solicitate sunt pe deplin justificate în condițiile în care Statul Român, prin eliberarea unui număr de 122.941 de certificate de naștere cu modificarea localității unde s-a înregistrat nașterea, în cazul adopțiilor, se face vinovat de „crime împotriva umanității”, și respectiv „încălcarea și lezarea în cel mai înalt grad a demnității umane”. Recursul formulat de reclamantă nu este fondat, pentru considerentele care succed: De esența răspunderii civile delictuale, în al cărei cadru procesual trebuie plasată acțiunea formulată de N.C.B.

la 27 iulie 2001, este obligația unei persoane (fizice sau juridice) de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită, extracontractuală, care îi este imputabilă. Pentru ca obligația delictuală să poată lua naștere, atât doctrina cât și practica judiciară au fost unanime în a considera necesitatea împlinirii mai multor condiții dintre care, cele mai importante sunt existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite păgubitoare și a unui raport de cauzalitate între acestea. În concepția dreptului civil român, răspunderea civilă este legată în principiu, de noțiunea de „greșeală” (art. 998 C. civ.). Ca atare, fapta păgubitoare trebuie să fie rodul unei greșeli, adică să fie dolosivă sau culpabilă, și să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o, acea persoană trebuind să aibă capacitate delictuală.

În acest context, se impune a fi lămurită și problema raportului care există între natura valorilor lezate printr-o acțiune pretins ilicită și natura prejudiciului cauzat pe această cale. Reclamanta a invocat comiterea de către autoritățile statului român a unei fapte ilicite și culpabile prin care i s-a adus o vătămare a valorilor și drepturilor extrapatrimoniale, ce sunt strâns legate de personalitatea umană. Se invocă deci, prejudiciul nepatrimonial ca element esențial al răspunderii civile delictuale pentru daune morale. Din analiza materialului probator administrat nu rezultă însă că în cauză ar fi întrunite condițiile cerute de lege pentru nașterea obligației delictuale a statului român.

Astfel, nu s-a făcut dovada existenței celor două elemente esențiale ale delictului civil și, pe cale de consecință, a existenței raportului de cauzalitate între acestea. Caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudiciu, evocă ideea de comportament nepermis al unei persoane sau autorități, respectiv o contrarietate cu o normă de conduită sau o normă legală.

Or, actul încriminat (noul certificat de naștere eliberat de către Serviciul Central de Stare Civilă după recunoașterea, prin sentința civilă nr. 11 din 19 februarie 1991, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, hotărârii din 27 noiembrie 1990 a Tribunalului din Munchen, prin care a fost încuviințată adopția reclamantei de către L.W., cetățean german) a fost întocmit în conformitate cu legislația în vigoare la acea dată [art. 20 alin. (3) – D. 278/1960] potrivit căreia în cazul înfierii cu efecte depline, delegatul de stare civilă întocmea un nou act de naștere pentru cel înfiat, în care înfietorii erau trecuți ca părinți firești iar la rubrica „locul nașterii” se trecea localitatea de domiciliu a înfietorului, fără a se face distincție între adopțiile naționale și internaționale.

Rațiunea acestei reglementări a constat în specificul instituției înfierii (adopției) care, dând naștere rudeniei civile este asimilată rudeniei firești. Ulterior, aceste dispoziții au fost modificate prin Legea nr. 48 din 16 iulie 2001 care, în art. 4 prevedea că înscrierea, la rubrica „locul nașterii”, localității în care domiciliază cei care au adoptat, nu se aplică în cazul adopției internaționale. Același act normativ, înlocuiește termenul de „înfiere” din legislația română, cu cel de „adopție”. Tot în spiritul armonizării legislației române în materia adopțiilor cu legislația comunitară, prin O.U.G.

nr. 25 din 9 iunie 1997, s-a înlăturat distincția între adopția cu efecte depline și adopția cu efecte restrânse, în materia actelor de stare civilă păstrându-se însă, dispoziția potrivit căreia pe baza hotărârii irevocabile de încuviințare a adopției, serviciul de stare civilă va întocmi un nou act de naștere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca părinți firești. Aceste acte normative nu puteau fi însă aplicate retroactiv. Ca atare, în cauză nu este întrunită cerința „ilicității” faptei pretins păgubitoare. Reclamanta nu a făcut nici dovada existenței unui prejudiciu, ca element distinct al delictului civil, respectiv a existenței unei certe vătămări a intereselor personal nepatrimoniale, ce poate da naștere unei obligații la desdăunare.

Astfel, ca noțiune complexă, de natură nepatrimonială, starea civilă prezintă toate caracterele juridice ale drepturilor personal nepatrimoniale, înglobând acele atribute care servesc la individualizarea persoanei fizice și care sunt reglementate de lege. Din această perspectivă, actul de naștere este centralizatorul înregistrărilor de stare civilă, el fiind un receptacul destinat să culeagă mențiunea tuturor faptelor sau actelor juridice care afectează personalitatea de-a lungul vieții, precum nașterea, adopția, căsătoria etc., de care legea leagă diferite efecte, interesând statutul juridic al persoanei. Așa cum în mod judicios au reținut instanțele, actul de naștere eliberat reclamantei după recunoașterea adopției, a fost întocmit cu respectarea legislației în vigoare la acea dată, vechiul act de naștere păstrându-se, pe el făcându-se mențiune despre întocmirea noului act.

Ca atare, nu se poate susține că reclamanta, adoptată la vârsta deplinei maturități, 25 de ani, a fost lipsită, în mod abuziv, de unul din elementele constitutive ale identității sale, în condițiile în care, cu certificatul de naștere inițial, hotărârile judecătorești privind încuviințarea adopției și respectiv recunoașterea acesteia și certificatul de naștere internațional, putea să facă dovada cetățeniei române, a locului nașterii și respectiv a împrejurărilor care au determinat modificarea acestei din urmă mențiuni în actul emis ulterior adopției, singura consecință a faptului pretins păgubitor fiind eventual, necesitatea prezentării mai multor documente. De altfel, ulterior, certificatul de naștere incriminat a fost anulat, ca efect al desființării adopției la cererea reclamantei și nu ca urmare a reținerii unei atingeri aduse identității persoanei.

În consecință, recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.N.C. împotriva deciziei civile nr. 99 din 11 septembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2004.