ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4843/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 27 iulie 2001, reclamanta

N.C.B. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat la plata sumei de

100.000 Euro cu titlu de daune morale, pentru atingerea adusă demnității.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că în urma unei adopții internaționale, Serviciul Central de Stare

Civilă din România i-a eliberat, în baza prevederilor Decretului nr. 278/1960

un alt certificat de naștere, în care i s-a modificat locul nașterii, din

Reșița, unde s-a născut, în Munchen, unde s-a pronunțat înfierea, fiindu-i

distrusă astfel identitatea personală.

S-a mai arătat în cuprinsul acțiunii,

că pentru anularea acestui act abuziv al autorităților române, emis cu

încălcarea drepturilor omului, a fost nevoită să se adreseze Tribunalului

Munchen, în vederea desfacerii adopției.

Sesizată inițial cu soluționarea

acestui litigiu, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ,

prin sentința civilă nr. 1210 din 24 septembrie 2001, a declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 478 din 20

noiembrie 2001, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, și-a declinat, la rândul său, competența în favoarea

Tribunalului Timiș, secția civilă, în raport de dispozițiile art. 11 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 29/1990 și ale art. 2 alin. (1) raportat la art. 8 alin. (1)

C. proc. civ.

Tribunalul Timiș, secția civilă,

prin sentința civilă nr. 327 din 1 aprilie 2002, a respins acțiunea formulată

de reclamanta N.C.B., reținând în esență că certificatul de naștere incriminat

a fost eliberat în conformitate cu dispozițiile art. 79 alin. (4) și art. 20

alin. (3) din Decretul nr. 278/1960, în vigoare la data întocmirii actului,

conform cărora, în cazul înfierii cu toate efectele filiației firești, se

întocmește un nou act de naștere pentru cel înfiat în care înfietorii apar ca

părinți firești iar ca localitate a nașterii se trece localitatea de domiciliu

a înfietorului.

Hotărârea instanței de fond a fost

confirmată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, care, cu aceeași

motivare, prin decizia nr. 99 din 11 septembrie 2002 a respins ca nefondat

apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii, a

declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta N.C.B.

Invocând esențiala nelegalitate a

hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și apel, recurenta susține că

daunele morale solicitate sunt pe deplin justificate în condițiile în care

Statul Român, prin eliberarea unui număr de 122.941 de certificate de naștere

cu modificarea localității unde s-a înregistrat nașterea, în cazul adopțiilor,

se face vinovat de „crime împotriva umanității”, și respectiv „încălcarea și

lezarea în cel mai înalt grad a demnității umane”.

Recursul formulat de reclamantă nu

este fondat, pentru considerentele care succed:

De esența răspunderii civile

delictuale, în al cărei cadru procesual trebuie plasată acțiunea formulată de N.C.B.

la 27 iulie 2001, este obligația unei persoane (fizice sau juridice) de a

repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită, extracontractuală,

care îi este imputabilă.

Pentru ca obligația delictuală să

poată lua naștere, atât doctrina cât și practica judiciară au fost unanime în a

considera necesitatea împlinirii mai multor condiții dintre care, cele mai

importante sunt existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite păgubitoare și

a unui raport de cauzalitate între acestea.

În concepția dreptului civil român,

răspunderea civilă este legată în principiu, de noțiunea de „greșeală” (art.

998 C. civ.). Ca atare, fapta păgubitoare trebuie să fie rodul unei greșeli,

adică să fie dolosivă sau culpabilă, și să fie imputabilă persoanei care a

săvârșit-o, acea persoană trebuind să aibă capacitate delictuală.

În acest context, se impune a fi

lămurită și problema raportului care există între natura valorilor lezate

printr-o acțiune pretins ilicită și natura prejudiciului cauzat pe această

cale.

Reclamanta a invocat comiterea de

către autoritățile statului român a unei fapte ilicite și culpabile prin care i

s-a adus o vătămare a valorilor și drepturilor extrapatrimoniale, ce sunt

strâns legate de personalitatea umană.

Se invocă deci, prejudiciul

nepatrimonial ca element esențial al răspunderii civile delictuale pentru daune

morale.

Din analiza materialului probator

administrat nu rezultă însă că în cauză ar fi întrunite condițiile cerute de

lege pentru nașterea obligației delictuale a statului român.

Astfel, nu s-a făcut dovada

existenței celor două elemente esențiale ale delictului civil și, pe cale de

consecință, a existenței raportului de cauzalitate între acestea.

Caracterul ilicit al faptei

cauzatoare de prejudiciu, evocă ideea de comportament nepermis al unei persoane

sau autorități, respectiv o contrarietate cu o normă de conduită sau o normă

legală.

Or, actul încriminat (noul

certificat de naștere eliberat de către Serviciul Central de Stare Civilă după

recunoașterea, prin sentința civilă nr. 11 din 19 februarie 1991, pronunțată de

Tribunalul Caraș-Severin, hotărârii din 27 noiembrie 1990 a Tribunalului din

Munchen, prin care a fost încuviințată adopția reclamantei de către L.W.,

cetățean german) a fost întocmit în conformitate cu legislația în vigoare la

acea dată [art. 20 alin. (3) – D. 278/1960] potrivit căreia în cazul înfierii

cu efecte depline, delegatul de stare civilă întocmea un nou act de naștere

pentru cel înfiat, în care înfietorii erau trecuți ca părinți firești iar la

rubrica „locul nașterii” se trecea localitatea de domiciliu a înfietorului,

fără a se face distincție între adopțiile naționale și internaționale.

Rațiunea acestei reglementări a

constat în specificul instituției înfierii (adopției) care, dând naștere

rudeniei civile este asimilată rudeniei firești.

Ulterior, aceste dispoziții au fost

modificate prin Legea nr. 48 din 16 iulie 2001 care, în art. 4 prevedea că

înscrierea, la rubrica „locul nașterii”, localității în care domiciliază cei

care au adoptat, nu se aplică în cazul adopției internaționale.

Același act normativ, înlocuiește

termenul de „înfiere” din legislația română, cu cel de „adopție”.

Tot în spiritul armonizării

legislației române în materia adopțiilor cu legislația comunitară, prin O.U.G.

nr. 25 din 9 iunie 1997, s-a înlăturat distincția între adopția cu efecte

depline și adopția cu efecte restrânse, în materia actelor de stare civilă

păstrându-se însă, dispoziția potrivit căreia pe baza hotărârii irevocabile de

încuviințare a adopției, serviciul de stare civilă va întocmi un nou act de

naștere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca părinți firești.

Aceste acte normative nu puteau fi

însă aplicate retroactiv.

Ca atare, în cauză nu este întrunită

cerința „ilicității” faptei pretins păgubitoare.

Reclamanta nu a făcut nici dovada

existenței unui prejudiciu, ca element distinct al delictului civil, respectiv

a existenței unei certe vătămări a intereselor personal nepatrimoniale, ce

poate da naștere unei obligații la desdăunare.

Astfel, ca noțiune complexă, de

natură nepatrimonială, starea civilă prezintă toate caracterele juridice ale

drepturilor personal nepatrimoniale, înglobând acele atribute care servesc la

individualizarea persoanei fizice și care sunt reglementate de lege.

Din această perspectivă, actul de

naștere este centralizatorul înregistrărilor de stare civilă, el fiind un

receptacul destinat să culeagă mențiunea tuturor faptelor sau actelor juridice

care afectează personalitatea de-a lungul vieții, precum nașterea, adopția,

căsătoria etc., de care legea leagă diferite efecte, interesând statutul

juridic al persoanei.

Așa cum în mod judicios au reținut

instanțele, actul de naștere eliberat reclamantei după recunoașterea adopției,

a fost întocmit cu respectarea legislației în vigoare la acea dată, vechiul act

de naștere păstrându-se, pe el făcându-se mențiune despre întocmirea noului

act.

Ca atare, nu se poate susține că

reclamanta, adoptată la vârsta deplinei maturități, 25 de ani, a fost lipsită,

în mod abuziv, de unul din elementele constitutive ale identității sale, în

condițiile în care, cu certificatul de naștere inițial, hotărârile

judecătorești privind încuviințarea adopției și respectiv recunoașterea

acesteia și certificatul de naștere internațional, putea să facă dovada

cetățeniei române, a locului nașterii și respectiv a împrejurărilor care au

determinat modificarea acestei din urmă mențiuni în actul emis ulterior

adopției, singura consecință a faptului pretins păgubitor fiind eventual, necesitatea

prezentării mai multor documente.

De altfel, ulterior, certificatul de

naștere incriminat a fost anulat, ca efect al desființării adopției la cererea

reclamantei și nu ca urmare a reținerii unei atingeri aduse identității

persoanei.

În consecință, recursul reclamantei

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta B.N.C. împotriva deciziei civile nr. 99 din 11 septembrie 2002 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2004.