CASE OF JAWORSKI v. POLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Art. 5-3;Pecuniary damage - claim dismissed;Non-pecuniary damage - financial award;Costs and expenses - claim dismissed
CASE OF JAWORSKI v. POLAND (CtEDO, 2006)
CAUZUL CU JAWORSKI v. POLONIA (Declarația nr. 25715/02) CAUZA DE JUDGMENT STRASBOURG 28 martie 2006 FINAL 28/06/2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Jaworski c. Polonia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), ședința ca o Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Casadevill Bonello Maruste Pavlovschi Garlicki Borrego Borrego, judecătorii și dna F. Elens-Pasos, grefierul adjunct de secțiune, care a deliberat în privat la 7 martie 2006, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 25715/02) împotriva Republicii Poloniei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național polonez, dl Piotr Jaworski („reclamantul”), la 26 iunie 2002. Guvernul polonez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, J. Wołāsiewicz, al Ministerului Afacerilor Externe. La 4 mai 2004, Curtea a hotărât să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. Reclamantul s-a născut în 1977 și trăiește în Zielona Góra, Polonia. La 19 decembrie 1999, reclamantul a fost arestat de către poliție cu suspiciune de răpire a unui anumit J.M. La 21 decembrie 1999 Curtea de District Zielona Góra (Sīd Rejonowy) a ordonat ca reclamantul să fie retras în custodie până la 19 martie 2000, având în vedere suspiciunile rezonabile că a comis infracția în cauză și teama că, având în vedere gravitatea pedepsei anticipate, ar putea să se ascundă sau să obstrugă procedurile împotriva lui. La 1 februarie 2000, procurorul regional Zielona Góra (Prokurator Okręgowy ) a refuzat cererea avocatului reclamantului de a-l elibera sub supravegherea poliției. Procurorul a raționat că există riscul ca reclamantul să induce alți suspecți să dea mărturie falsă sau să încerce să dezvăluie martorii anonimi. Procurorul de apel ( Procurator Apelacyjny ) a susținut această decizie la 16 februarie 2000. La 9 martie 2000, Curtea de district Krosno Odrzańskie a prelungit detenția reclamantului până la 19 iunie 2000. Curtea a repetat motivele date anterior pentru detenția reclamantului. Mai târziu, reclamantul a fost acuzat în legătură cu omuciderea J.M. La 13 iunie 2000, Curtea de apel Poznań ( Sād Apelacyjny), pe o cerere de la Procurorul Regional Zielona Góra (Prokurator Okręgowy ) a prelungit detenția reclamantului în așteptarea anchetei până la 19 septembrie 2000. Acesta a susținut pe deplin motivele inițial acordate pentru detenția sa. 10. Reclamantul a cerut în mod repetat – dar fără succes – eliberarea, susținând că acuzațiile împotriva acestuia nu au avut nicio bază de fapt. 11. La 6 septembrie 2000, Curtea Regională Zielona Góra (Sīd Okręgowy ) a prelungit detenția reclamantului până la 19 decembrie 2000, constatând că motivele inițial acordate pentru a-l păstra în custodie au fost încă valabile. 12. La 23 februarie 2001, procurorul a depus factura de inculpare la omuciderea J.M. 13. Curtea Regională a prelungit ulterior detenția reclamantului până la 8 iunie 2001. Deciziile relevante au fost adoptate la 12 decembrie 2000 și 12 decembrie 2001. Martie 2001 respectiv. Curtea a reiterat motivele inițiale pentru detenția sa și a adăugat că suspiciunile împotriva reclamantului au fost confirmate prin dovezi furnizate de 2 martori anonimi și că, având în vedere că 2 dintre cei 3 complici ai săi încă au fost căutați de un aviz internațional “destinat”, riscul că ar putea obstruge justiția a fost considerabil. 14. Între martie 2002 și sfârșitul lunii decembrie 2003, Curtea de Apel Poznań a prelungit deținerea reclamantului în șase ocazii. Aceste decizii au fost luate în următoarele date: 12 martie, 6 iunie și 14 noiembrie 2002 și 26 martie, 27 iunie și 29 decembrie 2003. Pe ultima dintre aceste date, detenția sa a fost prelungită până la 30 iunie 2004. 15. În toate aceste hotărâri, Curtea de Apel a reiterat faptul că există o suspiciune rezonabilă că reclamantul a comis infracțiunile grave cu care a fost acuzat și a considerat că, având în vedere severitatea sentinței preconizate și riscul ca reclamantul să poată manipula dovezile, a fost necesară menținerea în detenție a acestuia pentru a asigura conduita corectă a procedurii. De asemenea, a constatat că nu există motive speciale, astfel cum se prevede la art. 259 din Codul de Procedură Penală, care ar justifica ridicarea detenției și impunerea unor măsuri mai puțin severe. 16. În timpul procesului, reclamantul a formulat mai multe cereri de eliberare și a invocat, de asemenea, fără succes, împotriva deciziilor de prelungire a detenției. 17. În decizia din 29 decembrie 2003, Curtea de Apel a subliniat, de asemenea, faptul că a fost necesară menținerea reclamantului în custodie, având în vedere faptul că Curtea regională a avut – din cauza anumitor defecte procedurale – să reînceapă procesul și să revizuiască toate dovezile care au fost luate până acum. În plus, a considerat că detenția sa trebuie prelungită deoarece Curtea Regională are nevoie de mai mult timp pentru a auzi dovezi proaspete sugerate de către acuzat. Data reluării procesului a fost stabilită pentru 26 ianuarie 2004. 18. Detenția reclamantului a fost prelungită în continuare de Curtea de Apel Poznań la 29 iunie și 28 septembrie 2004, 23 martie, 23 august și 23 noiembrie 2005. 19. Reclamantul este încă în detenție în timpul procesului. II. RELEVANT HOTĂRÂREA DOMESTICĂ 20. Codul de procedură penală din 1997, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția rezidențială ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” ( środki zapobiegawcze ). Celelalte măsuri sunt cauțiunea ( poręczenie majātkowe ), supravegherea poliției ( dozór policyji ), garanția unei persoane responsabile ( Poręczenie osoby godnej zaufania ), garanție de o entitate socială ( poręczenie społeczne ), interzicerea temporară a implicarii într-o anumită activitate ( zawieszenie oskarżonego w określonej działalności ) și interzicerea de a părăsi țara ( zakaz opuszczania kraju 21. art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. „Poate fi impuse măsuri preventive pentru a asigura conduita corectă a procedurilor și, în mod excepțional, pentru a preveni comiterea unei alte infracțiuni grave a acuzate; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune.” 22. art. 258 menționează motive de reținere în reținere. Acesta prevede, în măsura în care este cazul: „1. În cazul în care: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau când nu are locuințe permanente [în Polonia]; (2) Există o teamă justificată de faptul că un acuzat va încerca să induce [maestre sau co-apăratori] să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze calea corectă a procedurii prin alte mijloace ilegale; în cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisia a căror comisie poate fi responsabilă cu o sentință maximă legală de cel puțin 8 ani de închisoare sau dacă o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 ani de închisoare, necesitatea de a continua deținerea pentru a asigura conduita corectă a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” 23. Codul stabilește marja de discreție în ceea ce privește continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 se citește, în măsura în care este cazul: „1. Nu se impune detenția în reținere dacă este suficientă o altă măsură preventivă” 24. art. 259, în partea sa relevantă, spune: „1. În cazul în care nu există motive speciale contrare, detenția în reținere se ridică, în special dacă privarea unui acuzat de libertate, ar fi: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în serios; sau (2) Consecințele excesive pentru acuzatul sau familia sa.” 25. Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime de detenție pentru reținere, ci, de asemenea, în art. 252 § 2, prevede că instanța relevantă – în termenele respective – trebuie să stabilească în fiecare hotărâre de detenție termenul exact pentru care va continua detenția. 26. art. 263 stabilește termenele de detenție, iar în versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 prevede: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța își stabilește termenul pentru o perioadă de maximum 3 luni. În cazul în care, datorită circumstanțelor specifice ale cazului, o anchetă nu poate fi încheiată în termenul menționat la alineatul (1), instanța de primă instanță competentă să trateze cazul poate – dacă este necesar și cu privire la cererea făcută de procurorul [relevant] – să prelungească detenția pentru o perioadă [sau perioade] care, în ansamblu, nu poate depăși 12 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data la care se impune prima condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Numai Curtea Supremă poate, la cererea depusă de instanța în care se întâmpină cazul sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească deținerea deținută pentru o perioadă stabilită suplimentară depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, o observație psihiatrica prelungită a acuzatului, o prelungire a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate, atunci când acuzatul a prelungit deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu ar putea fi depășite.” 27. La 20 iulie 2000, a fost modificat alin. (4) și, de atunci, competența de a prelungi detenția dincolo de termenele prevăzute la alin. (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul cărei jurisdicție a fost comisă infracțiunea în cauză. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § § § 3 și 5 și în temeiul articolului 3 din Convenție că durata deținerii anterioare a fost excesivă. Curtea consideră că această plângere este examinată în conformitate cu art. 5 § § 3 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „Toată lumea arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alineatului (3) (c) din prezentul articol are ... dreptul la proces într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptare a procesului. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții care pot apărea pentru proces.” Admisibilitatea 29. Curtea constată că cererea nu este, vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Perioada de merire care trebuie luată în considerare 30. Curtea observă că reclamantul a fost arestat la 19 decembrie 1999 și retras în custodie. În consecință, perioada totală de detenție este de peste 6 ani și 2 luni până în prezent. Raționalitatea duratei de detenție (a) Argumentele părților 31. Guvernul a susținut că durata detenției reclamantului nu este excesivă și că este justificată în mod corespunzător în întreaga perioadă pe care a petrecut-o în custodie. Ei au declarat că există motive relevante și suficiente pentru justificarea detenției sale. Este necesar să se asigure cursul corect al procedurii, în special având în vedere gravitatea acuzațiilor și a pedepsei severe. De asemenea, a existat un risc grav de abscondare sau de manipulare a dovezilor. 32. Guvernul a subliniat faptul că autoritățile interne au demonstrat o diligență corectă în ceea ce privește cazul, atât în cursul anchetei, cât și în procesul de judecată. Ei au subliniat faptul că toate cererile reclamantului de eliberare și de apeluri împotriva deciziilor de prelungire a detenției au fost examinate în detaliu de către instanțele competente și în ceea ce privește drepturile aplicanilor garantate în temeiul articolului 5 § 3. 33. Reclamantul a contestat aceste argumente, susținând că detenția sa a fost excesiv de lungă. 34. În opinia reclamantului, apelurile sale împotriva prelungirii detenției sale și cererile de eliberare nu au fost niciodată examinate în mod corespunzător de către instanțe. Deciziile lor privind custodia sa se referă în principal la suspiciunile rezonabile că a comis infracțiunile impugnate, care nu au fost bazate pe nici o circumstanță concretă, adevărată. 35. Reclamantul a subliniat faptul că cazul său nu este foarte complex și că nu a încercat niciodată să obstrucționeze procedurile. El a susținut că, în contravenție cu argumentele guvernamentale, cazul său nu este tratat cu diligență corectă de către instanța de judecată. (b) Evaluarea Curții (i) Principii stabilite în temeiul jurisprudenței Tribunalului 36. Curtea reiterează că întrebarea dacă o perioadă de detenție este rezonabilă nu poate fi evaluată în abstract, dar trebuie luată în considerare în fiecare caz în funcție de caracteristicile sale speciale. Detenția continuă poate fi justificată într-un caz dat numai dacă există indicații specifice ale unei cerințe reale de interes public care, în ciuda presupunerii de nevinovăție, depășește normele de respectare a libertății individuale prevăzute la art. 5 din Convenție (a se vedea, printre altele, Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, §§ 110-111, ECHR 2000-X). 37. În temeiul articolului 5 § 3, autoritățile judiciare naționale trebuie să se asigure că detenția preliminară a unei persoane acuzate nu depășește un timp rezonabil. În acest scop, acestea trebuie să ia în considerare principiul presunției de nevinovăție, să examineze toate faptele care susțin că se îndepărtează de reglementarea prevăzută la art. 5 și să le stabilească în deciziile lor privind cererile de eliberare. 38. Perseveranța suspiciunilor rezonabile că persoana arestat a comis o infracțiune este o condiție sine qua non pentru legalitatea deținutului continuu, dar după o anumită perioadă de timp nu mai este suficient. Curtea trebuie să stabilească atunci dacă celelalte motive furnizate de autoritățile judiciare au continuat să justifice privarea de libertate. În cazul în care aceste motive erau „relevante” și „suficiente”, Curtea trebuie, de asemenea, să se convină că autoritățile naționale au prezentat „diligență specială” în desfășurarea procedurii (a se vedea, de exemplu, Jabloński c. Polonia, nr. 33492/96, § 80, 21 decembrie 2000). (ii) Aplicarea principiilor în circumstanțele prezentei cauze 39. Curtea observă că, în hotărârile privind autoritățile judiciare, se bazează pe trei motive principale, și anume pe suspiciunile rezonabile că reclamantul a comis infracția cu care a fost acuzat, pe natura gravă a infracțiunii respective și pe necesitatea de a asigura conduita corectă a procedurii. Ei au repetat aceste motive în aproape toate deciziile privind detenția reclamantului (a se vedea punctele 9-15 de mai sus). În cursul procesului, instanța și-a bazat deciziile pe riscul ca reclamantul, dacă ar fi eliberat, să obstrucționeze conduita corectă a procesului, în special în timp ce unii dintre complicii săi au fost căutați printr-un anunț “vânt” internațional (a se vedea punctul 13 mai sus) . 40. Curtea este de acord că suspiciunile puternice împotriva reclamantului de a fi comis infracțiunea gravă ar fi putut justifica inițial detenția sa. Cu toate acestea, nu consideră că aceste motive pot fi suficiente pentru a justifica că reclamantul a fost reținut în arest pentru întreaga perioadă în cauză, deoarece, cu trecerea timpului, acestea au devenit inevitabil mai puțin relevante. 41. Ar trebui remarcat că, pe parcursul întregii perioade de detenție a reclamantului, autoritățile nu au avut în vedere posibilitatea de a impune reclamantului alte măsuri – cum ar fi cauțiunea sau supravegherea poliției – prevăzute în mod expres de legea poloneză pentru a asigura conduita corectă a procedurilor penale. 42. Curtea ar sublinia faptul că, în temeiul articolului 5 § 3 autoritățile, atunci când decid dacă o persoană ar trebui eliberată sau reținută, sunt obligate să ia în considerare măsuri alternative de asigurare a apariției sale în proces. Într-adevăr, această dispoziție proclamă nu numai dreptul de a „ judeca într-un timp rezonabil sau de a elibera în așteptarea procesului”, ci prevede, de asemenea, că „eliberarea poate fi condiționată prin garanții de a apărea pentru proces” (a se vedea Jabloński) Hotărârea menționată mai sus, § 83. 43. În plus, aceasta nu iese din deciziile relevante de ce autoritățile au considerat că celelalte măsuri nu ar fi justificat prezența reclamantului în fața instanței. Curtea nu este convinsă de argumentul că reclamantul ar putea încerca să obstrucționeze justiția, deoarece complicii săi au fost încă căutați, deoarece instanțele nu au indicat nici o circumstanță concretă care să demonstreze că riscul anticipat a mers peste o posibilitate pur și simplu teoretică. 44. În sfârșit, Curtea nu poate decât să constate că procesul împotriva reclamantului este încă în așteptare în fața instanței de primă instanță și că el rămâne încă în custodie. 45. În circumstanțele, Curtea constată că motivele pentru detenția anterioară a reclamantului nu erau „relevante” și „suficiente” pentru a justifica deținerea lui în custodie pentru întreaga perioadă extrem de lungă de peste 6 ani. 46. În consecință, s-a încălcat art. 5 § 3 din Convenție. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 47. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 48. Reclamantul a solicitat 42.034 zloti polonezi (PLN) în ceea ce privește pecuniarul și 200.000 PLN în ceea ce privește prejudiciile morale. 49. Guvernul a susținut că suma pretinsă a fost excesivă și a solicitat Curții să declare că constatarea unei încălcări ar constitui, în sine, suficientă satisfacție, iar în alternativă, au invitat Curtea să pronunțe o atribuire de o justă satisfacție pe baza jurisprudenței sale în cazuri similare și a circumstanțelor economice naționale. 50. Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Pe de altă parte, consideră că reclamantul a suferit pagube nepecuniare – cum ar fi deficit de durata excesivă a detenției sale – care nu este suficient de compensată prin constatarea unei încălcări a Convenției și acordă reclamantului 4000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. Costuri și cheltuieli 51. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 12.000 PLN pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în cadrul Curții. 52. Guvernul a solicitat Curții să realizeze o atribuire numai în măsura în care costurile și cheltuielile solicitate au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. 53. Curtea reiterează că numai costurile și cheltuielile juridice constatate au fost suportate de fapt și neapărat și care sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea sunt recuperabile în temeiul articolului 41 din Convenție (a se vedea, printre altele, Nikolova c. Bulgaria) [GC], nr. 31195/96, § 79, CEDH 1999-II). În acest caz, Curtea constată că reclamantul nu a prezentat nicio dovadă care să susțină cererea, astfel cum prevede art. 60 § 2 din Regulamentul de procedură. În consecință, aceasta nu conferă o atribuire sub acest cap. Interes implicit 54. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară admisibilă cererea; susține că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din convenție; statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 4000 EUR (4 mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului interesat la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 28 martie 2006, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Pasos Nicolas Bratza Președintele adjunct al grefierului