ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 634/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 634/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Prin sentința civilă nr. 466, pronunțată de secția

a III a civilă a Tribunalului București la 14 aprilie 2000 în dosarul nr.

4643/1998, a fost admisă cererea “completată” formulată de I.J.A.

Pe cale de consecintă pârâtii CONSILIUL

GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREªTI, D.K. și Z.E. precum și intervenientii

D.I. și D.L. au fost obligați să îi lase reclamantului “în deplină proprietate și

folosință imobilul, constatându-se nevalabilitatea titlului de preluare a

acestui imobil în proprietatea statului”.

Prin aceeași hotărâre au fost respinse o cerere

de intervenție formulată de către D.I. și D.L. precum și o cerere prin care

respectivii intervenienți chemaseră în garanție “Ministerul de finanțe și S.C.

C. S.A.”.

Distinct de aceste dispoziții, prin sentința

amintită a fost admisă o altă cerere formulată de către D.I. și D.L.,

reclamantul fiind obligat să le plătească acestora 55 336 613 lei, reprezentând

contravaloarea unor investiții efectuate de către intervenienti.

Totodată în favoarea intervenienților a fost

instituit un drept de retenție asupra apartamentului nr. 1 din imobilul

revendicat de reclamant, precizându-se că respectivul drept urma să opereze

“până la completa achitare a sumei”menționate.

Împotriva acestei sentințe au făcut

apel MUNICIPIUL BUCUREªTI, reprezentat de către Primarul General, pârâtele

D.K.si Z.E.precum și intervenienții D.I. și D.L., cauza fiind înregistrată pe

rolul secției a III a civile a TRIBUNALULUI BUCUREªTI cu numărul de dosar

2508/2000.

Ulterior, ca urmare a decesului

apelantului-intervenient D.I. produs la 9 iulie 2000, în cauză au fost introduși

: D.M., D.ª., D.A., M.A., D.D., S.L. și G.A. care, alături de

intervenienta inițială D.L., au calitatea de succesori în drepturi ai

defunctului.

Prin decizia civilă nr. 396/A pronunțată

la 8 octombrie 2002 , Curtea de Apel București, secția a III a civilă, a admis

apelurile și a schimbat în parte sentința în sensul respingerii ca neîntemeiată

a acțiunii formulate și completate de reclamantul I.J.A. și al admiterii

cererii de intervenție în interes propriu formulate de către D.L. și D.I., cu

precizarea că pentru acesta din urmă susținerea cererii a fost “continuată de

moștenitori”.

Instanța de apel s-a pronunțat de asemenea

în sensul respingerii ca nefondată a cererii prin care D.L. și D.I. solicitaseră

obligarea reclamantului la plata de despăgubiri și recunoașterea în favoarea

lor a unui drept de retenție ca o consecință a investițiilor pe care susțineau

că le efectuaseră în legătură cu imobilul aflat în litigiu.

Totodată a fost menținută soluția primei

instanțe de respingere a cererii “de chemare în garanție formulată de soții

D.”.

Pronunțând această decizie instanța de apel a

reținut

în

esență că imobilul revendicat de

I.J.A. a aparținut inițial bunicii materne a reclamantului, I.F.S., care îl

dobândise în anul 1929.

S-a reținut de asemenea că în temeiul

Decretului nr. 92/1950 imobilul a fost trecut în proprietatea STATULUI ROMÂN ca

bun naționalizat, fiind nominalizat ca atare în listele anexă ale respectivului

act normativ.

În legătură cu acest aspect instanța de

apel a înlăturat ca nefondate apărările prin care reclamantul tindea să

demonstreze lipsa de validitate sau lipsa de eficiență juridică a actului de naționalizare

în cazul imobilului aflat în litigiu.

Totodată s-a reținut că actiunea în

revendicare viza doua apartamente care anterior fuseseră cumpărate - în condițiile

prevăzute de Legea nr. 112/ 1995 - de către foștii chiriași.

Contrar afirmațiilor reclamantului, instanța

a constatat că actele de cumpărare au avut o cauză licită, iar foștii chiriași

au acționat cu bună credință, conchizând că - din rațiuni ce țin de asigurarea

securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice -

respectivele contracte se impun a fi respectate.

Referitor la admiterea cererii de intervenție

în interes propriu formulate de către D.I. și D.L. instanța de apel a avut în

vedere că intervenienții au solicitat în principal respingere acțiunii în

revendicare.

Cu privire la cererile intervenienților de

obligare a reclamantului la plata unor despăgubiri și de chemare în garanție a

altor părți instanța a reținut că acestea se refereau doar la ipoteza -

subsidiară - în care acțiunea principală ar fi fost admisă.

La 18 noiembrie 2002 reclamantul I.J.A. a

declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi

înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu

numărul de dosar 5374/2002.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că decizia atacată “este lipsită de

temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii”.

În acest sens s-a afirmat că titlul de

proprietate asupra imobilului constituit în favoarea STATULUI ROMAN și în

temeiul Decretului nr. 92/1950 este nul, respectivul bun neintrând sub incidența

art. I din actul normativ amintit, așa cum eronat s-a apreciat de către instanță.

Într-o altă formulare a aceleiași critici

s-a relevat că în speță operează “excepția inaplicabilității Decretului nr.

92/50, iar actul juridic al înscrierii imobilului pe lista anexă a acestui act

normativ este nul de drept, IMOBILUL TRECÂND FĂRĂ TITLU ÎN PROPRIETATEA

STATULUI”.

Aceste afirmații au fost dezvoltate

subliniindu-se că:

-

deținerea de către S.I. a numai

două apartamente suceptibile de a fi închiriate nu îi putea conferi acesteia

calitatea de exploatatoare de locuințe,

-

probele administrate în cauză nu

au confirmat existența unor asemenea contracte de închiriere,

-

proprietara era exceptată de la măsura

naționalizării deoarece era casnică și văduvă de război, fiind de asemenea

lipsită de mijloace de subzistență, iar

-

Decretul nr. 92/1950 nu putea

conferi STATULUI ROMAN un drept legitim de proprietate deoarece respectivul act

normativ contravenea Declarației Universale a Drepturilor Omului, Convenției

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale precum și

dispozițiilor constituționale aplicabile la data adoptării lui sau care au

intrat în vigoare ulterior.

Această din urmă aserțiune a fost reiterată de

către recurent pentru a critica aprecierile instanței de apel referitoare la

inexistența unor motive de nulitate absolută a titlului de proprietate al

statului.

În aceeași ordine de idei s-a susținut că:

-

este nejustificată înlăturarea de

către instanța de apel a comparării titlurilor de proprietate,

-

actele juridice având ca obiect

vânzarea către foștii chiriași a celor două apartamente care alcătuiau imobilul

revendicat contravine prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 și

-

“P.M.B. prin S.C. C. nu avea

capacitatea de folosință pentru a înstrăina acest imobil atâta timp cât nu l-a

avut niciodată în proprietate”.

În altă ordine de idei recurentul a evidențiat

că pârâții persoane fizice nu aveau calitatea de dobânditori ori subdobânditori

de bună credință ai imobilului deoarece:

-

încheierea actelor de vânzare a

celor doua apartamente aflate în litigiu către foștii chiriași a avut loc după

ce reclamantul a adresat PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI BUCUREªTI o notificare

comunicată în scopul preîntâmpinării încheierii unor astfel de acte juridice,

-

pârâții persoane fizice au cumpărat

apartamentele în condițiile în care pe rolul instanțelor se afla o acțiune în

revendicare a întregului imobilul, iar

-

împrejurarea că obiectul vânzărilor

trecuse abuziv în proprietatea statului, fiind revendicat de către proprietarul

legitim putea fi cunoscută - “cu minime diligențe”- de către cumpărători.

În raport cu toate aceste critici recurentul a

concluzionat că titlul său de proprietate este ”perfect caracterizat din punct

de vedere juridic” și că, în raport cu prevederile art. 480 C. civ., acțiunea

în revendicare “este pe deplin întemeiată”.

În ceea ce îi privește, intimații D.K.,

Z.E. și D.L. au solicitat respingerea recursului, ultima formulând în acest

sens și o întâmpinare.

Intimatul MUNICIPIULUI BUCUREªTI

reprezentat prin Primarul General a lăsat la aprecierea instanței soluționarea

recursului, iar ceilalți intimați nu s-au prezentat în fața acestei Curți și

nici nu și-au făcut cunoscut în scris punctul de vedere referitor la recursul

declarat în cauză.

Recursul este nefondat.

În acest sens Curtea are în vedere că soluționarea

cauzei de către instanța de apel s-a făcut reținându-se în principal calitatea

statului de proprietar aparent al imobilui revendicat precum și consecințele pe

care această calitate le are cât privește validitatea contractelor prin care foștii

chiriași au cumpărat apartamentele ce compun bunul aflat în litigiu.

Un prim element în configurarea acestei

calități îl constituie existența notorie a fondului locativ de stat care, de-a

lungul mai multor decenii, a inclus un număr considerabil de imobile având

destinația de locuințe.

În cauza dedusă judecătii această aparență

s-a impus însă mai cu seamă datorită faptului că naționalizarea imobilului

revendicat, dispusă prin Decretul nr. 92/1950, s-a facut cu respectarea

riguroasă a cerințelor de ordin formal prevăzute de acel act normativ.

Este de necontestat, de pildă, că în anexa

actului normativ amintit, imobilul a fost menționat ca aparținând defunctei

S.I. care avea, într-adevăr, calitatea de proprietară a respectivului bun.

Este de asemenea de observat că această

proprietară originară nu făcea parte din nici una dintre categoriile

socio-profesionale exceptate de la măsura naționalizării.

În acest sens instanțele au dat o corectă

aplicare prevederilor art. II și art. V din Decretul nr. 92/1959 reținând că

ele sunt de strictă interpretare și că prin urmare nu au suport aserțiunile

recurentului potrivit cărora acele dispoziții s-ar aplica prin analogie în

cauza de față.

Alte argumente pertinente care susțin

aplicarea în speță a teoriei proprietarului aparent au fost evidențiate de către

aceleași instanțe în legătură cu împrejurările concrete în care familiile D. și

Dț. au optat pentru cumpărarea apartamentelor:

-

nici o comunicare sau notificare

nu le fusese adresată acestora spre a-i încunoștiința despre intenția

reclamantei de a revendica bunul,

-

o lege specială - Legea nr.

112/1995 - permitea cumpărarea de către chiriași a imobilelor având un regim

juridic similar celui aflat în litigiu și

-

nici o hotărâre judecătorească

prin care să se ateste pretinsa lipsă de eficiență juridică a titlul aparent al

statului nu fusese pronunțată.

În legătură cu acest din urmă argument

este de amintit că în anul 1996 reclamantul din cauza de față a formulat o

prima acțiune prin care urmărea să valorifice drepturile sale de moștenitor al

proprietarei originare a imobilului, iar ulterior a renunțat la judecata acelei

cereri, așa după cum se atestă prin sentința civilă nr. 7681 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 5 București la 19 octombrie 1992 în dosarul nr.

6023/1996.

Un asemenea demers ezitant nu era de natură

a înlătura aparența de drept existentă, putând fi interpretat chiar ca o

recunoaștere implicită de către reclamant a legitimității titlului de

proprietate al statului.

De altfel, contractele prin care foștii

chiriași au cumpărat cele două apartamente au fost încheiate numai după ce

reclamantul a renunțat la judecarea primei acțiuni.

Pe lângă aparența de drept amintită,

intimații-pârâți care au avut calitatea de chiriași - precum și succesorii lor,

acolo unde este cazul - beneficiază și de prezumția de bună credință care în

speță nu a fost combătută de o manieră concludentă.

Nu sunt de pildă rezonabile aserțiunile

potrivit cărora foștii chiriași ar fi fost de rea credință deoarece:

-

nu au ținut seama de corespondența

care nu le fusese adresată lor, ci unor structuri administrative și

-

nu au monitorizat în mod stăruitor

activitatea instanțelor de judecată din București, pentru a afla despre existența

unui nou proces declanșat de către același reclamant la 7 decembrie 1998 la o

altă instanța, proces în care problema citării membrii familiilor Dț. și D. s-a

pus pentru întâia data în luna septembrie 1999.

În acest context însăși terminologia utilizată

de recurent pentru a califica conduita foștilor chiriași este inadecvată. Nu li

se poate reproșa de pildă acestora faptul că nu ar fi depus “minime diligențe”,

în condițiile în care reclamantul - interesat în revendicarea imobilului - a

omis el insuși să notifice această intenție a sa chiriașilor care, potrivit

Legii nr. 112/1995, erau potențiali cumpărători ai apartamentelor pe care le

ocupau.

Curtea reține în același timp că o parte

dintre criticile formulate în susținerea recursului - ca de plidă cele

referitoare la nulitatea sau inaplicabilitatea actului normativ de naționalizare

ori la coliziunea dintre acest act normativ și unele reglementări internaționale

sau interne de rang superior , cele prin care s-a invocat o pretinsă încălcare

a art. 1 din Legea nr. 112/1995 și respectiv o pretinsă lipsă a capacității

PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI BUCUREªTI și a S.C. C. S.A. de a înstrăina imobilul

- sunt irelevante în condițiile în care validitatea și eficiența juridică a

titlurilor de proprietate opuse reclamantului de către foștii chiriași sunt

depline fie și numai în considerarea aprenței legitimității titlului de

proprietate al statului.

În altă ordine de idei este de observat că

aparența calitate de proprietar a statului determină și o formă specifică de

conexiune între titlul originar de proprietate avut de autoarea reclamantului și

titlurile de proprietate de care se prevalează foștii chiriași.

Prin urmare, în speță nu operează ipoteza

clasică a probațiunii prin comparare de titluri, justificându-se pe deplin

prevalența pe care instanța de apel a recunoscut-o contractelor de cumpărare

încheiate de foștii chiriași și respingerea pe acest considerent a acțiunii în

revendicare.

Reținând deci că în cauza nu își găsesc incidența

prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea urmează a face aplicarea art. 312

alin. (1) din același cod, în sensul respingerii recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul

declarat de reclamantul I.J.A. împotriva

deciziei civile nr. 386 /A din 8 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția

a III a civilă, ca nefondat.

Irevocabil

ă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29

ianuarie 2004.