ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3112/2004

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1093 din 12

noiembrie 2002, Tribunalul București, secția a II a penală, a achitat pe

inculpatul Z.C., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin.

(1) lit. c) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2

alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a constatat că inculpatul a fost

reținut și arestat de la data de 4 octombrie 2001 până la data de 29 mai 2002.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc.

pen., s-a hotărât ca cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut următoarele:

La data de 4 octombrie 2001,

organele de poliție s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că la adresa

din București, unde domiciliază Z.C., se face trafic de stupefiante.

La aceeași dată a fost efectuată o

percheziție domiciliară unde a fost depistat inculpatul fără a se descoperi

substanțe stupefiante sau psihotrope. În timpul efectuării percheziției la

adresa menționată și-au făcut apariția numiții D.T.L., G.C.N., S.N.B., O.S.,

C.I.C., C.O.C., C.I.M. și D.E.C., toți consumatori de heroină care veniseră

pentru a cumpăra heroină de la inculpatul Z.C. cunoscut și sub porecla de „N.”.

Persoanele menționate au arătat că

au venit să-și cumpere doza de heroină contra sumei de 80.000 lei, precizând,

totodată, că în mod regulat cumpărau droguri de la inculpat.

Același fapt, respectiv cumpărarea

de droguri de la inculpat, l-a confirmat și numitul O.F.

De menționat că situația de fapt mai

sus redată, este cea reținută prin actul de trimitere în judecată a

inculpatului.

În motivarea soluției de achitare

instanța de fond a reținut că situația de fapt arătată în rechizitoriu nu este

confirmată de nici o probă concludentă având în vedere faptul că pe tot

parcursul procesului penal inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei, că la

domiciliul său nu au fost găsite substanțe stupefiante, iar martorii care

inițial, în cursul urmăririi penale, au confirmat faptul că au cumpărat în mod

curent droguri de la acesta, în instanță, cea mai mare parte din ei, ar fi

infirmat acest lucru, spunând că nu au consumat nici o dată droguri.

S-a mai arătat că „Explicația dată

de martori în fața instanței privind motivul pentru care nu-și mențin

declarațiile la urmărirea penală este aceeași la toți și anume că au fost

„luați” de la scara blocului de pe stradă sau din zona unde se află locuința

inculpatului, duși la poliție și amenințați să scrie declarațiile după dictare

(toate declarațiile sunt semnate, deși martorul O.F. audiat în instanță, nu știe

carte și este evident că are probleme de școlarizare)”.

În sprijinul soluției de achitare

s-a mai arătat că, în afară de martorul G.C., toți ceilalți șapte martori

audiați la instanță au declarat că nu-l cunosc pe inculpat și nu au avut nici

un fel de relații cu acesta, precum și faptul că deși parchetul s-a sesizat

pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, nici unul din martorii audiați în

instanță nu a fost trimis în judecată.

S-a concluzionat că o singură

declarație dată în sensul vinovăției inculpatului nu este suficientă pentru

condamnarea acestuia, atâta vreme cât la dosar nu sunt și alte dovezi care să

justifice învinuirea adusă, situație în care se impune achitarea acestuia.

Hotărârea primei instanțe a fost

atacată cu apel de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București pe care a

criticat-o cu privire la greșita achitare a inculpatului, solicitând a se

constata că la dosar se găsesc suficiente probe care justifică vinovăția

acestuia, dar cărora prima instanță le-a dat o interpretare eronată, motiv

pentru care a solicitat casarea acesteia și condamnarea inculpatului pentru

fapta reținută în sarcina sa prin actul de trimitere în judecată.

Curtea de Apel București, secția a

II a penală, prin decizia penală nr. 70/ A din 12 februarie 2003, a admis

apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a desființat în

integralitate sentința atacată și rejudecând cauza în fond a decis condamnarea

inculpatului Z.C., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la 10 ani

închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b)

C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art.

64 C. pen.

În baza art. 88 C. pen., din

pedeapsa aplicată inculpatului s-a dedus durata arestării preventive de la 4

octombrie 2001 până la 29 mai 2001.

În baza art. 191 C. proc. pen.,

inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 3.000.000 lei cu titlu

de cheltuieli judiciare efectuate la judecata în fond.

S-a dispus ca cheltuielile judiciare

efectuate la judecata în apel să rămână în sarcina statului.

În motivarea acestei decizii

instanța de apel a arătat că:

- „Din analiza coroborată a

ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod greșit

tribunalul a stabilit și reținut situația de fapt, precum și nevinovăția

inculpatului Z.C. în săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în

judecată, respectiv art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen.”, deoarece „prima instanță nu a dat relevanță

dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea

probelor, acordând o forță probantă mai mare declarațiilor martorilor date în

faza cercetării judecătorești, martori care au revenit asupra poziției din faza

urmăririi penale și a căror motive nu se susțin”.

- „Curtea nu poate susține pozițiile

adoptate de martorii audiați în faza cercetării judecătorești, întrucât

apărările invocate că ar fi fost forțați să declare că ar fi cumpărat heroină

de la inculpat nu sunt susținute probator, ca de altfel nici aspectele că s-ar

fi dus să împrumute niște bani, respectiv așa cum a declarat martorul G.C.N.

sau să caute o fată în zona Dristor, respectiv martorul O.F. sau să caute un

prieten, respectiv martorul D.E.C. sau că s-a deplasat în zonă pentru că exista

o persoană care era interesată să cumpere un telefon mobil așa cum a declarat

martorul O.S.” și că „apreciază că venirea constantă a martorilor la locuința

inculpatului, cunoscând că acolo pot procura droguri nu a fost întâmplătoare,

iar motivele invocate de aceștia nu se susțin în condițiile în care au arătat

în declarațiile date în faza urmăririi penale semnalmentele inculpatului și

faptul că procurau heroină de la acesta”.

S-a mai arătat de instanța de apel

că „Neverosimilitatea afirmației martorului O.F. din declarația dată în fața

instanței că nu știe să scrie și nici să citească este infirmată de declarația

olografă, a aceluiași martor” după cum la dosarul de urmărire penală se afla

declarațiile olografe ale martorilor care au învederat cumpărarea de heroină de

la inculpat.

S-a concluzionat că față de

considerentele arătate se va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă

Tribunalul București, va desființa în totalitate hotărârea atacată și va

condamna pe inculpat la o pedeapsă de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., cu titlu de pedeapsă

complementară, la dozarea pedepsei avându-se în vedere criteriile prevăzute de

art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al infracțiunii săvârșite,

modalitatea continuă de comitere a acesteia, precum și circumstanțele personale

ale inculpatului, respectiv atitudinea nesinceră privind fapta comisă, este

căsătorit, are trei copii majori și nu are antecedente penale.

Decizia Curții de apel a fost

atacată cu recurs de către inculpatul Z.C. pe care a criticat-o cu privire la

greșita sa condamnare, susținând că în cauză s-a comis o gravă eroare de fapt,

solicitând casarea deciziei atacate și menținerea hotărârii primei instanțe pe

care o consideră legală și temeinică.

Recursul declarat de inculpatul Z.C.

este nefondat.

Analizând actele și lucrările de la

dosar se constată că în mod justificat instanța de apel a desființat hotărârea

instanței de fond și a dispus condamnarea inculpatului, deoarece din probele

aflate la dosar, în special declarațiile persoanelor audiate în calitate de

martori la urmărirea penală, rezultă în mod cert că inculpatul se ocupă cu

traficul de droguri.

Împrejurarea că cea mai mare parte a martorilor au

retractat declarațiile date în cursul urmăririi penale, în care arătau că sunt

consumatori de droguri și veneau în mod curent la domiciliul inculpatului de

unde își cumpărau dozele necesare nu pot fi luate în considerație câtă vreme nu

au făcut dovada presiunilor exercitate asupra lor (așa cum susțin), iar la

dosar sunt declarații scrise de aceștia prin care confirmau cele reținute de

instanța de apel.

În același sens, al netemeiniciei

retractări a declarațiilor date de martori în fața instanței de fond, prin care

informau faptul că au mers la inculpat pentru a cumpăra droguri o constituie și

motivările date pe care însă nu le-au dovedit ci numai afirmat, justificări

prin care au încercat să inducă în eroare și să creeze dubii instanței de

judecată cu privire la situația de fapt, lucru pe care l-au reușit atâta vreme

cât aceasta le-a preluat pur și simplu fără o analiză temeinică și pertinentă.

Dacă afirmațiile martorilor făcute

la instanța de fond potrivit cărora au confirmat faptul că inculpatul se ocupa

cu traficul de droguri și mai mult chiar au cumpărat în mod repetat asemenea

substanțe de la el, cum și împrejurarea că nu l-au cunoscut pe acesta ar fi

fost reale în declarațiile date la urmărirea penală nu ar fi dat amănunte

legate de semnalmentele acestuia, iar în situația în care aceste declarații ar

fi fost date la sugestia și sub presiunea organelor de urmărire penală s-ar fi

plâns organelor abilitate pentru a se face cercetări cu privire la acest fapt,

denunțând eventualele presiuni exercitate asupra lor.

Nici faptul că martorii nu au fost

trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă nu

poate constitui un argument în favoarea vinovăției inculpatului.

În consecință, constatând temeinicia

și legalitatea deciziei pronunțată de instanța de apel, având în vedere și

faptul că verificând hotărârea atacată în raport și cu prevederile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., nu se constată existența și a altor motive care

analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursul

declarat de inculpatul Z.C. este nefondat și a fi respins ca atare, în temeiul

art. 385

15

lit. b) C. proc. pen. și a se dispune potrivit

dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul Z.C. împotriva deciziei penale nr. 70 din 12 februarie

2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului timpul reținerii și arestării preventive de la 4 octombrie 2001 la

29 mai 2002.

Obligă recurentul inculpat la plata

cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 1.600.000 lei, din care onorariul

cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 400.000 lei, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 8

iunie 2004.