ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3112/2004

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1093 din 12 noiembrie 2002, Tribunalul București, secția a II a penală, a achitat pe inculpatul Z.C., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. S-a constatat că inculpatul a fost reținut și arestat de la data de 4 octombrie 2001 până la data de 29 mai 2002. În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., s-a hotărât ca cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: La data de 4 octombrie 2001, organele de poliție s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că la adresa din București, unde domiciliază Z.C., se face trafic de stupefiante.

La aceeași dată a fost efectuată o percheziție domiciliară unde a fost depistat inculpatul fără a se descoperi substanțe stupefiante sau psihotrope. În timpul efectuării percheziției la adresa menționată și-au făcut apariția numiții D.T.L., G.C.N., S.N.B., O.S., C.I.C., C.O.C., C.I.M. și D.E.C., toți consumatori de heroină care veniseră pentru a cumpăra heroină de la inculpatul Z.C. cunoscut și sub porecla de „N.”. Persoanele menționate au arătat că au venit să-și cumpere doza de heroină contra sumei de 80.000 lei, precizând, totodată, că în mod regulat cumpărau droguri de la inculpat. Același fapt, respectiv cumpărarea de droguri de la inculpat, l-a confirmat și numitul O.F. De menționat că situația de fapt mai sus redată, este cea reținută prin actul de trimitere în judecată a inculpatului.

În motivarea soluției de achitare instanța de fond a reținut că situația de fapt arătată în rechizitoriu nu este confirmată de nici o probă concludentă având în vedere faptul că pe tot parcursul procesului penal inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei, că la domiciliul său nu au fost găsite substanțe stupefiante, iar martorii care inițial, în cursul urmăririi penale, au confirmat faptul că au cumpărat în mod curent droguri de la acesta, în instanță, cea mai mare parte din ei, ar fi infirmat acest lucru, spunând că nu au consumat nici o dată droguri. S-a mai arătat că „Explicația dată de martori în fața instanței privind motivul pentru care nu-și mențin declarațiile la urmărirea penală este aceeași la toți și anume că au fost „luați” de la scara blocului de pe stradă sau din zona unde se află locuința inculpatului, duși la poliție și amenințați să scrie declarațiile după dictare (toate declarațiile sunt semnate, deși martorul O.F.

audiat în instanță, nu știe carte și este evident că are probleme de școlarizare)”. În sprijinul soluției de achitare s-a mai arătat că, în afară de martorul G.C., toți ceilalți șapte martori audiați la instanță au declarat că nu-l cunosc pe inculpat și nu au avut nici un fel de relații cu acesta, precum și faptul că deși parchetul s-a sesizat pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, nici unul din martorii audiați în instanță nu a fost trimis în judecată. S-a concluzionat că o singură declarație dată în sensul vinovăției inculpatului nu este suficientă pentru condamnarea acestuia, atâta vreme cât la dosar nu sunt și alte dovezi care să justifice învinuirea adusă, situație în care se impune achitarea acestuia.

Hotărârea primei instanțe a fost atacată cu apel de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București pe care a criticat-o cu privire la greșita achitare a inculpatului, solicitând a se constata că la dosar se găsesc suficiente probe care justifică vinovăția acestuia, dar cărora prima instanță le-a dat o interpretare eronată, motiv pentru care a solicitat casarea acesteia și condamnarea inculpatului pentru fapta reținută în sarcina sa prin actul de trimitere în judecată.

Curtea de Apel București, secția a II a penală, prin decizia penală nr. 70/ A din 12 februarie 2003, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a desființat în integralitate sentința atacată și rejudecând cauza în fond a decis condamnarea inculpatului Z.C., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. În baza art. 88 C. pen., din pedeapsa aplicată inculpatului s-a dedus durata arestării preventive de la 4 octombrie 2001 până la 29 mai 2001. În baza art. 191 C. proc.

pen., inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 3.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate la judecata în fond. S-a dispus ca cheltuielile judiciare efectuate la judecata în apel să rămână în sarcina statului. În motivarea acestei decizii instanța de apel a arătat că: - „Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod greșit tribunalul a stabilit și reținut situația de fapt, precum și nevinovăția inculpatului Z.C. în săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, respectiv art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.”, deoarece „prima instanță nu a dat relevanță dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc.

pen., referitoare la aprecierea probelor, acordând o forță probantă mai mare declarațiilor martorilor date în faza cercetării judecătorești, martori care au revenit asupra poziției din faza urmăririi penale și a căror motive nu se susțin”. - „Curtea nu poate susține pozițiile adoptate de martorii audiați în faza cercetării judecătorești, întrucât apărările invocate că ar fi fost forțați să declare că ar fi cumpărat heroină de la inculpat nu sunt susținute probator, ca de altfel nici aspectele că s-ar fi dus să împrumute niște bani, respectiv așa cum a declarat martorul G.C.N. sau să caute o fată în zona Dristor, respectiv martorul O.F. sau să caute un prieten, respectiv martorul D.E.C.

sau că s-a deplasat în zonă pentru că exista o persoană care era interesată să cumpere un telefon mobil așa cum a declarat martorul O.S.” și că „apreciază că venirea constantă a martorilor la locuința inculpatului, cunoscând că acolo pot procura droguri nu a fost întâmplătoare, iar motivele invocate de aceștia nu se susțin în condițiile în care au arătat în declarațiile date în faza urmăririi penale semnalmentele inculpatului și faptul că procurau heroină de la acesta”. S-a mai arătat de instanța de apel că „Neverosimilitatea afirmației martorului O.F. din declarația dată în fața instanței că nu știe să scrie și nici să citească este infirmată de declarația olografă, a aceluiași martor” după cum la dosarul de urmărire penală se afla declarațiile olografe ale martorilor care au învederat cumpărarea de heroină de la inculpat.

S-a concluzionat că față de considerentele arătate se va admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, va desființa în totalitate hotărârea atacată și va condamna pe inculpat la o pedeapsă de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară, la dozarea pedepsei avându-se în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al infracțiunii săvârșite, modalitatea continuă de comitere a acesteia, precum și circumstanțele personale ale inculpatului, respectiv atitudinea nesinceră privind fapta comisă, este căsătorit, are trei copii majori și nu are antecedente penale.

Decizia Curții de apel a fost atacată cu recurs de către inculpatul Z.C. pe care a criticat-o cu privire la greșita sa condamnare, susținând că în cauză s-a comis o gravă eroare de fapt, solicitând casarea deciziei atacate și menținerea hotărârii primei instanțe pe care o consideră legală și temeinică. Recursul declarat de inculpatul Z.C. este nefondat. Analizând actele și lucrările de la dosar se constată că în mod justificat instanța de apel a desființat hotărârea instanței de fond și a dispus condamnarea inculpatului, deoarece din probele aflate la dosar, în special declarațiile persoanelor audiate în calitate de martori la urmărirea penală, rezultă în mod cert că inculpatul se ocupă cu traficul de droguri.

Împrejurarea că cea mai mare parte a martorilor au retractat declarațiile date în cursul urmăririi penale, în care arătau că sunt consumatori de droguri și veneau în mod curent la domiciliul inculpatului de unde își cumpărau dozele necesare nu pot fi luate în considerație câtă vreme nu au făcut dovada presiunilor exercitate asupra lor (așa cum susțin), iar la dosar sunt declarații scrise de aceștia prin care confirmau cele reținute de instanța de apel. În același sens, al netemeiniciei retractări a declarațiilor date de martori în fața instanței de fond, prin care informau faptul că au mers la inculpat pentru a cumpăra droguri o constituie și motivările date pe care însă nu le-au dovedit ci numai afirmat, justificări prin care au încercat să inducă în eroare și să creeze dubii instanței de judecată cu privire la situația de fapt, lucru pe care l-au reușit atâta vreme cât aceasta le-a preluat pur și simplu fără o analiză temeinică și pertinentă.

Dacă afirmațiile martorilor făcute la instanța de fond potrivit cărora au confirmat faptul că inculpatul se ocupa cu traficul de droguri și mai mult chiar au cumpărat în mod repetat asemenea substanțe de la el, cum și împrejurarea că nu l-au cunoscut pe acesta ar fi fost reale în declarațiile date la urmărirea penală nu ar fi dat amănunte legate de semnalmentele acestuia, iar în situația în care aceste declarații ar fi fost date la sugestia și sub presiunea organelor de urmărire penală s-ar fi plâns organelor abilitate pentru a se face cercetări cu privire la acest fapt, denunțând eventualele presiuni exercitate asupra lor. Nici faptul că martorii nu au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă nu poate constitui un argument în favoarea vinovăției inculpatului.

În consecință, constatând temeinicia și legalitatea deciziei pronunțată de instanța de apel, având în vedere și faptul că verificând hotărârea atacată în raport și cu prevederile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., nu se constată existența și a altor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursul declarat de inculpatul Z.C. este nefondat și a fi respins ca atare, în temeiul art. 385 15 lit. b) C. proc. pen. și a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Z.C. împotriva deciziei penale nr. 70 din 12 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii și arestării preventive de la 4 octombrie 2001 la 29 mai 2002. Obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 1.600.000 lei, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 400.000 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 iunie 2004.