ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1858/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată și înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamanta F. Maramureș a chemat în judecată în calitate de pârât, Guvernul României, pentru ca instanța prin sentința ce o va pronunța, să dispună anularea parțială a Anexei nr. 19 și 52 la H.G. nr. 934/2002, privind atestarea domeniului public al județului Maramureș, cu privire la clădirile enumerate în acțiune, conform numerelor curente din anexele arătate. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că imobilele menționate și atestate, ca făcând parte din domeniul public, constituie proprietatea privată a Cooperativei asociate și că numai printr-o interpretare eronată a Legii nr. 213/1998, acestea au fost cuprinse în inventarul domeniului public, de către Comisia Locală constituită în baza H.G.

nr. 548/1999 și ulterior însușită de Guvern, prin hotărârea atacată. Curtea de Apel Cluj, prin sentința civilă nr. 533/2003, a respins excepțiile formulate de Guvernul României și de chemații în garanție și pe fond a admis acțiunea, în sensul anulării parțiale a H.G. nr. 934/2002, cu privire la pozițiile 9, 14 și 23 din Anexa nr. 19 și pozițiile 67și 68 din Anexa nr. 52. Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de Guvernul României împotriva Ministerului Administrației Publice București, Consiliului Local al comunei Bocicoiu Mare, Rona de Sus și Consiliului Județean Maramureș. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în esență, că toate bunurile ce fac obiectul acțiunii, se află în proprietatea tabulară sau extratabulară a reclamantei sau a cooperativelor de consum asociate și că aceste bunuri nu au făcut niciodată obiectul proprietății publice a autorității administrative locale.

S-a reținut, de asemeni, că inventarele domeniului public adoptate prin hotărâre a Consiliul local, nu sunt opozabile reclamantei și că bunurile respective nu fac parte din categoria celor prevăzute în Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul său juridic. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Guvernul României. În motivarea recursului, recurentul-pârât a susținut că: - greșit a reținut instanța că intimata-reclamantă are calitate procesuală activă, deoarece aceasta nu a făcut dovada proprietății asupra imobilelor în discuție, acestea fiind construite pe terenul proprietate publică.

Intimatul poate fi eventual constructor de bună credință, și nu proprietar al construcției, indiferent de faptul că suportă sarcinile fiscale; - pozițiile din anexele contestate au făcut obiectul unei hotărâri a Consiliului local, care a întocmit inventarul bunurilor ce alcătuiau domeniul public, hotărâre ce nu a fost atacată; - hotărârea de Guvern atacată nu are efect constitutiv de drept de proprietate în favoarea unităților administrației teritoriale, efectul juridic fiind doar de atestare a regimului juridic, diferențiat de regimul juridic al proprietății private; - H.G.

nr. 934/2002 avea doar efectul de delimitare a proprietății publice, de proprietatea privată a comunelor, orașelor sau municipiilor; - greșit a fost respinsă cererea de introducere în cauză, a Ministerului Administrației Publice, a Consiliului Local al comunei Rona de Sus, Bocicoiu Mare și a Consiliului Județean Maramureș, aceste organe administrative fiind cele care au emis actele, ce au stat la baza adoptării hotărârii de Guvern contestate. Analizând recursul formulat, în raport cu motivele invocate și cu dispozițiile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Curtea îl va respinge, pentru următoarele considerente: Este de necontestat că înainte de 1989, alături de proprietatea socialistă de stat, ca formă a fostei proprietăți socialiste exista proprietatea cooperatistă, în cadrul căreia se susținea că socializarea mijloacelor de producție se realiza la scara fiecărei cooperative în parte.

Cooperativele, ca persoane juridice, erau titularele acestui drept, opozabile erga omnes, deci inclusiv statului, asupra bunurilor din patrimoniul lor. În măsura în care, după 1990, cooperativele nu s-au desființat sau pe căile prevăzute de lege sau în fapt, ele au rămas titulare ale dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor, terenuri, construcții, mijloace fixe etc., și nici un alt subiect de drept, oricare ar fi el, inclusiv statul, nu ar putea împiedica exercițiul acestui drept. Sub acest aspect, susținerea recurentului, în sensul că intimata-reclamantă nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, este neîntemeiată, urmând a fi înlăturată ca atare.

Este evident că emiterea unui act normativ, în speță o hotărâre de guvern, prin care bunurile, proprietatea cooperativelor sunt evidențiate, ca fiind proprietatea publică a statului, reprezintă o încălcare a unui drept de proprietate deja existent, ceea ce presupune justificarea interesului în promovarea unei acțiuni, în condițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990. Nu se poate susține că intimatele-recurente ar trebui să facă dovada dreptului de proprietate, pentru că lor le-a fost încălcat un drept existent; a le pretinde acest lucru, ar însemna o inversare a sarcinii probei dreptului de proprietate, de o parte, iar pe de altă parte, în speța dedusă judecății nu este vorba despre o acțiune în revendicare.

Independent de acest aspect, Curtea urmează a reține și faptul că nici unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică prevăzută de art. 7 din Legea nr. 213/1998, privitoare la regimul juridic al acestei proprietăți, nu a fost aplicabil în cauza de față. Cât privește susținerea recurentului, în sensul că aceste cooperative ar fi constructori de bună credință pe terenuri proprietate publică, și nu proprietare a construcțiilor realizate pe aceste terenuri, este complet greșită și lipsită de suport legal. Într-adevăr, raporturile dintre proprietarul terenului și constructorul care realizează construcții pe acel teren [art. 494 C. civ.], țin de situații de fapt, în cadrul cărora constructorul realizează o construcție pe terenul altei persoane, știind sau nu, deci fiind de rea, respectiv bună-credință, că nu este proprietarul acelui teren.

În speță însă, chiar în ipoteza în care ar fi fost vorba despre ridicarea unor construcții de către cooperative, pe terenuri proprietate de stat (la acea vreme proprietate socialistă de stat), aceasta s-a făcut pe temeiul unor raporturi juridice, pe baza cărora a fost constituit un drept de folosință în folosul cooperativelor, asupra acelor terenuri, iar cooperativele au dobândit un drept de proprietate asupra construcțiilor astfel realizate, drept opozabil erga omnes, inclusiv statului. Așa fiind, o eventuală evidențiere în inventarele unităților administrativ-teritoriale, ca bunuri proprietate publică a statului, nu este nicicum de natură a pune în discuție dreptul de proprietate al cooperativelor, asupra construcțiilor ridicate de ele pe acele terenuri.

Din acest punct de vedere rămâne fără efect, și eventuala neînscriere a lor în cărțile funciare, deoarece este vorba despre drepturi extratabulare, exercitate ca atare de titularii lor. Totodată, Curtea reține că problema pusă în discuție în cauza de față, nu este aceea de simplă „atestare”, ca luare în evidență a unor bunuri proprietate publică, ci este o problemă de regim juridic al bunurilor în discuție. Or, din acest punct de vedere, unul este regimul juridic al bunurilor proprietate publică, astfel cum acesta este dat de dispozițiile Constituției republicate și cele ale Legii nr. 213/1998, (inalienabile, imprescriptibile și insesizabile), și altul este cel al bunurilor proprietatea cooperativelor, care după schimbările social-economice din țara noastră, deși drept de proprietate de tip asociativ, nu poate fi decât cel de drept comun, specific proprietății private.

Recurentul-pârât a mai susținut că în mod greșit a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerului Administrației Publice, a Consiliului Local al comunei Rona de Sus, Bocicoiu Mare și Consiliului Județean Maramureș. Și această susținere însă, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, în raport cu obiectul acțiunii cu care instanța a fost învestită. Astfel, intimatele-reclamante au solicitat prin acțiunea introductivă de instanță, „anularea” în parte a H.G. nr. 934/2002, în condițiile art. 1 și 5 din Legea nr. 29/1990, situație în care partea răspunzătoare de legalitatea actului atacat, este emitentul acestui act, respectiv Guvernul României, și nu organele administrației locale și centrale care au emis actele ce au stat la baza adoptării hotărârii de Guvern contestate.

În consecință, în raport cu cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca neîntemeiat, sentința pronunțată de instanța de fond, fiind legală și în deplină concordanță cu dispozițiile legale aplicabile în materie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 533 din 13 mai 2003 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2004.