ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1858/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată și

înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamanta F. Maramureș a chemat în judecată

în calitate de pârât, Guvernul României, pentru ca instanța prin sentința ce o

va pronunța, să dispună anularea parțială a Anexei nr. 19 și 52 la H.G. nr. 934/2002, privind atestarea domeniului public al județului Maramureș, cu privire la

clădirile enumerate în acțiune, conform numerelor curente din anexele arătate.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că imobilele menționate și atestate, ca făcând parte din domeniul public,

constituie proprietatea privată a Cooperativei asociate și că numai printr-o

interpretare eronată a Legii nr. 213/1998, acestea au fost cuprinse în

inventarul domeniului public, de către Comisia Locală constituită în baza H.G. nr.

548/1999 și ulterior însușită de Guvern, prin hotărârea atacată.

Curtea de Apel Cluj, prin sentința

civilă nr. 533/2003, a respins excepțiile formulate de Guvernul României și de

chemații în garanție și pe fond a admis acțiunea, în sensul anulării parțiale a

H.G. nr. 934/2002, cu privire la pozițiile 9, 14 și 23 din Anexa nr. 19 și pozițiile

67și 68 din Anexa nr. 52. Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea de

chemare în garanție formulată de Guvernul României împotriva Ministerului

Administrației Publice București, Consiliului Local al comunei Bocicoiu Mare,

Rona de Sus și Consiliului Județean Maramureș.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut în esență, că toate bunurile ce fac obiectul

acțiunii, se află în proprietatea tabulară sau extratabulară a reclamantei sau

a cooperativelor de consum asociate și că aceste bunuri nu au făcut niciodată

obiectul proprietății publice a autorității administrative locale. S-a reținut,

de asemeni, că inventarele domeniului public adoptate prin hotărâre a Consiliul

local, nu sunt opozabile reclamantei și că bunurile respective nu fac parte din

categoria celor prevăzute în Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică

și regimul său juridic.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen legal, pârâtul Guvernul României.

În motivarea recursului,

recurentul-pârât a susținut că:

- greșit a reținut instanța că

intimata-reclamantă are calitate procesuală activă, deoarece aceasta nu a făcut

dovada proprietății asupra imobilelor în discuție, acestea fiind construite pe

terenul proprietate publică. Intimatul poate fi eventual constructor de bună

credință, și nu proprietar al construcției, indiferent de faptul că suportă

sarcinile fiscale;

- pozițiile din anexele contestate

au făcut obiectul unei hotărâri a Consiliului local, care a întocmit inventarul

bunurilor ce alcătuiau domeniul public, hotărâre ce nu a fost atacată;

- hotărârea de Guvern atacată nu are

efect constitutiv de drept de proprietate în favoarea unităților administrației

teritoriale, efectul juridic fiind doar de atestare a regimului juridic,

diferențiat de regimul juridic al proprietății private;

- H.G. nr. 934/2002 avea doar

efectul de delimitare a proprietății publice, de proprietatea privată a

comunelor, orașelor sau municipiilor;

- greșit a fost respinsă cererea de

introducere în cauză, a Ministerului Administrației Publice, a Consiliului

Local al comunei Rona de Sus, Bocicoiu Mare și a Consiliului Județean

Maramureș, aceste organe administrative fiind cele care au emis actele, ce au

stat la baza adoptării hotărârii de Guvern contestate.

Analizând recursul formulat, în

raport cu motivele invocate și cu dispozițiile art. 304 și 304

1

C. proc. civ., Curtea îl va respinge, pentru următoarele considerente:

Este de necontestat că înainte de

1989, alături de proprietatea socialistă de stat, ca formă a fostei proprietăți

socialiste exista proprietatea cooperatistă, în cadrul căreia se susținea că

socializarea mijloacelor de producție se realiza la scara fiecărei cooperative

în parte.

Cooperativele, ca persoane juridice,

erau titularele acestui drept, opozabile erga omnes, deci inclusiv statului,

asupra bunurilor din patrimoniul lor.

În măsura în care, după 1990,

cooperativele nu s-au desființat sau pe căile prevăzute de lege sau în fapt,

ele au rămas titulare ale dreptului de proprietate asupra bunurilor din

patrimoniul lor, terenuri, construcții, mijloace fixe etc., și nici un alt

subiect de drept, oricare ar fi el, inclusiv statul, nu ar putea împiedica

exercițiul acestui drept.

Sub acest aspect, susținerea

recurentului, în sensul că intimata-reclamantă nu a făcut dovada dreptului său

de proprietate, este neîntemeiată, urmând a fi înlăturată ca atare.

Este evident că emiterea unui act

normativ, în speță o hotărâre de guvern, prin care bunurile, proprietatea

cooperativelor sunt evidențiate, ca fiind proprietatea publică a statului,

reprezintă o încălcare a unui drept de proprietate deja existent, ceea ce

presupune justificarea interesului în promovarea unei acțiuni, în condițiile art.

1 din Legea nr. 29/1990. Nu se poate susține că intimatele-recurente ar trebui

să facă dovada dreptului de proprietate, pentru că lor le-a fost încălcat un

drept existent; a le pretinde acest lucru, ar însemna o inversare a sarcinii probei

dreptului de proprietate, de o parte, iar pe de altă parte, în speța dedusă

judecății nu este vorba despre o acțiune în revendicare.

Independent de acest aspect, Curtea

urmează a reține și faptul că nici unul din modurile de dobândire a dreptului

de proprietate publică prevăzută de art. 7 din Legea nr. 213/1998, privitoare

la regimul juridic al acestei proprietăți, nu a fost aplicabil în cauza de

față.

Cât privește susținerea recurentului,

în sensul că aceste cooperative ar fi constructori de bună credință pe terenuri

proprietate publică, și nu proprietare a construcțiilor realizate pe aceste

terenuri, este complet greșită și lipsită de suport legal.

Într-adevăr, raporturile dintre

proprietarul terenului și constructorul care realizează construcții pe acel

teren [art. 494 C. civ.], țin de situații de fapt, în cadrul cărora

constructorul realizează o construcție pe terenul altei persoane, știind sau

nu, deci fiind de rea, respectiv bună-credință, că nu este proprietarul acelui

teren.

În speță însă, chiar în ipoteza în

care ar fi fost vorba despre ridicarea unor construcții de către cooperative,

pe terenuri proprietate de stat (la acea vreme proprietate socialistă de stat),

aceasta s-a făcut pe temeiul unor raporturi juridice, pe baza cărora a fost

constituit un drept de folosință în folosul cooperativelor, asupra acelor

terenuri, iar cooperativele au dobândit un drept de proprietate asupra

construcțiilor astfel realizate, drept opozabil erga omnes, inclusiv statului.

Așa fiind, o eventuală evidențiere

în inventarele unităților administrativ-teritoriale, ca bunuri proprietate

publică a statului, nu este nicicum de natură a pune în discuție dreptul de

proprietate al cooperativelor, asupra construcțiilor ridicate de ele pe acele

terenuri.

Din acest punct de vedere rămâne

fără efect, și eventuala neînscriere a lor în cărțile funciare, deoarece este

vorba despre drepturi extratabulare, exercitate ca atare de titularii lor.

Totodată, Curtea reține că problema

pusă în discuție în cauza de față, nu este aceea de simplă „atestare”, ca luare

în evidență a unor bunuri proprietate publică, ci este o problemă de regim

juridic al bunurilor în discuție. Or, din acest punct de vedere, unul este

regimul juridic al bunurilor proprietate publică, astfel cum acesta este dat de

dispozițiile Constituției republicate și cele ale Legii nr. 213/1998,

(inalienabile, imprescriptibile și insesizabile), și altul este cel al

bunurilor proprietatea cooperativelor, care după schimbările social-economice

din țara noastră, deși drept de proprietate de tip asociativ, nu poate fi decât

cel de drept comun, specific proprietății private.

Recurentul-pârât a mai susținut că

în mod greșit a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerului

Administrației Publice, a Consiliului Local al comunei Rona de Sus, Bocicoiu

Mare și Consiliului Județean Maramureș. Și această susținere însă, urmează a fi

respinsă ca neîntemeiată, în raport cu obiectul acțiunii cu care instanța a

fost învestită.

Astfel, intimatele-reclamante au

solicitat prin acțiunea introductivă de instanță, „anularea” în parte a H.G. nr.

934/2002, în condițiile art. 1 și 5 din Legea nr. 29/1990, situație în care

partea răspunzătoare de legalitatea actului atacat, este emitentul acestui act,

respectiv Guvernul României, și nu organele administrației locale și centrale

care au emis actele ce au stat la baza adoptării hotărârii de Guvern

contestate.

În consecință, în raport cu cele mai

sus reținute și față de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi

respins ca neîntemeiat, sentința pronunțată de instanța de fond, fiind legală

și în deplină concordanță cu dispozițiile legale aplicabile în materie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 533 din 13 mai 2003 a Curții

de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 mai 2004.