ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1271/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 475 din 16

mai 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpatul

D.A. la 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută

de art. 211 alin. (2) lit. e) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

În baza art. 61 C. pen., a revocat

beneficiul liberării condiționate, a contopit restul de 8 luni și 18 zile rămas

neexecutat din pedeapsa de 4 ani aplicată acestuia prin sentința penală nr.

2126/1999 a Judecătoriei Pitești, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea

mai grea de 6 ani închisoare.

În baza art. 14 C. proc. pen.,

raportat la art. 346 din același cod, a obligat pe inculpat să plătească părții

civile D.O.E. 3.500.000 lei cu titlu de despăgubiri civile.

S-a reținut că, în data de 1

februarie 2001, în jurul orelor 14, inculpatul a deposedat-o pe partea

vătămată, prin violență, de un lănțișor cu medalion în valoare de 3.500.000

lei.

Împotriva hotărârii primei instanțe

inculpatul a declarat apel, susținând că nu se face vinovat de săvârșirea

infracțiunii pentru care a fost condamnat, arătând că la data respectivă se

afla la lucru. În subsidiar, inculpatul a solicitat reindividualizarea

pedepsei, în sensul reducerii cuantumului acesteia.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia nr. 471 din 30 iulie 2002, a respins apelul declarat

de către inculpat, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

că într-adevăr, în data de 1 februarie 2001, inculpatul, potrivit foii

colective de prezență, este pontat cu 8 ore. Însă, din declarațiile șefului de

echipă R.P. și a colegilor de echipă, a rezultat că nu este posibilă

supravegherea permanentă a fiecărui salariat, că nu se ține o evidență a

învoirilor, că după ora 12 se intra în pauza de masă, după care unii salariați

nu se mai întorceau la locul de muncă. În aceste condiții, cu raportare la

identificarea fără dubiu a inculpatului de către partea vătămată, nu se poate

face dovada prezenței efective la serviciu.

Totodată, s-a mai reținut că

pedeapsa aplicată inculpatului este just individualizată, în raport de gradul

de pericol social concret al faptei comise, de nesinceritatea inculpatului și

tendința de inducere în eroare a organelor judiciare, precum și de perseverența

infracțională a făptuitorului, care din anul 1995 și până în prezent a suferit

mai multe condamnări penale pentru furt calificat.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

inculpatul D.A. a declarat recurs, susținând că starea de fapt nu a fost corect

stabilită. Recurentul a solicitat, în principal, achitarea și în subsidiar

reducerea pedepsei.

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate, se constată următoarele:

Devoluând cauza, instanța de control

judiciar a apreciat că prima instanță a stabilit corect starea de fapt, din

probatoriul administrat rezultând vinovăția acestuia.

Totodată, aceeași instanță a reținut

că pentru a aplica inculpatului o pedeapsă cu închisoarea de 6 ani, prima

instanță a individualizat pedeapsa în raport de criteriile generale prevăzute

de art. 72 C. pen., reținând în special pericolul social caracterizat de

perseverența infracțională a inculpatului.

Instanța de control judiciar,

investită cu apelul declarat de către inculpat a mai reținut că perseverența

infracțională a acestuia, dovedește o periculozitate deosebită.

Ca atare, a concluzionat aceeași

instanță, pedeapsa aplicată de prima instanță fiind temeinic individualizată,

nu se impune o reducere a acesteia.

Rezultă, așadar, că aplicând

pedeapsa, prima instanță a stabilit corect starea de fapt, prin corecta

valorizare a probelor administrate și a ținut cont, cumulat, de toate criteriile

de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. și pe care a proporționalizat-o

corespunzător pericolului social concret stabilit de către aceasta.

În consecință, respingând apelul

declarat de acest inculpat împotriva hotărârii primei instanțe, instanța de

control judiciar a pronunțat o decizie ce nu este supusă cazurilor de casare

prevăzute de art. 385

9

pct. 14 și 18 C. proc. pen.

Pe de altă parte, examinând cauza și

în raport de dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se

constată nici motive de casare susceptibile a fi luate în considerare din

oficiu.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursul declarat de către inculpatul D.A., ca nefondat.

În baza art. 357 alin. (2) lit. a)

C. proc. pen., cu referire la art. 88 C. pen., din pedeapsa aplicată se va

deduce perioada executată în stare de arest preventiv, iar în baza art. 192

alin. (2) din același cod, recurentul-inculpat va fi obligat, potrivit

dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul D.A. împotriva deciziei nr. 471 din 30 iulie 2002 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală, ca nefondat.

Compută din pedeapsa aplicată

inculpatului durata arestării preventive de la 9 noiembrie 2001, la zi.

Obligă pe recurent să plătească

statului 1.100.000 lei cheltuieli judiciare ,în care se include și onorariul

apărătorului din oficiu, în sumă de 300.000 lei ce va fi avansat din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

13 martie 2003.