ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2677/2004

Deliberând asupra recursului declarat de reclamantul D.I. împotriva deciziei nr. 2 din 9 ianuarie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, constată următoarele: Prin sentința civilă, nr. 352, pronunțată la 2 septembrie 2002, în dosarul nr. 1048/2002, Tribunalul Buzău, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de către D.I. în contradictoriu cu PRIMĂRIA COMUNEI PĂTÂRLAGELE și prin care reclamantul solicitase restituirea, în condițiile Legii nr. 10/2001, a unei suprafețe de teren de 1000 mp. Apelul făcut ulterior de reclamant împotriva acestei sentințe a fost, de asemenea, respins ca nefondat, prin decizia nr. 2 pronunțată de secția civilă a Curții de Apel Ploiești la 9 ianuarie 2003, în dosarul nr. 8812/2002.

Pronunțând această decizie instanța de apel a apreciat, analizând materialul probatoriu administrat în cauză, că reclamantul nu a demonstrat existenta dreptului de proprietate a cărui recunoaștere o solicitase în condițiile Legii nr. 10/2001 și nici nu a dovedit faptul preluării abuzive a terenului aflat în litigiu. În considerentele aceleiași decizii s-a reținut, de asemenea, că reclamantul a beneficiat de dispozițiile Legii nr. 18/1991, că drepturile deduse judecății în cauza de fată ar fi trebuit să fie valorificate în condițiile prevăzute de acel act normativ, iar nu potrivit procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001 și că obiecțiunile aceleiași părți cu privire la expertiza efectuată în dosarul de fond nu au fost invocate în fața primei instanțe, așa cum s-ar fi impus conform normelor procedurale aplicabile în materie.

La 6 februarie 2003, reclamantul D.I. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 858/2003. În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ., s-a susținut că hotărârile pronunțate în cauză sunt criticabile sub mai multe aspecte.

În acest sens a fost evocata mai întâi aprecierea instanței de apel referitoare la neîndeplinirea de către recurent a obligației „de a dovedi proprietatea sa și a autorului său, precum și modul abuziv de preluare a acesteia” susținându-se că această aserțiune este infirmată de unele înscrisuri existente în dosar: un certificat de moștenitor un certificat emis de Primăria Pătârlagele sub nr. 9/331 care constată dreptul de proprietate al tatălui recurentului cu privire la un teren având suprafața totala de 1 hectar și copiile registrelor agricole care atestă că în anii 1959 - 1961 tatăl recurentului a fost înregistrat cu o suprafață de teren redusă față de perioada anterioară, 1951 - 1955, diminuarea corespunzând celor 0,10 hectare pe care „s-a amenajat Piața Pătârlagele” și care constituie obiectul litigiului.

De altfel, conținutul unora dintre aceste înscrisuri a fost de mai multe ori amintit în motivarea recursului, fără a se urmări o sistematizare a argumentelor, reproșându-se în esență omiterea de către instanțe a unora dintre mențiunile considerate esențiale de recurent. În aceeași manieră au fost evocate în mod repetat clauzele din „actul de vânzare-cumpărare care îl menționează ca vecin în partea sudică (unde este amplasată piața)” pe însuși cumpărătorul D.I. afirmându-se că, în acest mod, s-a făcut dovada că „întreaga suprafață de teren (1 ha) figura deja în proprietatea tatălui” recurentului. În legătură cu același înscris s-a relevat că, deși „acest act constituie o proba suplimentară”, el nu a fost analizat ca atare în decizia instanței de apel care „îl tratează ca și când ar reprezenta baza probatoriului”.

Tot în sprijinul aserțiunilor sale recurentul a menționat și expertiza tehnică efectuată în cauză afirmând că există o concordanță între înscrisurile amintite și situația de fapt reflectată prin măsurătorile realizate de expert. În același timp s-a subliniat că intimata „primăria nu poate prezenta un act din care să reiasă modul de dobândire a terenului în cauză”, deoarece preluarea lui s-a făcut “prin ruperea gardurilor și amenajarea pieței agroalimentare”. Așa fiind, s-a afirmat că aprecierile instanțelor referitoare la nerespectare de către reclamantul-recurent a obligațiilor de ordin probatoriu sunt nejustificate, deoarece preluarea imobilului litigios nu a fost însoțită de nici un act juridic prin care să se fi încercat o legitimare, fie și formală, a abuzului comis, aspect care face aplicabile în speță prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) și h) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Procedându-se la o ordonare a celorlalte argumente pe care recurentul le-a invocat într-o formă nesistematizată este de reținut că deciziile pronunțate în cauză au fost, de asemenea, criticate pe considerentul că instanțele: au dat o pondere nejustificată unor detalii nesemnificative, ca de pildă vârstei de 9 ani pe care tatăl recurentului o avea în anul 1914, când a fost menționat în calitate de cumpărător al unui teren au făcut „grave încurcături” între reclamant și tatăl său în ceea ce privește transmiterea prin succesiune testamentară a dreptului de proprietate asupra terenului aflat în litigiu și au considerat fără temei că existența unor construcții și amenajări specifice unei piețe agroalimentare pe respectivul teren infirmă calitatea de proprietar al imobilului avută de autorul reclamantului.

Pe lângă criticile amintite, în motivarea recursului s-a relevat „faptul că terenul preluat abuziv, ocupat actualmente de piață este proprietate publică nu împiedică aplicarea Legii nr. 10/2001” sens în care au fost evocate prevederile acesteia conținute în art. 9 alin. (1) și (2) și respectiv art. 10 alin. (1) și (7). De asemenea, s-a afirmat că decizia recurată „încalcă în totalitate spiritul reparatoriu al Legii nr. 10/2001” și că instanța de apel a încercat nejustificat „să canalizeze obiectul dosarului spre domeniul de aplicabilitate al Legii nr. 18/1991”. În acest sens s-a afirmat că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 au existat alte cereri ale reclamantului „de retrocedare a terenului în cauză” care au fost însă respinse pe considerentul că nu făceau obiectul Legii nr. 18/1991.

În susținerea recursului, la termenul de la 2 aprilie 2004, în dosar a fost depusă copia adresei nr. 6/ R din 20 ianuarie 2004 emise de PREFECTURA JUDEȚULUI BUZĂU, precum și un set de fotografii. În ceea ce o privește intimata PRIMĂRIA COMUNEI PĂTÂRLAGELE a solicitat respingerea recursului pentru motive similare celor cuprinse în decizia de casare, sens în care au fost formulate și concluzii scrise împreună cu un alt set de fotografii. Recursul este nefondat. În acest sens, Curtea are în vedere împrejurarea că instanța de fond și mai cu seamă cea de apel au dat o corectă aplicare dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, precum și principiului prevăzut de art. 1169 C. civ., reținând că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de a face dovada existenței dreptului de proprietate despre care afirmă că ar fi fost uzurpat și nici nu a demonstrat că terenului aflat în litigiu ar fi făcut obiectul unei preluări abuzive.

Este de observat astfel că, prin natura lor, certificatul emis de Primăria Pătârlagele sub nr. 9/331 și mențiunile conținute în registrele agricole nu confereau nici autorului reclamantului și nici acestuia din urmă un titlu de proprietate imobiliară. Pe de altă parte contractul încheiat în anul 1914 are ca obiect transferul unei alte suprafețe de teren decât aceea rămasă în litigiu, depunerea în dosar a înscrisului constatator putând să fie utilă soluționării cauzei numai sub aspectul mențiunile privind vecinătățile imobilului cumpărat prin acel act. Prin valoarea lor probantă limitată aceste înscrisuri evocate de către recurentul-reclamant nu răspund însă nici cerințelor art. 1203 C. civ., astfel încât în speță instanțele nu puteau prezuma existența dreptului de proprietate sau preluarea abuzivă a imobilului.

Prin urmare este justificată aprecierea instanței de apel potrivit căreia în cauză nu sunt întrunite două dintre cerințele esențiale prevăzute de Legea nr. 10/2001 drept condiții prealabile restituirii imobilelor sau, după caz, acordării de măsuri reparatorii, în sensul reglementat de acest act normativ. Din acest punct de vedere prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu își găsesc incidența în cauză, hotărârile pronunțate în fond și în apel fiind conforme dispozițiilor legale amintite. În altă ordine de idei, Curtea constată că respectivele hotărâri au fost date în urma analizării întregului material probatoriu ca și a tuturor apărărilor formulate de recurent, astfel încât în speță nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc.

civ. Dată fiind, lipsa vocației recurentului-reclamant de a beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001, Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingând recursul ca nefondat. Pentru același considerent, Curtea reține că toate celelalte critici formulate în susținerea recursului apar ca irelevante, deoarece nu sunt susceptibile de a justifica o altă soluționare a cauzei decât aceea avută în vedere de către cele două instanțe, nemaiexistând așadar nici o rațiune pentru o analizare detaliată a lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul D.I. împotriva deciziei nr. 2 din 9 ianuarie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi 2 aprilie 2004.