ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 901/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin contestația formulată la 25

iunie 2003, reclamantul D.V. a chemat în judecată Casa de Pensii a județului

Cluj, solicitând anularea hotărârii nr. 9784 din 6 mai 2003 și obligarea

pârâtei să emită o nouă hotărâre, prin care să îi recunoască și să îi acorde

drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

susținut că părinții săi au fost obligați să se refugieze pe motive etnice, în

anul 1940, părăsind domiciliul din comuna Bontida, județul Cluj, în localitatea

Sibiu, localitate unde s-a născut la 31 decembrie 1943.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială și de contencios administrativ, instanța de fond sesizată cu

judecarea acțiunii, prin sentința civilă nr. 940 din 28 august 2003, a admis

acțiunea, a anulat hotărârea nr. 9784/2003 și a obligat pârâta să îi recunoască

reclamantului, statutul de refugiat pe perioada 31 decembrie 1943 – 6 martie

1945 și să îi acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu

data de 1 mai 2003.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a constatat că părinții reclamantului au fost obligați să se refugieze

de la 10 august 1940, până în 6 martie 1945, pe motive etnice, în localitatea

Sibiu, unde s-a născut și reclamantul, la 31 decembrie 1943, astfel că și

acesta este refugiat, având drepturile acordate prin Legea nr. 189/2000.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta, criticând hotărârea, ca nelegală, instanța pronunțând o

sentință, cu aplicarea și interpretarea greșită a legii.

Recursul este nefondat.

În perioada 10 septembrie 1940 – 6

martie 1945, părinții reclamantului au fost refugiați în Sibiu, iar mama

reclamantului având recunoscute drepturile acordate persoanelor strămutate,

prin hotărârea nr. 10.113 din 16 mai 2003, emisă de Casa de Pensii a județului

Cluj. Această situație de fapt nu a fost contestată de recurentă, dar a

susținut că reclamantul născându-se în localitatea Sibiu, nu a fost strămutat

și deci, nu poate beneficia de drepturile acordate de O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare.

În conformitate cu prevederile O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare,

beneficiază de drepturile acordate de aceste acte normative, cetățenii români

care au fost obligați să se strămute, refugieze sau au fost expulzați,

dispoziție cuprinsă în art. 1 lit. c).

Aceste drepturi compensatorii sunt

acordate ca o reparație pentru consecințele negative produse ca urmare a

persecuțiilor și suferințelor suportate de cetățenii români, și ele se cuvin

tuturor celor care îndeplinesc condițiile legii, indiferent de vârsta pe care

au avut-o în perioada respectivă.

Excluderea de la beneficiul legii a

copiilor minori, strămutați odată cu părinții lor, sau născuți în perioada

refugiului, reprezintă o discriminare negativă care nu a fost în intenția și

voința legiuitorului, în spiritul și scopul urmărit de aceste acte normative cu

caracter reparator.

Așa fiind, în raport cu

considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sentința

recurată este legală, iar pe cale de consecință recursul este nefondat, urmând

a fi astfel respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Cluj, împotriva sentinței civile nr. 940 din 28 august

2003, a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ,

ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 martie 2004.