ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2091/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 253 din 22

martie 2003 a Tribunalului București, a fost condamnat inculpatul Z.I. în baza

art. 4 din Legea nr. 143/2000, la 2 ani închisoare.

Conform art. 81 și art. 82 C. pen.,

s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe un termen de

încercare de 4 ani.

S-au aplicat dispozițiile art. 359

C. proc. pen., iar potrivit art. 88 C. pen., s-a comutat prevenția de la 24

septembrie 2001 la 22 martie 2003.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului

Z.I., pentru infracțiunea prevăzută de art. 208 și art. 209 alin. (1) lit. a),

e) și j) C. pen.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut în fapt, că, în noaptea de 23 septembrie 2001, părții

vătămate U.F. i s-a sustras o motocicletă, iar în aceeași noapte, în urma unui

control de rutină efectuat de organele de poliție a fost depistat inculpatul în

timp ce transporta în autoturism, acea motocicletă.

Cu ocazia percheziției corporale

asupra inculpatului a fost găsită cantitatea de 0,18 gr. heroină.

Întrucât s-a confirmat apărarea

formulată de inculpat, în sensul că a cumpărat motocicleta de la o persoană cu

numele M., contra sumei de 500.000 lei și neexistând probe care să ateste că

autorul furtului este Z.I., tribunalul a apreciat că fapta de furt pentru care

a fost trimis în judecată nu a fost săvârșită de inculpat.

Referitor la

deținerea de către același inculpat a cantității de 0,18 gr. heroină, s-a

reținut că aceasta era destinată consumului propriu, concluzionându-se că fapta

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 143/2000.

S-a apreciat că scopul pedepsei,

orientată spre minimul legal, aplicată pentru această infracțiune, poate fi

atins și fără executarea pedepsei.

Situația de fapt a fost stabilită în

baza procesului-verbal de constatare întocmit de organele de urmărire penală, a

declarațiilor martorilor M.I., D.Z., D.G., G.V., G.P., A.A., I.G. și G.C.,

probe coroborate cu declarațiile inculpatului.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia nr. 592 din 18 septembrie 2002, a respins apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței

primei instanțe, considerând nefondate criticile formulate, în sensul că, în

cauză, au fost administrate probe care atestă vinovăția inculpatului în

săvârșirea furtului motocicletei și că se impunea condamnarea sa pentru această

infracțiune.

Astfel, s-a reținut ca fondată

apărarea formulată de inculpat în sensul cumpărării motocicletei de la martorul

G.C.

Împotriva acestei decizii ca și a

hotărârii primei instanțe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București care, invocând dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct.

18 C. proc. pen., a susținut că în mod greșit s-a pronunțat soluția de achitare

pentru infracțiunea de furt, că au fost administrate probe suficiente de

vinovăție și că se impune casarea ambelor hotărâri, rejudecarea cauzei și

condamnarea inculpatului pentru această faptă.

Recursul declarat este neîntemeiat.

În conformitate cu dispozițiile art.

1 C. proc. pen., procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod

complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar potrivit art. 66 din

același cod, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăția

sa, iar când există probe de vinovăție au dreptul să probeze lipsa lor de

temeinicie.

Din examinarea actelor dosarului se

constată că prin rechizitoriu, inculpatul Z.I. a fost trimis în judecată, pentru

săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 și art. 209

alin. (1) lit. a), e) și g) C. pen., reținându-se în fapt că a sustras

motocicleta parcată în spatele imobilului din strada Z.O.

Ori, din examinarea probelor

administrate a rezultat că inculpatul a cumpărat acest bun de la martorul G.C.,

căruia i-a plătit prețul de 500.000 lei.

În acest sens au făcut relatări,

minuțios examinate de instanțe, sus-numitul vânzător și martora D.D.

Bunul astfel cumpărat de inculpat

fusese anterior dobândit de G.C. de la o altă persoană, așa cum au declarat

martorii G.P. și G.V.

În consecință, instanțele au

stabilit că inculpatul este cumpărător de bună-credință, necunoscând că bunul

fusese sustras de la partea vătămată U.F.

Cum inculpatul a reușit să înlăture

probele de vinovăție invocate în actul de sesizare a instanței, soluția de

achitare pronunțată de instanțe este corectă, neexistând eroarea gravă de fapt

invocată în recursul parchetului.

Față de considerentele ce preced,

constatând neîntemeiat motivul de casare invocat, Curtea, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Se va stabili ca onorariul pentru

apărătorul din oficiu să fie plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei

nr. 592/ A din 18 septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală, privind pe inculpatul Z.I.

Onorariul de avocat în sumă de

300.000 lei, pentru apărarea din oficiu a inculpatului, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 7

mai 2003.