ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3071/2003

Prin acțiunea formulată la 24 iulie 2000, reclamanta B.L. a chemat în judecată Societatea Națională a Petrolului (S.N.P.) Petrom S.A., sucursala Pitești, solicitând obligarea acesteia să ia măsurile necesare de amenajare și de nivelare a terenului în suprafață de 987 mp situat în comuna Scundu, județul Vâlcea (în vatra satului), teren aflat în proprietatea reclamantei. În subsidiar s-a cerut ca, în măsura în care pârâta nu și-ar îndeplini obligația menționată, să fie autorizată reclamanta să execute respectivele lucrări pe cheltuiala pârâtei. Prin aceeași acțiune - care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Drăgășani cu numărul de dosar 2808/2000 - s-a mai solicitat ca pârâta să fie obligată să îi plătească reclamantei 3.000.000 lei reprezentând „despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului (…) pe perioada ultimilor trei ani”.

În motivarea acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 101 din Legea nr. 18/1991, precum și pe cele ale art. 998 și art. 1075 C. civ. s-a susținut că anterior anului 1962 pe suprafața de teren menționată au fost efectuate de către reclamantă amenajări necesare executării unor foraje, lucrări care ulterior au fost abandonate, fără însă ca terenului să i se fi redat folosință agricolă. La 18 august 2000 acțiunea a fost completată, în sensul că alături de pârâta Petrom S.A., sucursala Pitești, a fost chemată în judecată - tot în calitate de pârâta - și S.C. F.S. R âmnicu V âlcea S.A. La 26 septembrie 2000 cererile reclamantei au fost reiterate în scris precizându-se că valoarea lucrărilor necesare readucerii terenului în situația anterioară era de 137.945.930 lei.

Prin sentința civilă nr. 2107 pronunțată la 26 septembrie 2000, Judecătoria Drăgășani a admis în parte acțiunea precizată obligându-le în solidar pe pârâte să procedeze la redarea în circuitul agricol a suprafeței de 987 mp teren situat în comuna Scundu, punctul Vatra satului, și autorizând-o totodată pe reclamantă ca în caz contrar să efectueze acea lucrare pe cheltuiala pârâtei pentru suma de 137.945.930 lei. De asemenea, pârâtele au fost obligate să îi plătească reclamantei cheltuieli de judecată în valoare de 9.784.000 lei. Apelurile făcute ulterior împotriva acestei sentințe de către cele două pârâte au fost admise prin decizia nr. 1329 pronunțată de Tribunalul Vâlcea la 17 mai 2001 în dosarul nr. 5037/2000.

Ca urmare, hotărârea primei instanțe a fost schimbată în parte, în sensul respingerii acțiunii față de S.N.P. Petrom S.A., sucursala Pitești, pentru lipsa calități procesuale pasive a acestei pârâte. În ceea ce o privește pe pârâta S.C. F.S. S.A. Râmnicu Vâlcea, a fost menținută obligația privind efectuarea lucrărilor de redare a terenului în circuitul agricol, fiind diminuată însă la 40.565.755 lei valoarea lucrărilor pe care, în subsidiar, reclamanta era îndrituită a le executa pe cheltuiala acestei pârâte. Prin aceeași decizie a fost redusă la 4.978.960 lei valoarea cheltuielilor de judecată datorate reclamantei conform sentinței, iar B.L. a fost obligată la rândul său să plătească pârâtei S.C.

F.S. S.A. Râmnicu Vâlcea 9.033.020 lei cu acest titlu, procedându-se și la compensarea parțială a respectivelor obligații reciproce. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta B.L. cât și pârâta S.C. F.S. S.A. Râmnicu Vâlcea, cauza fiind înregistrată pe rolul secției civile a Curții de Apel Pitești cu numărul de dosar R/4313/2001. Prin decizia civilă nr. 2474/R pronunțată la 2 octombrie 2001, instanța astfel sesizată a respins ca nefondat recursul reclamantei și a admis recursul declarat de pârâta S.C. F.S. S.A. Râmnicu Vâlcea. În consecință, hotărârea recurată a fost modificată, au fost admise ambele apeluri făcute de pârâte și a fost schimbată în tot sentința în sensul respingerii acțiunii, cu consecința obligării reclamantei la plata cu titlu de cheltuieli de judecată a sumelor de 12.042.500 lei către S.C.

F.S. S.A. Râmnicu Vâlcea și respectiv de 45.000 lei către S.N.P. Petrom S.A., sucursala Pitești. Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut în esență că „obiectul cererii reclamantei este îndeplinirea unei obligații de a face " , iar dreptul la acțiune s-a prescris în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care în speță a început să curgă din anul 1963. În acest sens s-a relevat că potrivit probelor administrate în cauză „resturile schelei (petrolifere) și degradarea solului durează de 37 de ani”, iar „obligația ridicării acestor resturi și de fertilizare a solului s-a născut în anul 1963”, an în care „pârâtele au abandonat lucrările de forare”.

În aceeași ordine de idei s-a subliniat că în perioada menționată terenul afectat de lucrările de forare s-a aflat în proprietatea cooperativei agricole de producție (C.A.P.) locale și că „C.A.P. Scundu, timp de 30 de ani nu a acționat în sensul arătat anterior, pierzând acest drept prin prescripție”. În consecință s-a apreciat că reconstituirea ulterioară a dreptului de proprietate al lui B.L. - intervenită după adoptarea Legii fondului funciar - nu era de natură a o repune pe reclamantă și „în dreptul de a se adresa justiției cu o acțiune pentru ridicarea lucrărilor și fertilizarea solului”. La 2 octombrie 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor astfel pronunțate, cauza fiind înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 4344/2002.

În susținerea recursului în anulare s-a relevat că, întrucât acțiunea era întemeiată pe dispozițiile art. 989 C. civ., în speță își puteau găsi, de asemenea, aplicarea prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului reclamantei de a solicita repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. S-a subliniat totodată că în acest context soluționarea cauzei - inclusiv în ceea ce privește chestiunea prescripției - nu putea avea loc fără o prealabilă determinare a faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu.

În acest sens au fost evocate prevederile art. 88 alin. (1) lit. d) teza a II-a, art. 101 și art. 111 alin. (1) lit. d) teza a II-a din Legea nr. 18/1991 afirmându-se că fapta ilicită săvârșită din culpă a constat într-o inacțiune, și anume în omisiunea de îndeplinire a obligațiilor de readucere a terenului în stare de folosință agricolă, omisiune care potrivit textelor de lege citate constituie contravenție, având, deci, neîndoielnic caracter ilicit. S-a relevat, de asemenea, că, potrivit probelor administrate în cauză, există un raport de cauzalitate între fapta ilicită menționată și paguba suferită de reclamantă, pagubă care a inclus atât prejudiciu efectiv constând în împiedicarea folosirii terenului cât și beneficiu nerealizat prin lipsirea sa de fructele pe care ar fi putut să le culeagă din exploatarea aceluiași imobil.

În legătură cu întinderea prejudiciului, în motivarea recursului în anulare s-au făcut și o serie de alte afirmații referitoare la anumite aspecte considerate a fi insuficient lămurite. Sunt de amintit în acest sens aserțiunile conform cărora: - instanțele ar fi trebuit să omologheze prima variantă de calcul propusă în raportul de expertiză întocmit cu ocazia judecării cauzei în fond și prin care despăgubirile datorate erau estimate la 104.365.232 lei; - în raport cu principiul disponibilității despăgubirile trebuiau acordate în limita în care au fost solicitate prin acțiune, deși erau datorate cu începere de la data la care reclamanta a fost pusă în posesie, 15 octombrie 1991; - suprafața al cărei potențial agricol a fost diminuat nu se limitează la 121 mp, așa cum a reținut instanța de apel, deoarece în cauză s-a făcut dovada că lucrările executate pe terenul reclamantei afectează zone mult mai întinse.

Printr-o altă critică s-a afirmat că instanța a dat o greșită calificare juridică cererii de readucere a terenului în situația inițială, întrucât obiectul acesteia îl reprezenta repararea prejudiciului, iar nu o obligație de „a face”. Totodată s-a susținut că, potrivit corespondenței depuse în copie în dosarul cauzei, primele indicii care ar fi permis identificarea celor răspunzători de producerea pagubei i-au fost comunicate reclamantei în luna aprilie a anului 2000, astfel încât, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul acesteia la acțiune nu era prescris la 24 iulie 2000, când B.L. s-a adresat instanței de judecată. În ceea ce le privește pe intimate, este de reținut că reclamanta a solicitat admiterea recursului în anulare, pârâta S.C.

F.S. Râmnicu Vâlcea S.A. a cerut respingerea acestuia, iar pârâta S.N.P. Petrom S.A. nu s-a prezentat în fața acestei Curți și nici nu și-a făcut cunoscut în scris punctul de vedere referitor la respectivul recurs în anulare. Recursul în anulare este fondat. În acest sens, Curtea reține că din totalul de 3,69 hectare de teren agricol care formează obiectul dreptului de proprietate reconstituit în favoarea reclamantei, o suprafață de 987 mp este ocupată într-o măsură mai mare sau mai mică de diversele elemente de construcție care, aparent, au fost edificate și apoi abandonate în urma executării unor lucrări de foraj. Este, de asemenea, indubitabil că existența elementelor de construcție amintite are drept consecință reducerea valorii suprafeței afectate, inclusiv ca urmare a diminuării potențialului productiv al acesteia.

Simpla evocare a acestor împrejurări nu este totuși de natură a duce la concluzia că una sau ambele pârâte ar fi răspunzătoare, conform art. 998 C. civ., pentru prejudiciul suferit de reclamantă. Este de amintit în acest sens că instanțele au apreciat că S.N.P. Petrom S.A. nu are calitate procesuală, omițând să se pronunțe expres cu privire la o excepție similară invocată în motivarea apelului său de către pârâta S.C. F.S. S.A. Râmnicu Vâlcea. Această modalitate de identificare a persoanei care ar urma să răspundă pentru prejudiciul cauzat reclamantei este vădit arbitrară, cu atât mai mult cu cât instanțele și-au fundamentat concluziile exclusiv pe afirmațiile S.N.P. Petrom S.A., nesusținute în plan probatoriu decât cu adresele nr. 1859 din 19 aprilie 2000 și nr. 4665 din 19 iulie 2000 emise tot de S.N.P.

Petrom S.A. Aceste două înscrisuri precum și adresa nr. 1736 din 6 iunie 2000 emisă de S.C. F.S. Râmnicu Vâlcea S.A. au fost depuse în dosarul de fond, iar din cuprinsul lor rezultă că responsabilitatea pentru executarea lucrărilor care au dus la degradarea terenului reclamantei ar fi aparținut Trustului de foraj-extracție Pitești. Pe de altă parte, în motivarea apelului său, pârâta S.N.P. Petrom S.A. a indicat că valoarea prejudiciului cauzat reclamantei ar trebui să se regăsească în „pasivul fostei Schele de Foraj Râmnicu Vâlcea” care ar fi fost preluat de pârâta S.C. F.S. Râmnicu Vâlcea S.A. Tot în motivarea respectivului apel, S.N.P. Petrom S.A. a precizat că „întreaga activitate de foraj s-a realizat și se realizează pe baza unui contract de foraj” care conține întotdeauna „clauza expresă cu privire la recondiționarea și redarea terenului aferent (…) apt de a fi reintrodus în circuitul agricol”.

Un alt aspect esențial pentru soluționarea litigiului și care a rămas neclarificat se referă la regimul juridic al terenului degradat. Instanțele nu au stabilit, de pildă, care era natura drepturilor - reale sau doar de folosință - exercitate asupra terenului de către unitatea care a executat lucrările ce au dus la degradarea lui și în ce măsură abandonarea în fapt a lucrărilor a fost reflectată în plan juridic printr-o revenire a terenului la regimul proprietății avut anterior începerii lucrărilor de forare. Este de amintit în acest sens că, prin adresa nr. 227 din 5 februarie 2001 emisă de Primăria comunei Scundu și depusă în dosarul de apel, se atestă existența unor hărți cadastrale conform cărora până în anul 1959 terenul era cultivat cu viță de vie, și că „după anul 1970, dispare această categorie de folosință”.

Este, de asemenea, de reținut că, în măsura în care unitatea care a executat lucrările de forare nu a procedat la o restituire formală a terenului - de exemplu către fosta cooperativă agricolă de producție - ar fi cu totul lipsite de suport aprecierile instanței de recurs potrivit cărora dreptul de a solicita readucerea terenului în situația anterioară s-ar fi prescris înainte de reconstituirea proprietății funciare a reclamantei. De altfel, într-o asemenea ipoteză, în favoarea reclamantei ar opera indiscutabil și prevederile art. 101 și art. 111 din Legea nr. 18/1991, evocate în susținerea recursului în anulare și care îi obligă pe titularii de investiții să readucă în situația anterioară terenurile care au fost afectate de respectivele lucrări.

În aceeași ordine de idei, Curtea reține că, într-adevăr, prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 își găsesc o deplină aplicare în materia răspunderii civile delictuale, astfel încât și în speță termenul de prescripție a început să curgă de la data la care reclamanta „a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”. Chiar în contextul unei asemenea reglementări, afirmațiile din motivarea recursului în anulare potrivit cărora reclamanta a cunoscut existența pagubei la data punerii sale în posesie, iar pe autorii prejudiciului cel mai de vreme din luna aprilie 2000 impun anumite nuanțări.

Este de remarcat astfel că înscrisurile aflate în dosarul primei instanțe au un caracter echivoc deoarece conțin mențiuni potrivit cărora punerea în posesie ar fi avut loc fie la 15 octombrie 1991, fie la 27 martie 2000. Ultima dintre aceste două date este atestată însă printr-un singur înscris, a cărui autenticitate ridică dubii deoarece a fost întocmit prin adăugarea pe o fotocopie alb-negru a unor mențiuni suplimentare scrise cu culoare albastră. Pe de altă parte, în ipoteza localizării la nivelul anului 1991 a momentului punerii în posesie a reclamantei, determinarea datei de la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea ar impune o analiză distinctă.

În acest sens Curtea are în vedere că, potrivit înscrisurilor depuse în copie în dosarul de fond, reclamanta a inițiat în luna aprilie 2000 corespondența pe baza căreia, la 27 iulie 2000 și respectiv 18 august 2000 a fost în măsură să le cheme în judecată pe pârâte, mai întâi pe S.N.P. Petrom și apoi pe S.C. F.S. Râmnicu Vâlcea S.A. În condițiile în care identificarea pârâților s-a făcut într-o perioadă de numai câteva luni și cu eforturi relativ reduse, instanțele aveau îndatorirea de a analiza și în ce măsură întârzierea de circa 9 ani a acestor demersuri constituie o culpă a reclamantei. O asemenea analiză se impune mai cu seamă în raport cu împrejurarea că dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu încurajează pasivitatea celui păgubit, ci leagă începerea cursului prescipției de momentul când acesta trebuia să cunoască atât paguba cât și pe autorul prejudiciului.

Criticile formulate în motivarea recursului în anulare se impun a fi, de asemenea, avute în vedere, inclusiv în sensul asigurării - dacă celelalte cerințe ale legii sunt îndeplinite - a unei depline despăgubiri a reclamantei. În egală măsură, însă o astfel de despăgubire s-ar impune să fie și echitabilă, în sensul de a ține seama și de valoarea referință pe care același teren ar putea-o avea în circuitul civil agricol, în cazul în care nu ar fi afectat de construcții. Nu se poate face abstracție, de exemplu, de împrejurarea că prin stabilirea în sarcina unuia sau a ambilor pârâți a unor cheltuieli de refacere a terenului, care depășesc în mod vădit valoarea unui teren liber având aceeași suprafață și calitate a solului, reclamanta ar beneficia de o îmbogățire nelegitimă.

Ținând seama de caracterul vădit netemeinic al hotărârilor astfel pronunțate ca și de încălcările esențiale aduse dispozițiilor legale menționate, Curtea constată că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 330 C. proc. civ., în raport cu care recursul în anulare urmează a fi admis. Întrucât în speță împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite, urmează a se face totodată aplicarea art. 330 3 precum și a art. 312 alin. (1)-(3) și art. 314 C. proc. civ. în sensul casării tuturor celor trei hotărâri, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță. Conform art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de trimitere va pune în vedere părților necesitatea administrării unor probe suplimentare referitoare la: - regimul juridic - inclusiv cel al proprietății - sub care terenul reclamantei s-a aflat înainte, în cursul și ulterior executării lucrărilor de construcții, urmând a se stabili, de asemenea, dacă și în ce condiții abandonarea în fapt a lucrărilor de construcții a fost însoțită și de o modificare a respectivului regim juridic; - identificarea exactă a unității sau unităților care au executat lucrările, a celor care le-au contractat și a obligațiilor contractuale asumate; - stabilirea actualilor succesori în drepturi și obligații a unităților care au executat și a celor care au comandat lucrările, context în care urmează a fi reanalizată și chestiunea calității procesuale pasive a pârâtelor chemate în judecată; - determinarea cu exactitate a momentului repunerii reclamantei în posesia terenului afectat de construcții ca și a efectelor pe care această repunere a putut-o avea cât privește calcularea termenului de prescripție a dreptului său la acțiune; - determinarea, eventual printr-o nouă expertiză de specialitate, a valorii integrale a prejudiciului, inclusiv în raport cu valoarea de circulație a terenurilor agricole caracterizate printr-o calitate a solului și o suprafață identice acelora avute de terenul reclamantei anterior executării construcțiilor.

De asemenea, cu ocazia rejudecării cauzei urmează a fi avute în vedere și apărările invocate de reclamantă și de pârâți, conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Casează decizia nr. 2474 din 2 octombrie 2001 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, decizia nr. 1329 din 17 mai 2001 a Tribunalului Vâlcea, secția civilă, precum și sentința civilă nr. 2107 din 26 septembrie 2000 a Judecătoriei Drăgășani. Trimite cauza la Judecătoria Drăgășani în vederea rejudecării. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iulie 2003.