ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 782/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 782/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 427 din 18

iulie 2002, Tribunalul Brașov a respins cererea de schimbare a încadrării

juridice formulată de inculpat și în baza dispozițiilor art. 20, raportat la

art. 174 și art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. și

art. 74 lit. a) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul M.I. la pedeapsa de 3 ani

închisoare.

În baza dispozițiilor art. 81 și

art. 82 C. pen., a suspendat condiționat executarea pedepsei și a stabilit

termen de încercare de 5 ani.

A pus în vedere inculpatului

dispozițiile art. 83 C. pen.

În baza art. 175 lit. i) C. pen.,

alin. ultim, raportat la art. 64 lit. a) și b) C. pen. și art. 65 C. pen., a

interzis inculpatului exercitarea dreptului de a alege și de a fi ales în

autoritățile publice sau în funcții elective publice, precum și a dreptului de

a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 5

ani de la data rămânerii definitive a sentinței.

A constatat că inculpatul a fost

arestat preventiv în perioada 3 octombrie 2001 – 9 octombrie 2001.

Inculpatul a fost obligat să

plătească părții civile S.A. suma de 5.000.000 lei daune materiale, suma de

15.000.000 lei daune morale și a părții civile Spitalul Județean Brașov suma de

23.645.374 lei daune materiale.

Au fost respinse celelalte pretenții

formulate.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., a

confiscat corpurile delicte: furcă cu coadă din lemn și cu partea metalică

prevăzută cu patru țepi și par din lemn lung de 1,43 m de formă

paralelipipedică cu laturile de 6 și 4 cm, conform procesului verbal.

În baza art. 191 C. proc. pen.,

inculpatul a fost obligat să plătească suma de 5.000.000 lei cheltuieli

judiciare către stat.

În baza art. 193 alin. (2) C. proc.

pen., inculpatul a fost obligat să plătească părții civile S.A. suma de

1.500.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut următoarea stare de fapt:

Inculpatul și partea vătămată

locuiau în aceeași localitate, Apața și între cei doi exista, o stare

conflictuală generală de modalitățile de administrare a gospodăriilor părților,

acestea fiind alăturate.

În data de 15

septembrie 2001, în jurul orei 15,00, inculpatul M.I. se deplasa pe strada

M.V., pe partea drumului unde se afla imobilul aparținând martorei I.M., având

intenția de a-i cere acesteia o căruță pentru a se duce la recoltatul

cartofilor. Pe aceeași stradă, însă din sens opus și pe mijlocul uliței cobora

partea vătămată S.A., având asupra sa o furcă (deoarece venea de la câmp).

Tribunalul a constatat că, deși, în rechizitoriu, nu se menționează nimic referitor

la modalitatea în care a izbucnit „conflictul spontan” între părți, din probele

administrate în instanță (declarațiile părților, fotografii), s-a putut stabili

că partea vătămată a fost cea care a inițiat conflictul și a venit spre

inculpat, deoarece locul în care a avut loc agresiunea a fost în dreptul

imobilului unde locuiește martora I.M., mai precis în fața porții ori, având în

vedere că inculpatul avea de gând să intre în acest imobil, nu avea nici o

motivație să meargă spre partea vătămată (aflată pe mijlocul drumului, sau

chiar pe cealaltă parte a drumului), ca apoi să se întoarcă și conflictul să se

consume tot la locul de unde plecase. Un alt argument în favoarea acestei

teorii este și acela că inculpatul nu a avut inițial nici un obiect asupra lui,

însă bucata de lemn cu care a lovit-o pe partea vătămată a luat-o tocmai de sub

poarta martorei I.M.

În acest moment premergător

incidentului, propriuzis nu a existat nici un martor pe stradă. În această

împrejurare, declarațiile părților sunt singurele probe ce trebuie evaluate și

valorificate. S-a arătat anterior motivele pentru care consideră că partea

vătămată a fost cea care a provocat incidentul, declarațiile acesteia că a fost

lovită fără nici un motiv de către inculpat fiind lipsite de logică. De altfel,

declarația părții vătămate a fost luată în condiții deosebit de grele din mai

multe motive:

- nu vorbește limba română (așa

afirmă rudele);

- are deficiențe de vorbire,

interpretul de limbă maghiară întâmpinând mari greutăți în perceperea celor

spuse de partea vătămată (folosește jumătăți de cuvinte, sau regionalisme

înțelese doar de rudele sale);

- are un comportament coleric (nu a

ascultat întrebările puse, repetând faptul că inculpatul l-a lovit fără motiv,

și că este supărat pe el din acest motiv și din cauză că i-a pus gunoiul pe

casă, gesticulând și vorbind pe un ton ridicat).

Raportat și la acest din urmă

aspect, instanța a considerat că partea vătămată cobora pe stradă, l-a văzut pe

inculpat, și pe fondul neînțelegerilor anterioare (alimentat și de rachiul pe

care îl consumase cu foarte puțin timp înainte, așa cum declară chiar fiica sa)

a început să vocifereze către inculpat, îndreptându-se către acesta, ajungând

în dreptul lui și al imobilului martorei I.M. Părțile au vorbit în limba

maghiară și s-a apreciat că partea vătămată a îndreptat și furca către inculpat

în mișcarea sa, înțepându-l pe acesta în genunchiul stâng. Acesta a fost

momentul în care inculpatul, a luat parul de sub poartă și a încercat să se

apere. Văzând că partea vătămată nu încetează cu atitudinea sa agresivă, l-a

lovit peste mâini pentru a încerca să-l dezarmeze, și pe același fond al urii

și neînțelegerii anterioare, a continuat și a aplicat lovituri peste corpul

părții vătămate, cu o intensitate mult mai mare decât anticipa, partea vătămată

fiind deja dezarmată. Inculpatul nu neagă că l-a lovit, dar nu-și mai amintește

numărul loviturilor și nici zonele în  care a lovit, și nu exclude

posibilitatea de a-l fi lovit și în zona splinei. Cert este că partea vătămată

nu a primit toate aceste lovituri fără să riposteze, deoarece cămașa cu care

era îmbrăcat inculpatul a fost ruptă, iar înțepătura cu furca este atestată

prin certificat medico – legal.

Declarațiile martorilor referitor la

starea de fapt, deși nu sunt contradictorii, totuși prezintă elemente neclare

referitoare la succesiunea loviturilor aplicate atât de inculpat, cât și de

partea vătămată. Cert este că inculpatul a lovit-o pe partea vătămată cu parul,

cu pumnii și picioarele, fiind întrerupt din această activitate de către fiul

său, care auzind gălăgie în stradă, a venit și l-a luat acasă pe tatăl său.

Împrejurarea că martorii I.M. și

M.A. au declarat că partea vătămată a luat furca de pe jos și l-a lovit pe

inculpat la sfârșitul incidentului, nu exclude că partea vătămată să-l fi lovit

cu furca și la începutul incidentului, moment pe care, așa cum s-a reținut nu a

fost perceput de nici un martor. Dealtfel, conform declarațiilor acestor

martori, atunci când partea vătămată l-a lovit (sau a vrut să-l lovească) cu

furie pe inculpat la sfârșitul incidentului, acesta era întors cu spatele

deoarece se îndrepta spre casă.

Ori din raportul de constatare

medico – legală, rezultă că, la internare, inculpatul prezenta plăgi înțepate

în regiunea genunchi fața anterioară și laterală stângă.

Plaga înțepată din regiunea

genunchiului, fața anterioară nu putea fi produsă la finalul incidentului (când

inculpatul era întors cu spatele la partea vătămată), ci așa cum se coroborează

cu declarațiile inculpatului, la începutul conflictului când a existat

provocarea din partea părții vătămate (a venit cu furca îndreptată spre

inculpat).

Tribunalul a reținut că în urma

loviturilor primite, partea vătămată a suferit leziuni ce au necesitat 45 zile

îngrijiri medicale, iar prin natura leziunilor victimei i s-a pus viața în

primejdie, iar pierderea splinei constituie infirmitate permanentă.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel, în termen legal Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov, partea

civilă S.A. și inculpatul M.I.

Parchetul a criticat hotărârea

primei instanțe pentru nelegalitate, arătând în dezvoltarea motivelor de apel

că în mod greșit instanța de fond a prevăzut ca regim de executare a pedepsei

suspendarea condiționată a executării acesteia, întrucât Tribunalul Brașov

trebuia să se raporteze la limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea

consumată pentru a verifica dacă se încadrează în dispozițiile art. 81 alin.

(3) C. pen., privind pedeapsa prevăzută de lege și că totodată, în mod greșit

prima instanță nu a reținut prevederile art. 76 alin. (2) C. pen., ca temei al

reducerii pedepsei sub minimul special, ca efect al reținerii de circumstanțe

atenuante.

Partea civilă S.A. a criticat

reținerea în cauză a prevederilor art. 73 lit. b) C. pen. și în consecință,

reducerea cuantumului despăgubirilor civile solicitate, susținând că se impune

înlăturarea acestor prevederi și acordarea integrală a acestor despăgubiri.

Apelantul inculpat M.I. a solicitat

să se dispună achitarea sa în baza prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat

la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. și art. 44 alin. (3) C. pen.,

susținând că asupra sa partea vătămată a exercitat un atac material, direct,

imediat și injust care a creat un pericol grav pentru sine și care a justificat

necesitatea înlăturării sale, excesul de apărare din partea inculpatului fiind

datorat tulburării sau temerii provocate de o astfel de agresiune injustă.

În subsidiar, inculpatul a solicitat

schimbarea încadrării juridice a faptei sale în infracțiunea de vătămare

corporală gravă în varianta pierderii unui organ și punerii în primejdie a

vieții, cu reținerea în continuare a prevederilor art. 73 lit. b) C. pen.

Prin decizia penală nr. 190/ Ap din

7 iulie 2003, Curtea de Apel Brașov a admis apelurile declarate de Parchetul de

pe lângă Tribunalul Brașov și de inculpatul M.I., a desființat în parte

sentința atacată și rejudecând, în baza dispozițiilor art. 334 C. proc. pen., a

schimbat încadrarea juridică dată faptei din infracțiunea prevăzută de art. 20,

raportat la art. 174 și art. 175 lit. i) C. pen., în infracțiunea prevăzută de

art. 182 C. pen., alin. (1), cu aplicarea art. 73 lit. b) și art. 13 C. pen. și

l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de un an și 6 luni închisoare, cu

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen., pe durata prevăzută de

art. 71.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale hotărârii atacate și a respins, ca nefondat, apelul declarat de

partea civilă S.A.

În motivarea soluției, instanța de

control judiciar a arătat că, față de condițiile în care a fost inițiat și

desfășurat conflictul ,dar și de leziunile descrise în raportul de constatare

medico – legală din care rezultă că într-adevăr inculpatul i-a aplicat părții

vătămate mai multe lovituri, însă singura leziune gravă constatată a fost

ruptura costală, care a dus la pierderea splinei, nu se poate reține că

inculpatul a acționat, sub aspectul laturii subiective, cu intenție indirectă,

ci cu praeterintenție, întrucât pierderea splinei și punerea vieții părții

vătămate, în primejdie, reprezintă consecințe neurmărite și neacceptate de

inculpat, așa încât, încadrarea juridică corectă a faptei este cea prevăzută de

art. 182 alin. (1) C. pen., iar nu cea prevăzută de art. 20, raportat la art.

174 și art. 175 lit. i) C. pen.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov,

inculpatul M.I. și partea civilă S.A.

În motivele scrise, parchetul a

criticat hotărârea atacată pentru cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., susținând că în mod greșit instanța de apel a schimbat

încadrarea juridică dată faptei în dispozițiile art. 182 alin. (1) C. pen.,

încadrarea juridică corectă, fiind cea prevăzută de art. 20, raportat la art.

174 și art. 175 lit. i) C. pen.

În recursul său, inculpatul M.I. a

reiterat în esență criticile formulate și în fața instanței de apel solicitând

achitarea în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10

alin. (1) lit. e) C. proc. pen. și art. 44 alin. (2) C. pen., întrucât a

acționat în stare de legitimă apărare.

În plus, în subsidiar, a cerut

casarea în parte a ambelor hotărâri, cu menținerea încadrării juridice reținută

de instanța de apel [(art. 182 alin. (1) C. pen.)] și numai modalitatea de

executare a pedepsei, art. 81 C. pen., aplicată de prima instanță.

Recurenta parte civilă S.A., în

motivele scrise depuse la dosar, a criticat atât soluționarea laturii penale a

cauzei, cât și a celei civile, solicitând în esență înlăturarea dispozițiilor

art. 73 lit. b) C. pen., cu consecința acordării despăgubirilor civile, în

cuantumul solicitat.

Examinând actele și lucrările

dosarului în raport de criticile formulate și prevederile legale, Curtea, va

admite recursul declarat de parchet și va respinge recursurile declarate de

inculpat și partea civilă, pentru următoarele considerente.

Din analiza actelor existente la

dosarul cauzei, se constată că, instanțele au stabilit în mod corect situația

de fapt, în baza probatoriului administrat la dosarul cauzei, însă au greșit

atunci când au încadrat fapta reținută în sarcina inculpatului, în dispozițiile

art. 182 alin. (1) C. pen., în loc de dispozițiile art. 20, raportat la art.

174 și art. 175 lit. i) C. pen. (instanța de apel), și atunci când au stabilit

ca pedeapsa să se execute în condițiile dispozițiilor art. 81 C. pen., având în

vedere că, infracțiunea pentru care se hotărâse condamnarea inculpatului era

cea prevăzută de art. 20, raportat la 174 și art. 175 lit. i) C. pen.

(tribunalul).

Astfel, instanța supremă apreciază

că, sub aspectul laturii subiective, nu se poate reține că inculpatul M.I. a

acționat cu intenție depășită și nu cu intenție indirectă, atâta vreme cât

agresiunea exercitată asupra părții vătămate a fost extrem de violentă,

obiectul vulnerant folosit fiind un par gros „ca mâna”, iar zona vitală interesată

a fost cea toracico-abdominală, ducând în final la infirmitate permanentă, ca

urmare a pierderii splinei, în cauză, doar intervențiile chirurgicale efectuate

au putut duce la salvarea vieții victimei, așa încât, nu se poate reține că

inculpatul a acționat din culpă, în ceea ce privește rezultatul mai grav produs

și aceasta cu atât mai mult, cu cât, victima, era o persoană în vârstă, de 73

de ani, cu o constituție fizică slăbită, căzută la pământ, loviturile

inculpatului fiind nenumărate și asupra întregului corp, cu o intensitate

deosebită, ceea ce demonstrează că acesta trebuia să prevadă rezultatul grav ce

se putea produce, situație în care încadrarea juridică corectă, este cea

prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 și art. 175 lit. i) C. pen., iar nu

cea prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen., așa cum greșit a reținut instanța

de apel.

Pe de altă parte, ținând cont de

dispozițiile legale mai sus arătate, dar și în raport de dispozițiile art. 144

și art. 81 alin. (3) C. pen., tribunalul a greșit atunci când a dispus ca

pedeapsa ce urmează să se execute de inculpat pentru infracțiunea de tentativă

la infracțiunea de omor calificat să se facă cu suspendarea condiționată a

executării pedepsei, iar nu în regim de detenție.

Pentru aceste considerente, recursul

declarat de parchet urmează a fi admis.

Referitor la criticile formulate de

inculpat, prin care se solicită achitarea, întrucât a acționat în stare de

legitimă apărare, nu pot fi primite, având în vedere situația de fapt

prezentată în partea expozitivă a hotărârii, și din care se concluzionează în

cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 44 alin. (4) C. pen. Este adevărat

că, conflictul a fost inițiat de partea vătămată, dar agresiunea inculpatului

deosebit de violentă, a continuat cu mult după dezarmarea victimei și în timp

ce aceasta era căzută la pământ, așa încât dispozițiile legale invocate nu sunt

aplicabile.

Nici critica subsidiară nu poate fi

primită, pentru considerentele prezentate mai sus.

În ceea ce privește recursul părții

civile, se constată că în cauză în mod corect au fost reținute dispozițiile

art. 73 lit. b) C. proc. pen., iar cuantumul despăgubirilor a fost stabilit în

raport de prevederile legale, situație în care, recursul declarat urmează a fi

respins, ca atare.

În concluzie, pentru considerentele

mai sus expuse, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul

dispozițiilor art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite

recursul declarat de parchet în baza dispozițiilor art. 385

15

pct. 1

lit. b) din același cod, va respinge ca nefondate celelalte recursuri, cu

obligarea inculpatului și a părții civile la plata cheltuielilor judiciare

către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov împotriva deciziei penale nr. 190/

Ap din 7 iulie 2003 a Curții de Apel Brașov, privind pe inculpatul M.I. Casează

decizia penală atacată cu privire la încadrarea juridică reținută, menținând

sub acest aspect dispozițiile sentinței penale nr. 427/ S din 18 decembrie 2002

a Tribunalului Brașov, mai puțin modalitatea de executare a pedepsei.

Stabilește ca inculpatul M.I. să

execute perioada de 3 ani închisoare în regim de detenție.

Face aplicarea art. 71 și art. 64 C.

pen.

Deduce din pedeapsă perioada

executată în arest preventiv de la 3 octombrie 2001 la 9 octombrie 2001.

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpatul M.I. și partea civilă S.A., împotriva aceleiași

decizii.

Obligă recurenții la plata sumei de

câte 1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

10 februarie 2004.