ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1759/2004

Deliberând asupra recursului declarat de

reclamantul V.A.M. împotriva deciziei nr. 219 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, la 24 mai 2002 în dosarul nr. 572/2002,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 12 ianuarie

2000, reclamantul V.A.M. a chemat în judecată C.G.M. BUCUREȘTI solicitând ca

acest pârât să fie obligat să îi lase „în deplină proprietate si posesie

apartamentele 2 si 3 de la etajele 1 si 2 ale imobilului [construcție] situat

în București, str. Sandu Aldea, precum si terenul aferent celor două

apartamente”.

În motivarea acțiunii s-a susținut că

reclamantul este unicul moștenitor al proprietarei inițiale a imobilului, B.A.

(fostă C.) decedată la 23 august 1997 si că bunul revendicat a fost preluat

fără titlu de statul roman, prin aplicarea abuzivă a prevederilor Decretului

nr. 92/1950.

În același sens s-a afirmat că B.A. (fostă

C.) făcea parte din categoriile socio-profesionale ale căror imobile erau

exceptate de la naționalizare conform art. II din actul normativ menționat si

că, pe de altă parte, prevederile Decretului nr. 92/1950 nu sunt opozabile

proprietarilor ale căror bunuri au fost naționalizate, deoarece contravin

dispozițiilor constituționale, în vigoare la data adoptării lui, dispozițiilor

art. 490 – art. 481 C. civ., precum si obligațiilor asumate de România prin

tratate internaționale.

Acțiunea a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă si de contencios administrativ, cu

numărul de dosar 203/2000, iar la 5 septembrie 2000 si 3 octombrie 2000

reclamantul a formulat noi cereri prin care solicita constatarea nulității

absolute a contractelor numerele 1715/23473 din 21 noiembrie 1996 si 1642/25172

din 26 noiembrie 1996 prin care Primăria municipiului București a vândut cele

două apartamente către persoanele care le ocupau în calitate de chiriași.

Aceste cereri au fost formulate si în

contradictoriu cu pârâții dobânditori ai spatiilor vândute:

M.D. si M.T., în ceea ce privește

apartamentul nr. 2 situat la etajul întâi al imobilului

si respectiv C.M. si C.G.L., în ceea ce

privește apartamentul nr. 3 situat la al doilea etaj.

Prin sentința civilă nr. 176 pronunțată la

13 martie 2001, instanța astfel sesizată a respins, ca nefondată, acțiunea

formulată si completată de reclamantul V.A.M.

La 6 iunie 2001, reclamantul a formulat,

în același dosar, o cerere prin care, în temeiul art. 281

2

C. proc.

civ., a solicitat „completarea hotărârii nr. 176 din 13 martie 2001” susținând

că instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la constatarea nulității

absolute a celor doua contracte de cumpărare a apartamentelor revendicate.

Prin sentința civilă nr. 674, pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă si de contencios administrativ, la

1 octombrie 2001, în dosarul 203/2000 a fost admisă cererea de completare

menționată, iar instanța s-a pronunțat expres si în sensul respingerii ca nefondate

a cererilor reclamantei de constatare a nulității absolute a celor două

contracte.

Apelul făcut ulterior de reclamant

împotriva celor două sentințe menționate a fost, de asemenea, respins, ca

nefondat, prin decizia civilă nr. 219, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, la 24 mai 2002, în dosarul nr. 572/2002.

Pronunțând această decizie, instanța de

apel a reținut în esență că reclamantul nu mai este îndreptățit să invoce

exceptarea de la măsura naționalizării a antecesoarei sale în condițiile art.

II din Decretul nr. 92/1950, deoarece această chestiune a format obiectul unei

alte judecăți finalizate prin sentința nr. 175/1995 a Judecătoriei sectorului 1

rămasă definitivă si irevocabilă.

Pe de altă parte s-a apreciat că titlul de

proprietate al statului roman, configurat în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu

este valabil în raport cu prevederile art. 12, art. 13 alin. (2) si art. 36 din

„Constituția din 1965”, cu dispozițiile art. 481 C. civ.

În același timp instanța a subliniat că

„preluarea abuzivă a imobilului de [către] stat nu justifică însă schimbarea

soluției adoptate de instanța de fond”, deoarece în speță nu s-a dovedit reaua

credință a părților semnatare ale contractelor prin care foștii chiriași au

cumpărat, în condițiile Legii nr. 112/1995, apartamentele revendicate de

reclamantă.

În drept decizia a fost motivată si prin

evocarea prevederilor art. 18 lit. d) si art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

La 18 iulie 2002, reclamantul V.A.M. a

declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi

înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație si Justiție cu

numărul de dosar 3458/2002.

În motivarea recursului întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că decizia atacată a

fost pronunțată cu încălcarea legii, în primul rând datorită împrejurării că

„neconstituționalitatea Decretului nr. 92/1950, împiedică considerarea acestuia

ca titlu valabil de proprietate pentru stat”.

În dezvoltarea acestei critici s-a afirmat

că actul de naționalizare contravenea dispozițiilor art. 8 si art. 10 din

Constituția R.P.R. adoptată în anul 1948, care garantau proprietatea

particulară si statuau ca expropriere imobilelor putea avea loc numai pentru

cauza de utilitate publică.

În sprijinul acestor aserțiuni a fost

evocată jurisprudența Curții Supreme de Justiție reflectată în mai multe

decizii depuse în copie în dosar subliniindu-se totodată ca aspectul

neconstituționalității nu a fost analizat cu ocazia judecării primei acțiuni în

revendicare, astfel încât, în legătură cu această chestiune nu operează

autoritatea de lucru judecat.

Alte critici formulate de recurent au

vizat, de asemenea, lipsa de eficientă a actului normativ de naționalizare în

raport cu obligațiile privind respectarea dreptului de proprietate asumate de

statul roman prin tratate internaționale, precum si în raport cu dispozițiile

art. 480 – art. 481 C. civ.

S-a mai susținut că hotărârile pronunțate

în cauză sunt contrare si prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950 în

raport cu care proprietara inițială a imobilului făcea parte din categoriile

socio-profesionale ale căror imobile erau exceptate de la naționalizare.

În acest sens s-a subliniat că în cauza

s-a făcut dovada că la data naționalizării B.A. (fostă C.) era „salariată”, iar

ulterior a avut calitatea de pensionar I.O.V.R.

Distinct de aceste critici recurentul a

afirmat că decizia atacată este nelegală si sub aspectul respingerii cererii de

constatare a nulității contractelor prin care foștii chiriași au cumpărat apartamentele

revendicate.

Aceste afirmații au fost argumentate

susținându-se că instanța de apel a dat o greșită interpretare prevederilor

art. 9 din Legea nr. 112/1995 si a încălcat dispozițiile art. 2 alin. (3) din

H.G. nr. 11/1997 neobservănd că dreptul chiriașilor de a cumpăra locuințele pe

care le ocupau putea fi exercitat numai în cazul imobilelor preluate de stat

„cu titlu”, condiție care în speță nu era îndeplinită.

În aceeași ordine de idei s-a relevat că

valabilitatea titlurilor de proprietate ale pârâților M. si C. a fost

recunoscută de instanța de apel în temeiul art. 18 si art. 46 din Legea nr.

10/2001, act normativ care nu era însă în vigoare la data formulării acțiunii,

aspect considerat de recurent o încălcare a principiului constituțional al neretroactivității

legii.

Tot ca un aspect critic s-a evocat de

către recurent si împrejurarea că, în cazul unei comparări a titlului avut de

autoarea sa cu titlurile de proprietate dobândite de foștii chiriași în

condițiile menționate „acțiunea în revendicare nu ar putea avea o altă

soluționare legală, decât admitere”.

În ceea ce îi privește toți intimații

pârâți au solicitat respingerea recursului, M.D. si M.T. formulând în acest

sens si o întâmpinare.

Recursul este nefondat.

În acest sens, Curtea are în vedere că, așa cum corect

s-a subliniat de către instanța de apel, chestiunea validității preluării de

către stat a imobilului ce formează obiectul litigiului constituie, în speță, o

problema secundară si, în cele din urmă, irelevantă.

Sunt însă relevante pentru soluționarea cauze acele

aspecte pe care instanța de fond si mai cu seamă cea de apel le-au evocat în

legătură cu împrejurările concrete ale cumpărării de către pârâții-chiriași a

celor două apartamente pe care le ocupau:

existenta unei legi speciale, Legea nr. 112/1995, care

permitea încheierea unor contracte de aceasta natură;

si aparenta de drept constând intr-o notorietate a

calității de proprietar pe care statul o exercita asupra așa numitului „fond

imobiliar de stat”.

În speță această aparentă de drept a fost consolidată:

mai întâi ca urmare a pronunțării de către Judecătoria

sectorului 1 București a sentinței civile nr. 175 din 12 ianuarie 1995, rămasă

definitivă s irevocabilă, hotărâre prin care a fost respinsă o primă acțiune

având ca obiect revendicarea aceluiași imobil

iar ulterior prin lipsa de diligență a antecesoarei

reclamantului care nu a notificat chiriașilor statului intenția sa de a iniția

în viitor o nouă acțiune cu același obiect.

Distinct de aceste împrejuri, Curtea are în vedere că

intimații-pârâți

M.D., M.T., C.M. si C.G.L.

beneficiază

si de prezumția de bună credință care, în cauza de față, nu a fost combătută

prin nici o probă.

Din acest punct de vedere este de observat că atât

prezumția amintită, cât si protecția drepturilor legitime ale dobânditorilor de

bună credință au valoarea unor principii generale ale dreptului civil care,

deși își găsesc o reconfirmare în Legea nr. 10/2001, au operat si anterior

intrării în vigoare a acestui act normativ.

Prin urmare evocarea lor ca temei al soluționării

cauzei de fată nu echivalează cu o aplicare retroactivă a legii amintite.

Curtea retine totodată că argumentele expuse de

instanța de apel cu privire la imperativul asigurării stabilității circuitului

civil sunt, de asemenea, pertinente dat fiind că în cauza de fată noua acțiune

în revendicare a fost formulata la cinci ani după respingerea primei acțiuni si

la patru ani după încheierea contractelor prin care foștii chiriași cumpăraseră

apartamentele ce formează obiectul litigiului.

În raport cu eficienta juridică, consacrată prin lege

si recunoscută prin hotărâri judecătorești, a aparenței de drept, care asigură

prevalența titlurilor de proprietate ale intimaților-pârâți

M.D., M.T., C.M. si C.G.L.,

celelalte critici

formulate de recurenta-reclamantă sunt irelevante, nefiind susceptibile de a

duce la modificarea soluției pronunțate în fond si menținute în apel.

Această constatare vizează inclusiv motivele de recurs

prin care reclamantul a pus în discuție lipsa de validitate a titlului în baza

căruia statul a preluat si apoi a vândut imobilul, motive care, în contextul

amintit, apar ca nefondate.

Prin urmare în cauză nu își găsesc

incidența prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., evocate de recurent si

nici alte dispoziții ale aceluiași text de lege.

Așa fiind, Curtea va face aplicarea art.

312 alin. (1) C. proc. civ., respingând recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantul V.A.M. împotriva deciziei nr. 219 din 24 mai 2002 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2004.