ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1759/2004

Deliberând asupra recursului declarat de reclamantul V.A.M. împotriva deciziei nr. 219 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, la 24 mai 2002 în dosarul nr. 572/2002, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 12 ianuarie 2000, reclamantul V.A.M. a chemat în judecată C.G.M. BUCUREȘTI solicitând ca acest pârât să fie obligat să îi lase „în deplină proprietate si posesie apartamentele 2 si 3 de la etajele 1 si 2 ale imobilului [construcție] situat în București, str. Sandu Aldea, precum si terenul aferent celor două apartamente”. În motivarea acțiunii s-a susținut că reclamantul este unicul moștenitor al proprietarei inițiale a imobilului, B.A. (fostă C.) decedată la 23 august 1997 si că bunul revendicat a fost preluat fără titlu de statul roman, prin aplicarea abuzivă a prevederilor Decretului nr. 92/1950.

În același sens s-a afirmat că B.A. (fostă C.) făcea parte din categoriile socio-profesionale ale căror imobile erau exceptate de la naționalizare conform art. II din actul normativ menționat si că, pe de altă parte, prevederile Decretului nr. 92/1950 nu sunt opozabile proprietarilor ale căror bunuri au fost naționalizate, deoarece contravin dispozițiilor constituționale, în vigoare la data adoptării lui, dispozițiilor art. 490 – art. 481 C. civ., precum si obligațiilor asumate de România prin tratate internaționale.

Acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă si de contencios administrativ, cu numărul de dosar 203/2000, iar la 5 septembrie 2000 si 3 octombrie 2000 reclamantul a formulat noi cereri prin care solicita constatarea nulității absolute a contractelor numerele 1715/23473 din 21 noiembrie 1996 si 1642/25172 din 26 noiembrie 1996 prin care Primăria municipiului București a vândut cele două apartamente către persoanele care le ocupau în calitate de chiriași. Aceste cereri au fost formulate si în contradictoriu cu pârâții dobânditori ai spatiilor vândute: M.D. si M.T., în ceea ce privește apartamentul nr. 2 situat la etajul întâi al imobilului si respectiv C.M.

si C.G.L., în ceea ce privește apartamentul nr. 3 situat la al doilea etaj. Prin sentința civilă nr. 176 pronunțată la 13 martie 2001, instanța astfel sesizată a respins, ca nefondată, acțiunea formulată si completată de reclamantul V.A.M. La 6 iunie 2001, reclamantul a formulat, în același dosar, o cerere prin care, în temeiul art. 281 2 C. proc. civ., a solicitat „completarea hotărârii nr. 176 din 13 martie 2001” susținând că instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la constatarea nulității absolute a celor doua contracte de cumpărare a apartamentelor revendicate. Prin sentința civilă nr. 674, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă si de contencios administrativ, la 1 octombrie 2001, în dosarul 203/2000 a fost admisă cererea de completare menționată, iar instanța s-a pronunțat expres si în sensul respingerii ca nefondate a cererilor reclamantei de constatare a nulității absolute a celor două contracte.

Apelul făcut ulterior de reclamant împotriva celor două sentințe menționate a fost, de asemenea, respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 219, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, la 24 mai 2002, în dosarul nr. 572/2002. Pronunțând această decizie, instanța de apel a reținut în esență că reclamantul nu mai este îndreptățit să invoce exceptarea de la măsura naționalizării a antecesoarei sale în condițiile art. II din Decretul nr. 92/1950, deoarece această chestiune a format obiectul unei alte judecăți finalizate prin sentința nr. 175/1995 a Judecătoriei sectorului 1 rămasă definitivă si irevocabilă. Pe de altă parte s-a apreciat că titlul de proprietate al statului roman, configurat în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu este valabil în raport cu prevederile art. 12, art. 13 alin. (2) si art. 36 din „Constituția din 1965”, cu dispozițiile art. 481 C. civ.

În același timp instanța a subliniat că „preluarea abuzivă a imobilului de [către] stat nu justifică însă schimbarea soluției adoptate de instanța de fond”, deoarece în speță nu s-a dovedit reaua credință a părților semnatare ale contractelor prin care foștii chiriași au cumpărat, în condițiile Legii nr. 112/1995, apartamentele revendicate de reclamantă. În drept decizia a fost motivată si prin evocarea prevederilor art. 18 lit. d) si art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. La 18 iulie 2002, reclamantul V.A.M. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație si Justiție cu numărul de dosar 3458/2002. În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., s-a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea legii, în primul rând datorită împrejurării că „neconstituționalitatea Decretului nr. 92/1950, împiedică considerarea acestuia ca titlu valabil de proprietate pentru stat”. În dezvoltarea acestei critici s-a afirmat că actul de naționalizare contravenea dispozițiilor art. 8 si art. 10 din Constituția R.P.R. adoptată în anul 1948, care garantau proprietatea particulară si statuau ca expropriere imobilelor putea avea loc numai pentru cauza de utilitate publică. În sprijinul acestor aserțiuni a fost evocată jurisprudența Curții Supreme de Justiție reflectată în mai multe decizii depuse în copie în dosar subliniindu-se totodată ca aspectul neconstituționalității nu a fost analizat cu ocazia judecării primei acțiuni în revendicare, astfel încât, în legătură cu această chestiune nu operează autoritatea de lucru judecat.

Alte critici formulate de recurent au vizat, de asemenea, lipsa de eficientă a actului normativ de naționalizare în raport cu obligațiile privind respectarea dreptului de proprietate asumate de statul roman prin tratate internaționale, precum si în raport cu dispozițiile art. 480 – art. 481 C. civ. S-a mai susținut că hotărârile pronunțate în cauză sunt contrare si prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950 în raport cu care proprietara inițială a imobilului făcea parte din categoriile socio-profesionale ale căror imobile erau exceptate de la naționalizare. În acest sens s-a subliniat că în cauza s-a făcut dovada că la data naționalizării B.A. (fostă C.) era „salariată”, iar ulterior a avut calitatea de pensionar I.O.V.R.

Distinct de aceste critici recurentul a afirmat că decizia atacată este nelegală si sub aspectul respingerii cererii de constatare a nulității contractelor prin care foștii chiriași au cumpărat apartamentele revendicate. Aceste afirmații au fost argumentate susținându-se că instanța de apel a dat o greșită interpretare prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 si a încălcat dispozițiile art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 11/1997 neobservănd că dreptul chiriașilor de a cumpăra locuințele pe care le ocupau putea fi exercitat numai în cazul imobilelor preluate de stat „cu titlu”, condiție care în speță nu era îndeplinită.

În aceeași ordine de idei s-a relevat că valabilitatea titlurilor de proprietate ale pârâților M. si C. a fost recunoscută de instanța de apel în temeiul art. 18 si art. 46 din Legea nr. 10/2001, act normativ care nu era însă în vigoare la data formulării acțiunii, aspect considerat de recurent o încălcare a principiului constituțional al neretroactivității legii. Tot ca un aspect critic s-a evocat de către recurent si împrejurarea că, în cazul unei comparări a titlului avut de autoarea sa cu titlurile de proprietate dobândite de foștii chiriași în condițiile menționate „acțiunea în revendicare nu ar putea avea o altă soluționare legală, decât admitere”. În ceea ce îi privește toți intimații pârâți au solicitat respingerea recursului, M.D.

si M.T. formulând în acest sens si o întâmpinare. Recursul este nefondat. În acest sens, Curtea are în vedere că, așa cum corect s-a subliniat de către instanța de apel, chestiunea validității preluării de către stat a imobilului ce formează obiectul litigiului constituie, în speță, o problema secundară si, în cele din urmă, irelevantă. Sunt însă relevante pentru soluționarea cauze acele aspecte pe care instanța de fond si mai cu seamă cea de apel le-au evocat în legătură cu împrejurările concrete ale cumpărării de către pârâții-chiriași a celor două apartamente pe care le ocupau: existenta unei legi speciale, Legea nr. 112/1995, care permitea încheierea unor contracte de aceasta natură; si aparenta de drept constând intr-o notorietate a calității de proprietar pe care statul o exercita asupra așa numitului „fond imobiliar de stat”.

În speță această aparentă de drept a fost consolidată: mai întâi ca urmare a pronunțării de către Judecătoria sectorului 1 București a sentinței civile nr. 175 din 12 ianuarie 1995, rămasă definitivă s irevocabilă, hotărâre prin care a fost respinsă o primă acțiune având ca obiect revendicarea aceluiași imobil iar ulterior prin lipsa de diligență a antecesoarei reclamantului care nu a notificat chiriașilor statului intenția sa de a iniția în viitor o nouă acțiune cu același obiect. Distinct de aceste împrejuri, Curtea are în vedere că intimații-pârâți M.D., M.T., C.M. si C.G.L. beneficiază si de prezumția de bună credință care, în cauza de față, nu a fost combătută prin nici o probă.

Din acest punct de vedere este de observat că atât prezumția amintită, cât si protecția drepturilor legitime ale dobânditorilor de bună credință au valoarea unor principii generale ale dreptului civil care, deși își găsesc o reconfirmare în Legea nr. 10/2001, au operat si anterior intrării în vigoare a acestui act normativ. Prin urmare evocarea lor ca temei al soluționării cauzei de fată nu echivalează cu o aplicare retroactivă a legii amintite. Curtea retine totodată că argumentele expuse de instanța de apel cu privire la imperativul asigurării stabilității circuitului civil sunt, de asemenea, pertinente dat fiind că în cauza de fată noua acțiune în revendicare a fost formulata la cinci ani după respingerea primei acțiuni si la patru ani după încheierea contractelor prin care foștii chiriași cumpăraseră apartamentele ce formează obiectul litigiului.

În raport cu eficienta juridică, consacrată prin lege si recunoscută prin hotărâri judecătorești, a aparenței de drept, care asigură prevalența titlurilor de proprietate ale intimaților-pârâți M.D., M.T., C.M. si C.G.L., celelalte critici formulate de recurenta-reclamantă sunt irelevante, nefiind susceptibile de a duce la modificarea soluției pronunțate în fond si menținute în apel. Această constatare vizează inclusiv motivele de recurs prin care reclamantul a pus în discuție lipsa de validitate a titlului în baza căruia statul a preluat si apoi a vândut imobilul, motive care, în contextul amintit, apar ca nefondate. Prin urmare în cauză nu își găsesc incidența prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., evocate de recurent si nici alte dispoziții ale aceluiași text de lege. Așa fiind, Curtea va face aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingând recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.A.M. împotriva deciziei nr. 219 din 24 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2004.