ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3651/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 6 iunie 2001 pe rolul

Tribunalului Suceava reclamantul N.I.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor pentru obligarea acestuia la plata sumei de 6

milioane dolari SUA sau la echivalentul în lei la data plății.

Pretențiile au fost motivate de condamnarea pe

nedrept prin sentința penală 221 din 9 iunie 1958 a Tribunalului Militar

Craiova sentință ulterior desființată prin decizia 156 din 18 noiembrie 1964 a

Colegiului Militar al Tribunalului Suprem al RSR, decizie prin care s-a admis

recursul în supraveghere și reclamantul achitat.

Tribunalul Suceava prin sentința civilă 369 din 27

noiembrie 2001 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții

de Apel Suceava.

Curtea de Apel Suceava prin sentința

civilă 17 din19 iunie 2002 a declinat la rândul ei competența înapoi la

Tribunalul Suceava.

Conflictul negativ de competență s-a

soluționat de Curtea Supremă de Justiție care, prin decizia civilă nr. 2931 din

11 septembrie 2002, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Suceava.

Această din urmă instanță prin

sentința civilă 813 din 12 decembrie 2002 a respins ca tardivă acțiunea. S-a

reținut că deși petiționarul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998

și art. 999 C. civ., în realitate sunt aplicabile cauzei dispozițiile prev. de

art. 504 C. proc. pen.

În raport de termenul de un an pus

la dispoziție de legiuitor pentru formularea acestor pretenții, s-a constatat

că acțiunea trebuie raportată la momentul când petiționarul a luat cunoștință

de hotărârea de achitare, aceasta fiind 16 decembrie 1964, dată de la care

curge termenul de prescripție și față de care acțiunea s-a constatat că este

prescrisă.

Curtea de Apel Suceava prin sentința

civilă 29 din 22 septembrie 2003, a respins ca nefondat apelul. Pentru a motiva

această soluție, Curtea a reținut că prin sentința penală 221 din 9 iunie 1958

petiționarul a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională pentru

infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale iar prin decizia 156 din 18

noiembrie 1964 a Colegiului Militar al Tribunalului Suprem al RPR a fost

achitat.

S-a constatat că dreptul la

despăgubiri deduse din condamnarea nelegală s-a născut la 18 noiembrie 1964, și

cum din 1968 s-a adoptat Codul de procedură penală care prevede că o asemenea

acțiune se formulează în termen de 1 an, acțiunea intentată la 6 iunie 2001 a

fost depusă cu mult peste termenul prevăzut de lege. Apelul a fost respins ca

nefondat reținându-se că nu există dispoziții legale în sensul motivului

invocat, faptul că asemenea acțiuni sunt asimilate crimelor împotriva

umanității și ca urmare și ele, imprescriptibile ca și infracțiunile de acest

tip.

Împotriva acestei decizii petentul a

declarat recurs în termen legal reluând critica din apel în sensul că faptele

abuzive, condamnările ilegale, sunt imprescriptibile.

Petentul a considerat normele de

procedură penală expresia unor vremuri apuse și de aceea a invocat normele

europene potrivit cărora o condamnare pe nedrept nu poate fi considerată

prescrisă.

Recursul este nefondat și se va

respinge pentru următoarele considerente.

Instanțele au făcut o corectă

încadrare în drept a acțiunii în pretenții formulată de reclamant prin petitul

înregistrat la instanță la 6 iunie 2001.

Repararea pagubei în cazul

condamnării pe nedrept, situație în care se află petentul, este reglementată

expres de Codul de procedură penală în capitolul VI (art. 504 – 507).

Pornirea unei asemenea acțiuni se

face în termenii și condițiile arătate de art. 505 C. proc. pen., adică într-un

an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare.

Aceasta este regula înscrisă în

procedura de despăgubire, regulă de la care nu există, în normele în vigoare,

excepții. Caracterul imprescriptibil al crimelor împotriva umanității se referă

la răspunderea penală pentru făptuitorii unor asemenea infracțiuni.

Legea nu distinge în privința

caracterului reparator al acțiunii pentru reparare, după natura infracțiunii

care a determinat cererea de despăgubiri.

Pe cale de consecință în mod corect

instanțele au pronunțat soluții de respingere a acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Repinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul N.S. împotriva deciziei civile nr. 29 din 22 aprilie 2003 a

Curții de Apel Suceava.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2004.