ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 877/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 877/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

D E C

I Z I A  NR.877

DOSAR NR.4748/2002

La

19 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare   declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva sentinței penale nr.152  din 8 iunie 2002 a Judecătoriei Blaj și

deciziei penale nr.435 din 17 octombrie 2002 a Tribunalului Alba, privind pe

inculpatul I.T.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 19 februarie 2003 iar pronunțarea

deciziei s-a amânat la 20 februarie 2003.

C U R T E A

Asupra recursului în anulare  de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :

Prin

sentința penală nr.152 din 8 mai 2002 Judecătoria Blaj l-a condamnat pe

inculpatul I.T., un an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de

art.213 Cod penal.

În

baza art.81 – 82 Cod penal s-a dispus suspendarea condiționată a executării

pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani.

A

fost respinsă ca nedovedită acțiunea civilă formulată de partea civilă S.C. „J”.

Inculpatul

a fost obligat la 900.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Instanța

a reținut, în fapt, că la data de 19 octombrie 1999 între „P.B.” AG în calitate

de locator și partea vătămată S.C. „J”. a intervenit contractul de leasing

nr.100575 având ca obiect autoturismul V W Passat 1,9 TDI  – 115 C.P,

înmatriculat în România cu nr.AB – 1320 – 01/12, în valoare de 38.056 DM,

durata contractului împlinindu-se la 19 octombrie 2001.

Prin actul intitulat „împuternicire”

S.C.

„J”.

l-a împuternicit pe inculpatul I.T. să folosească

autoturismul VW Passat   nr.AB –1320 –01/12,  cu  mențiunea că  la  expirarea  duratei

contractului de leasing se va face act de donație pentru autoturism către inculpat.

Prin

decizia nr.373/22 mai 2001 societatea – parte vătămată i-a desfăcut

inculpatului contractul de muncă – acesta fiind încadrat în funcția de șef

Complex Vinificație – în temeiul art.130 alin.1 lit.i din Codul muncii, pentru

abateri grave de la disciplina muncii, constând în sustragerea unor documente

și bunuri ale societății și în absența nejustificată de la serviciu.

Tot

la 22 mai 2001, cu adresele nr.3078 și 3079 partea vătămată, odată cu

comunicarea deciziei de desfacere a contractului de muncă, i-a comunicat

inculpatului și încetarea efectelor împuternicirii privind folosirea

autoturismului, somându-l ca în termen de 3 zile să se prezinte la sediul

societății pentru predarea autovehiculului, în caz contrar urmând a fi sesizate

organele abilitate pentru infracțiunea de abuz de încredere.

Inculpatul

a refuzat să predea autoturismul și a menținut această conduită și când, la 14

decembrie 2001, în baza ordonanței nr.126/P/2001 a Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel  - Alba, organul de poliție a încercat preluarea acestuia.

Abia

în luna ianuarie 2002, conform procesului verbal întocmit de organul de

poliție, autoturismul a fost predat de către inculpat iar prin dovada din 11

ianuarie 2002 autovehiculul a reintrat în posesia părții vătămate.

Fapta

astfel săvârșită a fost calificată de către instanță ca întrunind elementele

constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere, prevăzută de art.213 Cod

penal, în modalitatea refuzului restituirii bunului, deținut în baza raportului

de muncă, pentru folosință.

Sentința

susmenționată a fost atacată cu recurs de către partea vătămată, constituită

parte civilă, S.C. „J”. și de către inculpat.

Partea

vătămată a criticat hotărârea pentru aplicarea nejustificată a dispozițiilor

art.81 – 82 Cod penal privind suspendarea condiționată a executării pedepsei și

pentru greșita respingere a acțiunii civile ca nedovedită, indicând dovezile

existente la dosar și care constau în chitanțele care atestă plata ratelor

leasing și pentru perioada refuzului de restituire a autoturismului.

Inculpatul

I.T. a invocat nelegalitatea hotărârii de condamnare, solicitând achitarea în

temeiul art.11 pct.2 lit.a Cod procedură penală cu referire la art.10 lit.d Cod

procedură penală întrucât nu a folosit abuziv autoturismul ci în baza unei

împuterniciri iar refuzul de a-l restitui s-a datorat convingerii că acesta îi

aparține, conform mențiunii privind donația ce urmează să-i fie făcută.

În subsidiar inculpatul a cerut să se constate că fapta, în

raport de împrejurările în care a fost săvârșită, nu prezintă gradul de pericol

social al unei infracțiuni, impunându-se achitarea în baza art.10 lit.b

1

Cod procedură penală cu referire la art.18

1

Cod penal și aplicarea

unei sancțiuni cu caracter administrativ.

Tribunalul

Alba, prin decizia penală nr.435 din 17 octombrie 2002 a admis recursul părții

vătămate S.C. „J”. a casat sentința cu privire la cuantumul pedepsei  aplicate

și a modalității de executare precum și sub aspectul laturii civile, reducând pedeapsa

aplicată inculpatului  la 6 luni închisoare, cu interzicerea drepturilor

prevăzute de art.64 Cod penal pe durata prevăzută de art.71 Cod penal și

înlăturând aplicarea art.81 și 82 Cod penal.

Inculpatul

I.T. a fost obligat la 3795,96 euro către partea civilă S S.C. „J”. cu titlu de

daune materiale.

Au

fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii.

Recursul

inculpatului I.T. a fost respins ca nefondat.

În

motivarea deciziei, instanța de control judiciar a reținut că fapta este

temeinic dovedită și corect încadrată în dispozițiile art.213 Cod penal însă la

stabilirea pedepsei și a modalității de executare instanța de fond nu a dat

semnificație reală tuturor criteriilor de individualizare prevăzute de art.72

și a făcut o greșită apreciere a condiției arătate de art.81 alin.1 lit.c Cod

penal, respectiv că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea

acesteia.

În

acest sens, s-a arătat că atât conduita din timpul judecății, care a fost de

nerecunoaștere și refuz de restituire a bunului, cât și comportarea sa

rezultând din alte dovezi, potrivit cărora este implicat în săvârșirea altor

infracțiuni, inclusiv contra patrimoniului aceleiași părți vătămate, pentru

care a și fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel – Alba Iulia, sunt elemente care nu susțin aprecierea că scopul

pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia, negăsindu-și aplicabilitate

dispozițiilE art.81 Cod penal.

În

raport însă de limitele speciale ale pedepsei, prevăzute de art.213 Cod penal,

se apreciază că pedeapsa de 6 luni închisoare cu executare în regim de detenție

este de natură să contribuie la realizarea scopului prevenirii săvârșirii de

noi infracțiuni, prevăzut de art.52 Cod penal și a funcției de constrângere a

acesteia.

În

ce privește latura civilă s-a constatat că este dovedit, prin chitanțele depuse

la dosar, prejudiciul constând din c/valoarea ratelor din perioada iunie –

noiembrie 2001, în sumă totală de 3795,96 euro, pe care partea civilă le-a

plătit în executarea contractului de leasing, fără să beneficieze de folosința

autoturismului pentru nevoile firmei, din vina inculpatului.

Constatând că fapta constituie infracțiunea reținută și că

aceasta prezintă în concret gradul de pericol social specific, Tribunalul Alba

a respins ca nefondat recursul inculpatului.

Împotriva

sentinței penale nr.152 din 8 mai 2002 a Judecătoriei Blaj și a deciziei penale

nr.435 din 17 octombrie 2002 a Tribunalului Alba, procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în

anulare, invocând cazul de   casare  prevăzut  de art.410 alin.1 partea I pct.2

teza I  din Codul de procedură penală, respectiv că fapta reținută

inculpatului  nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de

încredere, lipsindu-i latura subiectivă în privința vinovăției în forma

intenției.

În

argumentarea motivului de casare se susține, în esență, că situația de fapt nu

corespunde realității rezultate din mijloacele de probă, inculpatul deținând

autoturismul în baza împuternicirii prin care i-a fost încredințat „intuitu

personae” și nu în calitate de salariat în vederea folosirii sale în

exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Că

este așa, rezultă din împrejurările că inculpatul nu a trebuit să justifice

modul de folosire a autoturismului prin întocmirea foilor de parcurs și că

mijlocul auto nu a fost menționat în nota de lichidare în vederea restituirii.

Adăugând

că, prin împuternicirea care emană de la partea vătămată, i s-a făcut

inculpatului o ofertă/promisiune de donație la încheierea contractului de

leasing, există temeiuri pentru a considera că refuzul de restituire nu este

abuziv și că reținerea bunului a fost justificată de clarificarea juridică a

consecințelor actului părții vătămate, de competența instanței civile.

De

altfel, inculpatul a și solicitat instanței civile să pronunțe o hotărâre de

constatare a dreptului său de proprietate asupra bunului.

Verificând

hotărârile atacate pe baza lucrărilor și materialului de la dosar, Curtea

constată că recursul în anulare este întemeiat, însă pentru motivele ce vor fi

dezvoltate în continuare.

Sesizarea

instanței s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale care reglementează

procedura plângerii prealabile, prevăzute de art.279, art.283 și art.284 din

Codul de procedură penală.

Fiind

greșit îndreptată la organul de poliție – la care a fost înregistrată la data

de 21 iunie 2001 – plângerea părții vătămate a fost trimisă, în baza art.285

Cod procedură penală, prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, la instanța

competentă,  Judecătoria Blaj.

Cercetarea

judecătorească a asigurat administrarea probelor necesare lămuririi cauzei sub

toate aspectele.

Situația

de fapt reținută de instanțe este susținută de mijloacele de probă aflate la

dosar și din aceasta rezultă următoarele:

Inculpatul

I.T. a fost angajat al părții vătămate din anul 1975, ocupând diferite funcții

iar începând cu anul 1995 pe aceea de șef al Complexului de Vinificație.

În luna noiembrie 1999 partea vătămată

S.C.

„J”.

a achiziționat autoturismul VW Passat, conform

contractului de leasing  și  înmatriculat la data de 30 decembrie 1999 sub

nr.AB-1320.

Încă

de la achiziționare autoturismului a fost încredințat inculpatului pentru

folosință.

Remiterea

autoturismului pentru folosință inculpatului este atestată și prin

împuternicirea dată de administratorul  S.C. „J”.

Susținerea

părții vătămate, potrivit căreia a încredințat inculpatului autoturismul în

considerarea calității acestuia de salariat și pentru a fi folosit în interesul

serviciului, este temeinic dovedită cu înscrisurile aflate la dosar.

Astfel,

conform centralizatorului privind reparațiile și piesele la autoturism, pe bază

de facturi S.C. „J”.a achitat în perioada 2000 – martie 2001 suma totală de

57.791.675 lei iar în perioada decembrie 1999 – 4 mai 2001 pentru motorina

consumată a achitat suma totală de 38.349.341 lei.

Cu

adresele nr.3078 și 3079, ambele din 22 mai 2001, partea vătămată i-a adus la

cunoștință inculpatului, odată cu decizia de desfacere a contractului de muncă

pentru abateri disciplinare grave, și măsura încetării efectelor împuternicirii

de a folosi autoturismul de serviciu motivat tocmai de încetarea raporturilor

de muncă, somându-l ca în termen de 3 zile să predea autovehicolul.

Așadar,

între părți a existat un raport juridic patrimonial, în considerarea calității

de angajat cu funcție de conducere a inculpatului în temeiul căruia acesta din

urmă deținea și folosea autoturismul.

Acest

raport juridic patrimonial realizează situația premisă din conținutul juridic

al infracțiunii de abuz de încredere.

Considerațiile

recursului în anulare, potrivit cărora o eventuală legătură între contractul de

muncă al inculpatului și deținerea autoturismului ar califica litigiul

decurgând din refuzul restituirii ca fiind de natură civilă – impunându-se

achitarea pentru neprevederea faptei de către legea penală – sunt nefondate.

Așa

cum s-a arătat, inculpatul nu a primit spre folosință autoturismul în virtutea

contractului  de muncă, în raport cu care să aibă atribuții de serviciu

(administrare, păstrare, întreținere, transport ș.a) pentru că, dacă ar fi fost

astfel, însușirea bunului, pe care îl gestiona sau administra ori cu care avea

doar un contact material, ar fi antrenat răspunderea penală, după caz, pentru

infracțiunea de delapidare sau furt.

Inculpatul

a primit autoturismul în baza unei împuterniciri, în considerarea funcției

deținute, pentru folosință, ceea ce semnifică un alt raport juridic, de natură

patrimonială.

Este

stabilit, de asemenea, că, deși a fost încunoștințat la data de 22 mai 2001

despre desfacerea contractului de  muncă și  încetarea  efectelor

împuternicirii,

fiind somat să predea unității autoturismul, inculpatul nu s-a conformat,

rezultând implicit că refuză să înapoieze bunul și realizând astfel și

elementul material al infracțiunii în modalitatea refuzului de a restitui.

Fapta

a fost săvârșită, sub aspectul laturii subiective, cu intenție, inculpatul

dându-și seama că, în condițiile în care i s-a desfăcut contractul de muncă

pentru abateri disciplinare grave refuzul restituirii  autoturismului de

serviciu este abuziv și că se creează o situație de fapt contrară celei care ar

fi existat fără conduita sa.

Mențiunea

din împuternicire cu privire la promisiunea unui act de donație  în viitor a

autoturismului, în împrejurările de fapt susarătate, nu are relevanță în cauză,

servind doar pretext inculpatului pentru susținerea fie a neprevederii faptei

de legea penală, fie a lipsei vinovăției în forma cerută de lege.

Până

la revocarea împuternicirii de către partea vătămată, singurul efect al

acesteia a fost acela de a-l îndreptăți pe inculpat să folosească autoturismul.

Odată încetat acest drept de folosință, inculpatul era obligat să se conformeze

somației.

Partea

vătămată și-a păstrat dreptul de dispoziție asupra bunului, rezultând chiar din

împuternicire că în continuare cartea de identitate a autoturismului este

deținută  de S.C. „J”.

Pentru

cele ce preced, critica privind greșita condamnare a inculpatului I.T. pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.213 Cod penal datorită lipsei unui

element constitutiv – latura subiectivă  - este nefondată.

Recursul

în anulare este însă întemeiat în raport cu cazul de casare prevăzut de art.410

alin.1 partea I pct.4 teza I din Codul de procedură penală, în cauză instanțele

făcând o greșită individualizare a pedepsei în raport cu prevederile art.72 din

Codul penal.

Așa

cum rezultă din lucrările dosarului, inculpatul I.T., inginer, de la absolvirea

facultății în 1975 și-a desfășurat activitatea continuu în aceeași societate,

fiindu-i recunoscută competența prin promovările succesive în funcții de

conducere.

Nu

este cunoscut cu antecedente penale iar aserțiunea din considerentele deciziei

pronunțate în recurs relativă la alte infracțiuni săvârșite de inculpat, nu are

suport în hotărâri definitive.

Inculpatul

a restituit, după consumarea infracțiunii, autoturismul.

Văzând

dispozițiile art.81 Cod penal, Curtea constată că sunt întrunite condițiile

suspendării condiționate a executării pedepsei, astfel cum a fost aplicată de

către instanța de recurs, pe durata termenului de încercare de 2 ani și 6 luni,

calculat conform art.82 Cod penal.

În

conformitate cu dispozițiile art.385

19

Cod procedură penală cu

referire la art.350 alin.3 lit.b Cod procedură penală se va dispune punerea de

îndată în libertate a inculpatului I.T.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul în anulare declarat de procurorul general

al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție de împotriva sentinței penale

nr.152 din 8 iunie 2002 a Judecătoriei Blaj  și deciziei penale nr.435 din 17 octombrie

2002 a Tribunalului Alba, privind pe inculpatul I.T.

Casează decizia penală nr.435 din 17 octombrie 2002 numai

cu privire la modalitatea de executare a pedepsei aplicate.

Face aplicarea prevederilor art.81, 82 C.pen. și dispune

suspendarea executării pedepsei de 6 luni închisoare pe durata termenului de încercare

de  2 ani și 6 luni.

Atrage atenția inculpatului asupra prevederilor

art.359 C.proc.pen.

Înlătură prevederile art.71- 64 C.pen.

Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului

dacă acesta nu este arestat în altă cauză.

Menține celelalte dispoziții.

Constată că inculpatul a fost încarcerat la 15 decembrie

2002.

Pronunțată, în ședință publică, azi  20 februarie

2003.