SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 10791/02 prezentate de Nurettin KAYA și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește la 30 martie 2006 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Türmen Biersan mei Gyulumyan, Jaeger, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 6 februarie 2002, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie în f un ci o n are a recurentelor, dnii.
Nurettin Kaya, Bedri Kaya, Mehmet Ali Akdemir, R Acestea sunt reprezentate în fața Curții de către domnul F. Gümüș, avocat în Diyarbakýr. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Versiunea faptelor reclamanților În octombrie 1994, satul lor a fost evacuat și casele lor au fost incendiate în timpul unei operațiuni a forțelor de ordine. Reclamanții au fost obligați să părăsească satul lor. În nota de informare din 9 septembrie 2001 la Muhtar (aleșii satului) în cauză, comandantul Brigăzii de jandarmerie din Lice a indicat faptul că întoarcerea în satul lor nu a fost încă permisă. Cu toate acestea, locuitorii ar putea să se întoarcă acolo pentru a lucra pământurile lor în timpul perioadei de vară, numai în ziua și cu condiția de a informa în prealabil jandarmeria locală.
Sătenii care nu respectau această obligație puteau fi conduși la poliție pentru interogatoriu. Locuitorii acestui sat au fost evacuați din cauza activităților teroriste intense care au avut loc în regiune și a amenințărilor aduse de PKK (Partea Muncitorilor din Kurdistan), o organizație teroristă împotriva sătenilor. Forțele de securitate nu i-au obligat pe solicitanți sau pe ceilalți locuitori să părăsească satul lor. La 14 iulie 2004, Marea Cameră Națională a adoptat Legea privind despăgubirile pentru prejudiciile cauzate de actele de terorism sau de măsurile de combatere a terorismului. Această lege a intrat în vigoare la 27 iulie 2004 și oferă o cale de atac suficientă pentru a corecta obiecțiile întemeiate pe convenție, care au fost emise de persoane cărora li s-a refuzat accesul la bunurile lor în satul lor.
În acest scop, în 76 de departamente au fost create comisii de evaluare și de soluționare a daunelor. Persoanele care au suferit prejudicii din cauza terorismului sau a măsurilor luate de autorități pentru combaterea terorismului pot depune o cerere de despăgubire la comisia competentă. În plus, 800 de persoane ale căror cereri sunt pendinte în fața Curții au sesizat și comisiile de despăgubire. Mulți săteni au primit deja despăgubiri pentru prejudiciile suferite. Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în hotărârea Do 1, reclamanții se plâng de faptul că casele lor au fost incendiate de forțele de ordine. Ei susțin că refuzul autorităților de a le permite să se întoarcă în satul lor satului lor, prin încălcarea continuă a acestei dispoziții.
Invocând art. 8 din Convenție, reclamanții se plâng de distrugerea proprietății lor de către forțele de ordine. Invocând articolele 6 și 13 din Convenție, reclamanții susțin că au fost respinși de o acțiune efectivă de denunțare a distrugerii locuințelor lor de către forțele de ordine.
În plus, Griefs din art. 8 din Convenție și 1 din Protocolul nr. Reclamanții susțin că distrugerea bunurilor lor și refuzul autorităților de a le permite să se întoarcă în satul lor au încălcat articolele 8 din Convenția nr. 1 și 1 din Protocolul nr. 1, care dispun în pasajele lor relevante art. 8 Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie [și] a domiciliului său (...) O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora.
art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernanța afirmă că instanțele nu au epuizat căile de atac interne în măsura în care nu au recurs la noua acțiune introdusă prin legea din 27 iulie 2004. În această privință, el susține că mecanismul instituit ca urmare a hotărârii din cauza Do Iunie 2004 este de natură să corecteze obiecțiile reclamanților și prezintă perspective rezonabile de succes.
Reclamanții contestă argumentele guvernului. În opinia acestora, noua acțiune creată de legea de soluționare a litigiilor nu poate fi considerată efectivă. Curtea observă că, în conformitate cu Legea privind despăgubirile din 27 iulie 2004, este posibil pentru persoanele precum reclamanții ale căror cereri sunt pendinte în fața Curții să sesizeze până la 3 ianuarie 2007 comisiile de despăgubire pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul pe care l-au suferit din cauza excluderii lor forțate, a distrugerii bunurilor lor și a accesului la acestea. Curtea a examinat deja această acțiune și a ajuns la concluzia că a fost efectiv pentru a prezenta obiecțiile întemeiate pe deplasarea forțată, distrugerea bunurilor și refuzul autorităților de a permite accesul acestora în satele din sud-estul Turciei.
În special, aceasta a considerat că noua acțiune era accesibilă și oferea șanse rezonabile de succes (a se vedea mai sus, punctul 87). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că … Reclamanții se plâng de negare a unei căi de atac efective pentru a contesta distrugerea caselor lor de către forțele de ordine. Ei invocă articolele 6 și 13 din Convenție. Curtea consideră oportun să se examineze acest aspect din unghiul articolului 13 din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.
Guvernul combate această afirmație prin faptul că există acțiuni interne efective ale căror inițiative nu le-au folosit. Curtea a constatat deja că legea privind despăgubirile le oferă reclamanților o cale de atac efectivă pe care o pot folosi pentru a se plânge de distrugerea bunurilor lor și de faptul că le-ar fi refuzat accesul la acestea. Această concluzie este valabilă și în contextul punerii în aplicare a articolului 13 din convenție. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Bošjan M. Z upančič Grefier Președinte
DÉCISION
de la requête n o 10791/02 présentée par Nurettin KAYA et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 30 mars 2006 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič , président , J. Hedigan , L. Caflisch , R. Türmen , C. Bîrsan , M mes A. Gyulumyan, R. Jaeger, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 6 février 2002, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, MM.
Nurettin Kaya, Bedri Kaya, Mehmet Ali Akdemir, Rıza Erdoğan, Mehmet İhsan Erdoğan, Salih Tosun, Halim Tosun, Ramazan Öner, Abdulvahap Tosun, Mehmet Emin Akdemir, Mehmet Tosun, Mehmet Emin Narin et Ahmet Kaya, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1973, 1965, 1938, 1964, 1954, 1955, 1961, 1967, 1956, 1941, 1943, 1925 et 1956 et résidant à Diyarbakır. Ils sont représentés devant la Cour par M e F. Gümüș, avocat à Diyarbakır. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. La version des faits des requérants A l’époque des faits, les requérants habitaient le village de Baharlar, dans le district de Lice (Diyarbakır).
En octobre 1994, leur village fut évacué et leurs maisons incendiées au cours d’une opération des forces de l’ordre. Les requérants furent contraints de quitter leur village. Dans la note d’information du 9 septembre 2001 aux muhtar (les élus du village) concernés, le commandant de la brigade de gendarmerie de Lice indiqua que le retour au village des requérants n’était pas encore autorisé. Toutefois, les habitants pouvaient s’y rendre pour travailler leurs terres pendant la période estivale, uniquement dans la journée et à la condition d’en informer préalablement la gendarmerie locale. Les villageois ne se conformant pas à cette obligation pouvaient être conduits à la gendarmerie pour interrogatoire.
2. La version des faits du Gouvernement Les habitants de ce village l’ont évacué en raison des activités terroristes intenses qui avaient lieu dans la région et des menaces proférées par le PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan), une organisation terroriste, à l’encontre des villageois. Les forces de sécurité n’ont pas contraint les requérants ou les autres habitants à quitter leur village. Rien ne s’oppose actuellement au retour des villageois chez eux. Des personnes ayant quitté leur village à cause du terrorisme ont déjà commencé à y rentrer et à y reprendre leurs activités.
Le 14 juillet 2004, la Grande Assemblée nationale adopta la loi sur l’indemnisation des dommages résultant d’actes de terrorisme ou de mesures de lutte contre le terrorisme (« loi sur l’indemnisation »), qui entra en vigueur le 27 juillet 2004. Cette loi offre un recours suffisant pour redresser les griefs fondés sur la Convention émanant de personnes qui se sont vu refuser l’accès à leurs biens dans leur village. A cette fin, des commissions d’évaluation et d’indemnisation des dommages furent créées dans 76 départements. Les personnes victimes d’un préjudice en raison du terrorisme ou de mesures prises par les autorités pour combattre le terrorisme peuvent présenter une demande d’indemnisation auprès de la commission compétente.
Le nombre de personnes qui se sont adressées à ces commissions s’élève déjà à 170 000 environ. De plus, 800 personnes dont les requêtes sont pendantes devant la Cour ont également saisi les commissions d’indemnisation. De nombreux villageois ont déjà reçu un dédommagement pour le préjudice qu’ils ont subi. B. Le droit et la pratique internes pertinents Le droit et la pratique interne pertinents sont décrits dans l’arrêt Doğan et autres c. Turquie (n os 8803-8811/02, 8813/02 et 8815-8819/02, §§ 31 ‑ 35, CEDH 2004 ‑ VI) et dans la décision İçyer c. Turquie (n o 18888/02, 12 janvier 2006). GRIEFS Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, les requérant se plaignent de ce que leurs maisons ont été incendiées par les forces de l’ordre.
Ils allèguent que le refus des autorités de les laisser retourner dans leur village s’analyse en une violation continue de cette même disposition. Invoquant l’article 8 de la Convention, les requérants se plaignent de la destruction de leurs biens par les forces de l’ordre. Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, les requérant allèguent s’être vu dénier un recours effectif pour dénoncer la destruction de leurs maisons par les forces de l’ordre.
EN DROIT A. Griefs tirés des articles 8 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 Les requérants allèguent que la destruction de leurs biens et le refus des autorités de les laisser retourner dans leur village ont emporté violation des articles 8 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, qui disposent en leurs passages pertinents : Article 8 « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale [et] de son domicile (...) 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
» Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Le Gouvernement affirme que les requérants n’ont pas épuisé les voies de recours internes en ce qu’ils n’ont pas usé du nouveau recours instauré par la loi d’indemnisation du 27 juillet 2004. A cet égard, il soutient que le mécanisme mis en place à la suite de l’arrêt Doğan et autres du 29 juin 2004 est de nature à redresser les griefs des requérants et présente des perspectives raisonnables de succès.
Les requérants contestent les arguments du Gouvernement. Selon eux, le nouveau recours créé par la loi d’indemnisation ne saurait passer pour effectif. La Cour observe que selon la loi sur l’indemnisation du 27 juillet 2004, il est possible pour les personnes telles que les requérants dont les requêtes sont pendantes devant la Cour de saisir jusqu’au 3 janvier 2007 les commissions d’indemnisation pour demander réparation du dommage qu’ils ont subi en raison de leur éviction forcée, de la destruction de leurs biens et de l’impossibilité d’accéder à ceux-ci. La Cour a déjà examiné ce recours et a conclu qu’il était effectif pour présenter les griefs fondés sur le déplacement forcé, la destruction des biens et le refus des autorités de laisser accéder à ceux-ci dans les villages du sud-est de la Turquie.
En particulier, elle a considéré que le nouveau recours était accessible et offrait des chances raisonnables de succès ( İçyer , précitée, §§ 73 ‑ 87). A la lumière de ce qui précède, la Cour considère qu’il n’y a aucune circonstance exceptionnelle de nature à dispenser les requérants de l’obligation d’épuiser les voies de recours internes. Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. B. Grief tiré des articles 6 et 13 de la Convention Les requérants se plaignent de s’être vu dénier un recours effectif pour contester la destruction de leurs maisons par les forces de l’ordre. Ils invoquent les articles 6 et 13 de la Convention.
La Cour estime opportun d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 13 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » Le Gouvernement combat cette allégation en soulignant qu’il existe des recours internes effectifs dont les requérants n’ont pas usé. La Cour a déjà constaté que la loi d’indemnisation offre bien aux requérants un recours effectif qu’ils peuvent utiliser pour se plaindre de la destruction de leurs biens et du fait qu’on leur aurait refusé l’accès à ceux-ci.
Cette conclusion vaut également dans le contexte du grief tiré de l’article 13 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il y a lieu de le rejeter en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Vincent Berger Boštjan M. Z upančič Greffier Président