ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2016/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 115 pronunțată de Colegiul jurisdicțional al municipiului București, la 13 iulie 2001, s-au respins ca neîntemeiate, capetele I de cerere privind suma de 333.483.874 lei reprezentând obligarea C.E.C. la plata către bugetul statului, cu titlu de impozit pe veniturile persoanelor nerezidente aferent perioadei 1997 - 1999 și a sumei de 436.461.143, cu titlu de majorări de întârziere; capătul II al actului de sesizare pentru suma de 420.042.840 lei cu titlu de T.V.A. aferentă veniturilor realizate de nerezidenți în perioada 1997 - 1999 și a sumei de 471.408.056 lei, cu titlu de majorări de întârziere aferente T.V.A.

neachitat, în sumă de 420.042.840 lei și capătul III de cerere privind obligarea C.E.C. la plata către bugetul statului, a sumei de 54.630.143 lei, cu titlu de majorări de întârziere aferente T.V.A. achitat cu întârziere, în sumă de 91.046.481 lei și pe cale de consecință, a respins și cererea subsecventă privind obligarea pârâților N.G., S.F. și T.G., la plata către C.E.C., a sumei de 54.630.143, cu titlu de daune. Pentru a hotărî astfel, Colegiul jurisdicțional a reținut în urma controlului efectuat de organele de control ale Secției de Control Ulterior, la C.E.C. SA, privind modul de determinare, reținere și virare la bugetul statului, a sumelor reprezentând impozit și T.V.A. aferente veniturilor realizate de către persoanele juridice nerezidente în România, că instituția a virat numai suma de 176.245.846 lei, deși obligația taxată cu acest titlu s-a ridicat la 508.487.352 lei, rămânând nevirată suma de 333.483.874 lei.

În acest sens au fost invocate Acordurile de aplicare și Licență la V.I.S.A., încheiat cu V.I. Internațional, Acordul cu Europay Internațional și pentru obținerea calității de membru și a Licenței Europay, contractul încheiat cu S.F.W., pentru aderare la acest organism, conectare și alocare cod și contractul cu Agenția R. L.T.D., pentru servicii, reprezentând furnizarea de informații și/sau materiale și suport, în baza cărora s-au plătit către aceste organisme și companii, diferite sume de bani, cu titlu de licențe, abonamente, taxe de aderare, conectare și alocare cod, cotizații de membru. S-a apreciat că aceste plăți au caracter de redevență și trebuie impozitate în țara de origine a plăților, România, și deși recunosc aplicabilitatea cu prioritate a Convențiilor de evitare a dublei impuneri, în conformitate cu art. 12 din O.G.

nr. 83/1998, aceste convenții nu sunt aplicabile în ceea ce privește Organizația Internațională V.I. și Europay Internațional, întrucât nu au prezentat certificatul de rezidență fiscală. Împotriva acestei soluții a formulat recurs jurisdicțional, Procurorul general financiar, cu motivarea că sentința este nelegală și netemeinică în partea care se referă la respingerea cererii de obligare la plata acestor sume. S-a susținut că așa cum rezultă din Acordul încheiat cu Europay și Contractul încheiat cu S., acestea s-au obligat să furnizeze C.E.C., produse și servicii. Cu toate că la dosar n-a fost depus Acordul încheiat cu V.I., din mențiunile unei facturi a rezultat că plățile au fost efectuate pentru servicii, iar Colegiul jurisdicțional avea obligația să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru aflarea adevărului, administrând probele necesare cauzei.

De asemenea, s-a mai arătat că eventual, trebuia să se efectueze o expertiză de specialitate care să determine cuantumul T.V.A. pe care C.E.C. era obligat să-l vireze la bugetul de stat, motiv pentru care se impune casarea, cu trimitere spre rejudecare. Curtea de Conturi, prin decizia nr. 49 din 6 noiembrie 2002, a admis recursul în anulare jurisdicțional declarat de Procurorul general financiar împotriva sentinței 117 din 13 iulie 2001, pronunțată de Colegiul jurisdicțional al municipiului București, a casat sentința, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Conturi a reținut că nu s-a stabilit cu precizie ce sume reprezintă taxele pentru afilierea la organizațiile internaționale și dacă suma achitată la C.E.C.

reprezintă taxa de aplicare sau contravaloarea unor prestări servicii. Pentru a se putea determina acest aspect, Curtea a apreciat administrată proba cu expertiză care să stabilească exact ce sume au fost achitate cu titlu de taxă afiliere și ce sume au fost achitate pentru prestări servicii, în funcție de aceasta urmând să se stabilească dacă Centrala C.E.C. trebuia să achite impozit pe veniturile nerezidenților și majorările de întârziere aferente. Împotriva acestei decizii a declarat recurs C.E.C. S.A. În motivarea recursului s-a susținut că potrivit art. 80 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, Procurorul general financiar al Curții de Conturi poate declara recurs în anulare, când au fost încălcate dispoziții legale de ordine publică sau dacă hotărârea pronunțată poate fi considerată, ca vădit netemeinică, când se află în evidentă contradicție cu materialul probator administrat în cauză sau se întemeiază pe dovezi inexistente la dosar.

Or, din fundamentarea motivelor formulate de Procurorul general nu rezultă îndeplinirea acestor condiții, și că potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța de fond s-a raportat la materialul probator aflat în dosarul cauzei, fiind obligată să stăruie în aflarea adevărului, numai asupra obiectului cererii dedusă judecății. Recursul este nefondat. Din verificarea actelor dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să constate că decizia pronunțată de Curtea de Conturi este legală și temeinică. Rezultă că motivele invocate în recursul în anulare declarat de Procurorul general financiar, se înscriu în alin. (1) din art. 80 al Legii nr. 94/1992, că hotărârea pronunțată de Colegiul jurisdicțional este vădit netemeinică, fiind în contradicție cu materialul probator, insuficient administrat în cauză.

Așa cum s-a reținut de către Curtea de Conturi, se impunea să se stabilească cu precizie ce sume au fost achitate cu titlu de taxă de afiliere și ce sume pentru prestări servicii, iar în funcție de aceasta, urma să se stabilească dacă recurenta trebuia să achite impozit pe veniturile nerezidenților și majorările de întârziere aferente. În acest context, soluția de casare dispusă de Curtea de Conturi se justifică, iar recursul de față urmează să fie respins, în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.E.C. SA împotriva deciziei nr. 49 din 6 noiembrie 2002 a Curții de Conturi a României, secția jurisdicțională Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2004.