TAS c. TURQUIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 29847/02 prezentate de Erdal TAȘ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are sediul la 30 martie 2006 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Caflisch Türmen Tsatsa-Nikolovska Zagrebelsky mes Gyulumyan, Ziemel, judecători și grefier de secțiune al dlui V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 26 iunie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, domnul Erdal Taș, este un resortisant turc, născut în 1974 și rezident în Fribourg, Elveția. La momentul faptelor, el a fost redactorul-șef al zilei de zi a lui Yeni Gündem în 2000, o nouă ordine de zi. El este reprezentat în fața Curții de către I. Bilmez și O. Y PKK elestirdi ; Ulusal Program demokratik de În calitate de redactor-șef, reclamantul a fost acuzat de publicarea articolului menționat anterior, care conține declarațiile unui lider al unei organizații teroriste, în sensul art. 6 alin. (2) și (4) din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La 21 august 2001, respingând argumentele reclamantului întemeiate pe libertatea de informare, curtea de securitate a statului, compusă din trei magistrați civili, l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de aproximativ 570 375 000 de lire turcești (TRL) (472 EUR). În așteptările sale, Curtea de Securitate a statului citează următoarele pasaje din articolul în cauză. Indicând faptul că Progamma Națională nu este un program care ar putea descuraja Turcia, Duran Kalkan, unul dintre liderii PKK, a declarat: dacă cei care fac programul cred că acesta va crea o nouă Turcia, că o vor face. Partidul nostru nu-i va împiedica. Comisia a considerat că astfel de cuvinte citite în ansamblul lor constituie declarațiile unuia dintre liderii unei organizații teroriste a cărei publicare nu putea beneficia de libertatea de informare și, prin urmare, a concluzionat că elementele constitutive ale dreptului de proprietate reprimată prin art. 6 alineatul (2) și 4 din Legea nr. 3713 menționată anterior erau reunite. La 29 ianuarie 2002, având în vedere avizul procurorului general, care nu a fost notificat reclamantului, Curtea de Casație a conchis hotărârea atacată și l-a exonerat pe reclamant de recursul său. Dreptul intern relevant la art. 6 alineatul (2) și la art. 4 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului dispune de dreptul intern relevant la art. 6 alineatele (2) și (4) din Legea nr. Se pedepsește cu o pedeapsă de cinci până la zece milioane de lire turcești, oricine tipărește sau publică declarații sau tracte de organizații teroriste. (...) Când faptele menționate la paragrafele de mai sus sunt comise prin intermediul revistelor menționate la art. 3 din Legea nr. 5680 pe presă, editorul este, de asemenea, condamnat la o amendă egală cu 90 la sută din valoarea medie a vânzărilor din luna precedentă, dacă intervalul de decontare a revistei este mai mic de o lună, sau vânzări realizate anterior de ultimul număr al revistei, dacă acesta este lunar sau apare mai puțin frecvent, sau vânzări anuale ale lunii precedente a zilei de zi cu mai mult sil sil este imprimat fără calitatea de periodice sau în cazul în care revista a fost lansată. Cu toate acestea, nu poate fi mai mică de 50 de milioane de lire turcești. Scriitorul șef al revistei este condamnat la jumătate din pedeapsa pe care i-a comis-o editorului. 5680 prevedea, în versiunea sa în vigoare la data faptelor, că ziarul care publicase un articol reprimat prin această lege putea fi interzis pentru o perioadă de trei zile la o lună. Reclamantul susține în primul rând că condamnarea sa pentru publicarea unui articol de presă constituie o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare, în sensul articolului 10 din convenție. Acesta susține, de asemenea, că condamnarea sa contravine principiului previzibilității pedepselor, în măsura în care, în temeiul dreptului național prevăzut în Legea privind presa, în timp ce numai autorul articolului Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de o instanță independentă și imparțială. Pe de altă parte, reclamantul susține că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat din cauza faptului că nu a avut niciodată posibilitatea de a răspunde la avizul scris pe care procurorul general l-a prezentat Curții de Casație pe fondul recursului său. În acest sens, se referă la art. 6 alineatul (1) și la art. 3 din convenție. Invocând art. 14 din Convenția combinată cu articolele 6 și 10, reclamantul susține că a făcut obiectul unui tratament discriminatoriu în măsura în care, potrivit Legii privind presa, ar fi trebuit să fie judecat de o instanță de judecată sau de o instanță judecătorească corecțională și nu de o instanță judecătorească de excepție, cum ar fi Curtea de Securitate a statului. Pe baza acelorași fapte, recurentul invocă în cele din urmă încălcarea articolelor 1, 13, 17 și 18 din convenție. ÎN DREPT Reclamantul susține în primul rând că condamnarea sa pentru publicarea unui articol de presă constituie o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare, în sensul articolului 10 din convenție. Invocând art. 6 din convenție, reclamantul se plânge, de asemenea, de lipsa notificării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de o instanță independentă și imparțială. Pe de altă parte, invocând art. 14 din Convenție coroborat cu articolele 6 și 10, el susține că a făcut obiectul unui tratament discriminatoriu, în măsura în care, potrivit Legii privind presa, ar fi trebuit să fie judecat de o instanță de judecată sau de o instanță corecțională și nu de o instanță de excepție, cum ar fi Curtea de Securitate a statului. Acesta susține, de asemenea, că condamnarea sa nu a avut un temei legal și, în această privință, invocă art. 7 din convenție. Pe baza acelorași fapte, reclamantul invocă în sfârșit o încălcare a articolelor 1, 13, 17 și 18. În ceea ce privește acuzația privind lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului, Curtea arată că recurentul, care a fost judecat de o instanță compusă din trei judecători civili, nu și-a contestat tribuia și că examinarea sa, astfel cum a fost invocată, nu permite să se detecteze nicio aparență de încălcare a articolului 6 alineatul (1) (a se vedea Kömürcü c. Turcia (dec.), nr. 77432/01 și În plus, în ceea ce privește litigiul reclamantului privind discriminarea faptului că a fost judecat de o instanță de securitate a la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Turcia (c. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3713, aceasta se referea, la momentul faptelor, la competența cursurilor de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În ceea ce privește cazul întemeiat pe nerespectarea principiului legalității infracțiunilor și a pedepselor, Curtea arată că al doilea și al patrulea paragraf ale articolului 6 din Legea nr. 3713 definesc persoanele susceptibile de a fi considerate responsabile de publicarea declarațiilor sau a tractelor de organizații teroriste. În cazul de față, astfel de scrieri, cum ar fi editorii revistelor în care par a fi responsabile în mod penal. În cele din urmă, Curtea a examinat celelalte obiecțiuni ale reclamantului, astfel cum au fost prezentate în cererea sa. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție. Prin urmare, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție, aceste obiecțiuni trebuie, prin urmare, respinse ca fiind în mod vădit nefondate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului cu privire la o încălcare a libertății sale de exprimare și la lipsa de echitate a procedurii în fața Curții de Casație Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Boštjan dl Zupančič Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

29847/02

présentée par Erdal TAȘ

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 30 mars 2006 en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M.

V.

Zagrebelsky

,

M

mes

A.

Gyulumyan,

I.

Ziemele,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 26 juin 2002,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Erdal Taș, est un ressortissant turc, né en 1974 et résidant à Fribourg, en Suisse. A l’époque des faits, il était le rédacteur en chef du quotidien

2000’ de Yeni Gündem

(«

En 2000, un nouvel ordre du jour

»), ayant son siège à Istanbul. Il est représenté devant la Cour par M

es

I. Bilmez et O. Yıldız, avocats à Istanbul.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 27 mars 2001, le quotidien

2000’ de Yeni Gündem

publia dans son numéro 306, à la page 5, un article intitulé «

PKK eleștirdi ; Ulusal Program demokratik değil

» (« Le PKK critique

; le Programme National n’est pas démocratique

»).

Le 28 mars 2001, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul («

la cour de sûreté de l’Etat

») inculpa le requérant, en sa qualité de rédacteur en chef, pour avoir publié l’article précité contenant les déclarations de l’un des dirigeants d’une organisation terroriste, au sens de l’article 6 §§ 2 et 4 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

Le 21 août 2001, rejetant les arguments du requérant fondés sur la liberté d’information, la cour de sûreté de l’Etat, composée de trois magistrats civils, condamna le requérant à une peine d’amende de 570

375 000 livres turques (TRL) (472 euros environ).

Dans ses attendus, la cour de sûreté de l’Etat cita les passages suivants de l’article en question

:

«

Indiquant que le Progamme National n’est pas un programme pouvant démocratiser la Turquie, Duran Kalkan, l’un des responsables du PKK, déclara

: «

Si ceux qui font le Programme croient que celui-ci créera une nouvelle Turquie, qu’ils le fassent. Notre Parti ne les en empêchera pas.

»

Elle considéra que de tels propos lus dans leur ensemble constituaient les déclarations de l’un des dirigeants d’une organisation terroriste dont la publication ne pouvait bénéficier de la liberté d’information et elle conclut donc que les éléments constitutifs de l’infraction réprimée par l’article 6 §§

2 et 4 de la loi n

o

3713 précitée étaient réunis.

Le 29 janvier 2002, au vu de l’avis du procureur général, qui ne fut pas notifié au requérant, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué et débouta le requérant de son pourvoi.

B.

Le droit interne pertinent

L’article 6 §§ 2 et 4 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme dispose

:

«

Est puni d’une peine d’amende de cinq à dix millions de livres turques quiconque imprime ou publie des déclarations ou des tracts d’organisations terroristes.

(...)

Lorsque les faits visés aux paragraphes ci-dessus sont commis par la voie des périodiques visés à l’article 3 de la loi n

o

5680 sur la presse, l’éditeur est également condamné à une amende égale à quatre-vingt-dix pour cent du montant des ventes moyennes du mois précédent si l’intervalle de parution du périodique est de moins d’un mois, ou des ventes précédemment réalisées par le dernier numéro du périodique si celui-ci est mensuel ou paraît moins fréquemment, ou des ventes annuelles du mois précédent du quotidien à plus fort tirage s’il s’agit d’imprimés n’ayant pas la qualité de périodiques ou si le périodique vient d’être lancé. Toutefois, l’amende ne peut être inférieure à cinquante millions de livres turques. Le rédacteur en chef du périodique est condamné à la moitié de la peine infligée à l’éditeur.

»

L’article 2 § 1 additionnel à la loi n

o

5680 prévoyait, dans sa version en vigueur à l’époque des faits, que le journal qui avait publié un article réprimé par cette loi pouvait être interdit de publication pour une durée de trois jours à un mois.

GRIEFS

1.

Le requérant soutient en premier lieu que sa condamnation pour avoir publié un article de presse constitue une atteinte à son droit à la liberté d’expression, au sens de l’article 10 de la Convention.

2.

Il soutient également que sa condamnation contrevient au principe de la prévisibilité des peines dans la mesure où, en vertu du droit national énoncé dans la loi sur la presse, alors que seul l’auteur de l’article litigieux aurait dû faire l’objet de poursuites judiciaires, il a été poursuivi en sa qualité de rédacteur en chef d’un quotidien. Il invoque à cet égard l’article 7 de la Convention.

3.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial.

4.

Par ailleurs, le requérant soutient que son droit à un procès équitable a été enfreint du fait qu’il n’a jamais eu la possibilité de répondre à l’avis écrit que le procureur général avait soumis à la Cour de cassation sur le fond de son pourvoi. Il invoque à cet égard l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention.

5.

Invoquant l’article 14 de la Convention combiné avec les articles

6 et 10, le requérant allègue avoir fait l’objet d’un traitement discriminatoire dans la mesure où, d’après la loi sur la presse, il aurait dû être jugé par une cour d’assises ou un tribunal correctionnel et non par une juridiction d’exception, telle la cour de sûreté de l’Etat.

6.

Se basant sur les mêmes faits, le requérant allègue enfin la violation des articles 1, 13, 17 et 18 de la Convention.

EN DROIT

1.

Le requérant soutient en premier lieu que sa condamnation pour avoir publié un article de presse constitue une atteinte à son droit à la liberté d’expression, au sens de l’article 10 de la Convention.

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint également du défaut de notification de l’avis du procureur général près la Cour de cassation.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.

2.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Par ailleurs, invoquant l’article 14 de la Convention combiné avec les articles 6 et 10, il allègue avoir fait l’objet d’un traitement discriminatoire dans la mesure où, d’après la loi sur la presse, il aurait dû être jugé par une cour d’assises ou un tribunal correctionnel et non par une juridiction d’exception, telle la cour de sûreté de l’Etat. Il soutient également que sa condamnation n’avait pas de base légale et invoque à cet égard l’article 7 de la Convention.

Se basant sur les mêmes faits, le requérant allègue enfin une violation des articles

1, 13, 17 et 18.

En ce qui concerne l’allégation concernant le manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat, la Cour relève que le requérant, qui a été jugé par un tribunal composé de trois juges civils, n’a pas étayé son grief et que son examen, tel qu’il a été soulevé, ne permet de déceler aucune apparence de violation de l’article 6 § 1 (voir

Kömürcü c. Turquie

(déc.), n

o

77432/01, et,

mutatis mutandis

,

İmrek c. Turquie

(déc.), n

o

57175/00).

Par ailleurs, quant au grief du requérant concernant une discrimination du fait qu’il a été jugé par une cour de sûreté de l’Etat, la Cour constate que, d’après la législation pertinente, toute infraction, telle que la propagande séparatiste prévue par la loi n

o

3713, relevait, à l’époque des faits, de la compétence des cours de sûreté de l’Etat et non des tribunaux répressifs de droit commun. Elle en déduit que la distinction litigieuse n’était pas faite entre différents groupes de personnes mais entre différents types d’infractions.

En ce qui concerne le grief tiré du non-respect du principe de la légalité des délits et des peines, la Cour relève que les deuxième et quatrième alinéas de l’article 6 de la loi n

o

3713 définissent les personnes susceptibles d’être jugées comme responsables de la publication des déclarations ou tracts d’organisations terroristes. Il en résulte que tant les personnes qui «

impriment

» ou «

publient

» de tels écrits que les éditeurs des périodiques dans lesquels ils paraissent sont pénalement responsables. Tel est le cas en l’espèce.

Enfin, la Cour a examiné les autres griefs du requérant, tels qu’ils ont été présentés dans sa requête. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention.

Il s’ensuit que ces griefs doivent dès lors être rejetés comme manifestement mal fondés, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs du requérant concernant une atteinte à sa liberté d’expression et le défaut d’équité de la procédure devant la Cour de cassation

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent

Berger

Boštjan M.

Zupančič

Greffier

Président