CtEDO 30.03.2006 AI

ILIE c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
30.03.2006
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
ILIE c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)
HUDOC · oficial

dosarului nr.

o

9369/02

prezentat de Alexandru ILIE

împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), ședință din 30 martie 2006 în camera compusă din

:

Dl.

B.M.

Zupančič

,

președinte

,

L.

Caflisch

,

C.

Bîrsan

,

V.

Zagrebelsky

,

Dnele.

A.

Gyulumyan

,

R.

Jaeger,

I.

Ziemele,

judecători

,

și

Dl. V.

Berger

,

grefier de secțiune

,

Având în vedere dosarul menționat mai sus introdus la 21 ianuarie 2002,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile reclamantului,

După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie

:

Reclamantul, Dl. Alexandru Ilie, este cetățean român născut în 1952 și domiciliat la Slobozia. Este reprezentat în fața Curții de către D.

I.

Iordăchescu, avocat la București. Guvernul pârât este reprezentat de Dna.

R.

Rizoiu în funcții.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

1.

Condamnări penale ale reclamantului anterior plasării în arest preventiv litigios

Prin două hotărâri din 16 noiembrie 2000 și 29 iulie 2001, pronunțând în ultimă instanță, curtea de apel din București și tribunalul județean din Ialomița respectiv l-au condamnat pe reclamant la două pedepse de doi ani de închisoare efectivă pentru evaziune fiscală, înșelăciune, fals și uz de fals, pentru fapte comise în principal în 1996.

La 29 decembrie 2000, tribunalul de primă instanță din Slobozia a emis o dispoziție de executare a pedepsei infligite prin hotărârea din 16

noiembrie

2000 menționată mai sus. La cererea reclamantului, executarea acestei pedepse de închisoare a fost suspendată succesiv până la 19 septembrie 2001 din motive medicale și familiale prin două hotărâri definitive ale tribunalului județean din Slobozia din 12 decembrie 2000 și 19 iunie 2001.

2.

Contencios privind plasarea reclamantului în arest preventiv

a)

Plasarea reclamantului în arest preventiv

La 12 octombrie 2001, în virtutea articolului 148 c) și h) din codul de procedură penală, procurorul parchetului din proximitatea tribunalului județean din Ialomița a ordonat plasarea reclamantului în arest preventiv pentru o durată de cinci zile de la arestarea sa, pe motiv de înșelăciune, pentru fapte comise în 2001. La 15 octombrie 2001, reclamantul a fost plasat în arest preventiv. Printr-o dispoziție din 19 octombrie 2001, în virtutea articolului

148

c), f) și h) din codul de procedură penală, procurorul a decis, după ce a pus în mișcare acțiunea penală împotriva reclamantului, menținerea acestuia în arest preventiv până la 12

noiembrie

000 de dolari americani («

USD

»), făcând uz de documente false la încheierea unui contract de vânzare de semințe de rapiță.

Printr-un încheiere dinainte de a hotărî din 9 noiembrie 2001, tribunalul județean din Ialomița a admis cererea parchetului de prelungire cu 30

zile a arestului preventiv al reclamantului, respingând argumentul avocatului acestuia potrivit căruia plasarea în arest preventiv de către un procuror era lovită de nulitate absolută în virtutea articolului 5 § 3 din Convenție.

Printr-o hotărâre din 29 noiembrie 2001, curtea de apel din București a confirmat încheiera dinainte de a hotărî menționată mai sus. A respins motivul privind nulitatea hotărârii din 9 noiembrie 2001 derivat din faptul că procurorul a fost menționat ca parte a formației de judecată, hotărând că era vorba de o eroare materială, deoarece din documentele deliberării, semnate doar de judecător, rezulta că procurorul nu participase la deliberare.

Reclamantul a rămas în arest preventiv până la sfârșitul procedurilor penale pe fond, în virtutea prelungirilor periodice ale acestei măsuri de către instanțe.

b)

Punerea în executare a pedepsei infligite prin hotărârea din 16 noiembrie 2000

La 15 noiembrie 2001, comandantul spitalului penitenciar din București a trimis o scrisoare tribunalului de primă instanță din Slobozia atestând înregistrarea reclamantului la 9 noiembrie 2001 în registrele penitenciarului respectiv în virtutea dispoziției de executare din 29

decembrie

2000 a aceluiași tribunal. Scrisoarea preciza că executarea pedepsei de închisoare efectivă infligite prin hotărârea din 16 noiembrie 2000 a curții de apel din București începuse la 15 octombrie 2001 și urma să expire la 14

octombrie

2003.

3.

Procedură penală pe fond împotriva reclamantului

La ședința din 27 februarie 2002, în prezența avocatului desemnat de oficiu al reclamantului, tribunalul județean din Ialomița a luat act de cererea societății B. de a se constitui parte civilă la proces și a amânat ședința din cauza absenței reclamantului. La ședințele desfășurate între 27 martie și 5 iunie 2002, tribunalul a audiat cinci martori solicitați de reclamant. Alți cinci martori au fost auziți de tribunal, din oficiu sau la cererea contabilului B.E. al societății C., covilac în dosar. Tribunalul a admis de asemenea cererea reclamantului privind audierile V.C. și T.T. ca martori de descărcare. V.C. era un salariat al societății C. și T.T. fusese contactat fără succes de reclamant la un moment dat pentru a obține un certificat de calitate pentru semințele de rapiță de exportat.

La ședința din 3 iulie 2002, în absența reclamantului, care fusese transferat temporar în altă închisoare pentru judecarea unei alte cauze, dar în prezența avocatului desemnat de oficiu, tribunalul județean din Ialomița a audiat martorii V.C. și T.T. În încheiera dinainte de a hotărî de aceeași zi, a menționat că audierile lor s-impuneau datorită numeroaselor diligențe efectuate pentru a asigura prezența lor în fața tribunalului, dar că reclamantul, care fusese transferat în interesul personal al acestuia și fără a anunța tribunalul, putea cere o nouă audiere. La aceeași ședință, tribunalul a constatat trimiterea de către o comisie de control a avizului solicitat de reclamant, prin care aceasta

confirma concluzia unui raport de expertiză al Institutului medico-legal din București, care judecise că arest preventiv era compatibil cu bolile de care suferea interesatul. A respins deci cererea avocatului reclamantului de a cere un nouă avis din cauza incompetenței comisiei precitate, judecând că acea comisie era competentă în materie.

La ședința din 4 septembrie 2002, tribunalul județean din Ialomița a decis că audierile martorului D.H., care fusese citat să comparaie dar nu fusese găsit, nu mai era necesară.

La ședința din 25 septembrie 2002, după ce avocatul reclamantului indicase, în numele reclamantului, că nu mai avea nicio cerere de formulat nici dovadă de solicitat, au loc în fața tribunalului județean din Ialomița dezbaterile pe fond ale cauzei.

Printr-o hotărâre din 2 octombrie 2002, tribunalul județean din Ialomița l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de doisprezece ani de închisoare efectivă pentru înșelăciune, în virtutea articolului 215 din codul penal, și la plata a 792

000

USD ca titlu de daunelor-interese. Tribunalul judecă, pe baza mărturiilor și documentelor de contabilitate, că reclamantul contactase societatea germană B. pentru vânzarea a 4

800 tone de semințe de rapiță și o determinase ulterior, printr-o operație frauduloasă, să plătească societății C., pe care o controla, prețul vânzării înainte ca aceasta să expedieze marfa. Această operație constase, printre altele, în obținerea la 24 august 2001 a unei facturi de la o societate terță pentru cumpărarea a numai 48 tone de semințe de rapiță, semnată la cererea sa de contabilul B.E., modificarea facturii pentru 4

800 tone și trimiterea acesteia societății B. ca dovadă a vânzării care urma să fie finanțată. Tribunalul a remarcat, printre altele, că cu cei 792

000 USD obținuți de la societatea B., reclamantul făcuse să construiască o casă pe un teren al fiului său, aceasta din urmă fiind plasată sub sechestru în cursul procedurilor.

În hotărârea sa, tribunalul județean din Ialomița a decis că, chiar dacă existau îndoieli privind sinceritatea martorului T.T. și autorul falsului facturii din 24 august 2001 nu era cunoscut, dosarul privind falsul fiind disjuns și încă în curs, numeroasele dovezi din dosar dovedeau cu certitudine vinovăția reclamantului.

La o dată necunoscută, reclamantul a declarat apel împotriva hotărârii din 2

octombrie

2002 menționată mai sus, pe motiv că vinovăția sa nu era dovedită și că era lovită de nulitate din cauza audierilor martor V.C. și T.T. la ședința din 3 iulie 2002 în absența sa și a renunțării la 4

septembrie

2002 la audierea martorului D.H.

Printr-o hotărâre din 23 decembrie 2002, curtea de apel din București a respins apelul reclamantului ca neîntemeiat. Curtea judecă, printre altele, că audierea D.H. nu mai fusese considerată necesară, în conformitate cu articolul

329 din codul de procedură penală, că reclamantul nu ceruse o nouă audiere a martor V.C. și T.T. și că în orice caz existau numeroase alte dovezi care concluzionau vinovăția sa. A respins, printre altele, motivul reclamantului privind ilegalitatea constituirii de parte civilă de către societatea germană B. la ședința din 27

februarie

2002 în absența sa, pe motiv că nu o contestase în cursul procedurilor în fața tribunalului județean din Ialomița.

Printr-o hotărâre definitivă din 12 noiembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul reclamantului din aceleași motive.

B.

Dreptul intern relevant

1.

Codul de procedură penală

Articolele relevante din codul de procedură penală, în redacția lor în epoca faptelor, anterior modificării codului prin legea nr.

o

281 din 24

iunie

2003 și prin ordonanțele de urgență ale Guvernului nr.

os

66 din 10

iulie

2003 și 109 din 24 octombrie 2003, se citesc după cum urmează

:

art. 146

«

Atunci când exigențele articolului 143 sunt îndeplinite și într-uno din cazurile prevăzute de art. 148 din codul penal, procurorul poate ordona, din oficiu sau la cererea organului de urmărire penală, plasarea în arest a inculpatului, prin dispoziție motivată, susținând fundamentele legale care justifică arestarea și pentru o durată care nu putea depăși cinci zile.

»

art. 148

«

Plasarea în arest a inculpatului poate fi ordonată [de procuror] dacă sunt îndeplinite exigențele prevăzute de art. 143 și într-uni din cazurile următoare

:

(...)

c)

inculpatul este în fuga sau se ascunde pentru a scăpa de urmărire (...)

;

(...)

f)

inculpatul este recidivist

;

(...)

h)

inculpatul a comis o infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă de închisoare de mai mult de doi ani și menținerea în libertate ar constitui un pericol pentru ordinea publică.

»

Articolele 23, 149 și 151 din codul de procedură penală prevăd că procurorul este competent să procedeze la plasarea în arest preventiv a unui inculpat, după punerea în mișcare a acțiunii penale, pentru o durată care nu putea depăși 30 zile. Posibilitatea pentru procuror de a prelungi astfel cu 25 zile arest preventiv pe care îl ordonase pentru 5

zile împotriva unui inculpat a fost judecată conformă Constituției prin decizia din 14 iulie 1998 a Curții Constituționale.

art. 329

«

(...)

(3)

Dacă în cursul instrucției unui dosar, tribunalul consideră că o dovadă anterior admisă a devenit inutilă, poate ordona, după ce a audiat procurorul și părțile, ca aceasta să nu mai fie administrată.

»

2.

Constituția

art. 23 (4) din Constituție, în redacția sa în epoca faptelor, anterior modificării Constituției la 29 octombrie 2003 conform căreia plasarea în arest preventiv nu putea fi făcută de acum înainte decât în virtutea unei decizii a unui judecător, se citește după cum urmează

:

«

Arestarea se face în virtutea unui mandat emis de un magistrat, pentru o durată maximă de treizeci zile. Persoana arestată poate depune plângere privind ilegalitatea mandatului de arest în fața judecătorului, care este obligat să se pronunțe printr-o decizie motivată. Doar instanța judiciară poate decide prelungirea arestului.

»

1.

Invocând art. 5 § 3 din Convenție, reclamantul se plânge de plasarea sa în arest preventiv la 15 octombrie 2001 în virtutea dispozițiilor procurorului din 12 octombrie 2001, care nu era un «

magistrat

» în sensul articolului precizat.

2.

Invocând articolele 5 § 3 și 6 § 1 din Convenție, el consideră că dispozițiile procurorului din 12 și 19 octombrie 2001 privind plasarea sa în arest preventiv, și de asemenea încheiera dinainte de a hotărî din 9

noiembrie

2001 a tribunalului județean din Ialomița sunt lovite de nulitate absolută, din cauza incompetenței procurorului de a procedează la arestarea sa, luând în considerare exigențele primului articol menționat mai sus. În ceea ce privește încheiera dinainte de a hotărî menționată mai sus, el adaugă ca alt motiv de nulitate menționarea procurorului ca participant la formația de judecată.

3.

Citând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de neechitatea procedurilor penale pe fond și afirmă că la sfârșitul acesteia a fost încarcerat pentru datorii în contradictorie cu art. 1 din Protocolul nr.

o

4, deoarece intenția sa de a acționa fraudulos nu fusese dovedită. În ceea ce privește neechitatea procedurilor, el ridică următoarele motive

: societatea B. s-a constituit parte civilă la proces la ședința din 27 februarie 2002, în absența sa

; martorii V.C. și T.T. au fost auziți de tribunalul județean din Ialomița la ședința din 3 iulie 2002 de asemenea în absența sa, în timp ce prezența sa era obligatorie, și nicio altă audiere nu a fost organizată ulterior de tribunal

; la aceeași ședință, tribunalul a respins cererea pe care o formulase pentru a obține un nou avis al comisiei de control privind raportul de expertiză al Institutului medico-

legal cu privire la compatibilitatea arestului preventiv cu bolile sale

; factura din 24 august 2001 a constituit o dovadă esențială pentru condamnarea sa, totuși autorul falsului nu fusese identificat înainte de sfârșitul procesului

; la ședința din 4 septembrie 2002, tribunalul precizat a renunțat la audierea martorului D.H.

; imobilul plasat sub sechestru de instanțe aparținea fiului său.

1.

Reclamantul se plânge că plasarea sa în arest la 15 octombrie 2001 în virtutea dispozițiilor procurorului din 12 octombrie 2001 a încălcat articolul

5 § 3 din Convenție, a cărui parte relevantă este redactată după cum urmează

:

«

Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la paragraful

1

c) din acest articol, trebuie să fie tradusă imediat în fața unui judecător sau alt magistrat împuternicit prin lege să exercite funcții judiciare (...)

»

Guvernul remarcă mai întâi că reclamantul a omis să informeze Curtea asupra faptului că la 15 octombrie 2001, în același timp cu plasarea sa în arest preventiv, a început să-și ejecuteze o pedeapsă de închisoare efectivă care i fusese infligite prin hotărârea din 16 noiembrie 2000 a curții de apel din București. Citând dosarul

(nr.

o

8626/79, decizie a Comisiei din 12 martie 1981, DR 25, p. 218), el consideră că art. 5 § 3 nu se aplică în cauza de față, deoarece reclamantul era deținut atât pe baza dispozițiilor de arest preventiv cât și a unei sentințe de condamnare la o pedeapsă de închisoare efectivă. În plus, Guvernul adaugă că nu era niciun risc de arest arbitrar din cauza absenței prezentării reclamantului în fața unui judecător «

imediat

» după plasarea sa în arest preventiv, având în vedere că interesatul era oricum privat de libertate în virtutea hotărârii menționate mai sus.

Reclamantul, admițând că a început să-și execute pedeapsa de închisoare efectivă la 15

octombrie

2001, susține că art. 5 § 3 se aplică în cauza de față ținând seama de faptul că procurorul, care nu îndeplinea exigențele cerute de acest articol, render deja la 12

octombrie

2001 dispoziția de arest preventiv.

Curtea reamintește că garanțiile prevăzute de art. 5 § 3 se aplică doar în cazul în care o privare de libertate se bazează exclusiv pe art. 5 § 1 c), la care face referință §3. Prin urmare, detenția care se bazează atât pe alinea a) cât și pe alinea c) din art. 5 § 1 din Convenție scapă din sfera de aplicare a articolului 5 § 3 (

X. c. Republica Federală a Germaniei

precitate și,

mutatis mutandis

,

Raf c. Spania

, nr.

o

53652/00, §§

64-65, 17 iunie 2003).

În cauza de față, Curtea observă că părțile sunt de acord că, plasat în arest preventiv la 15 octombrie 2001, reclamantul a început la aceeași dată să-și execute pedeapsa de închisoare efectivă pe baza hotărârii din 16 noiembrie 2000 a curții de apel din București, așa cum reiese din scrisoarea din 15 noiembrie 2001 a comandantului spitalului penitenciar din București. Indiferent de plasarea în arest preventiv pentru alte fapte, care s-ar putea justifica sub aspectul articolului 5 § 1 c) din Convenție, Curtea observă că detenția care a început la 15 octombrie 2001 s-a produs ca urmare și în virtutea condamnării pronunțate prin hotărârea din 16 noiembrie 2000, bazând-se deci și pe art. 5 § 1 a) (a se vedea,

mutatis mutandis

, hotărârile

Eriksen c. Norvegia

din 27 mai 1997,

Culegere

1997-III, p. 861, § 76, și

Van Droogenbroeck c. Belgia

din

24 iunie

1982, seria A nr.

o

50, p. 19, § 35). Sub acest aspect, ea observă că nimeni nu contestă că curtea de apel din București era un «

tribunal competent

», în sensul articolului 5 § 1 a).

Ținând seama de faptul că detenția în cauză nu se baza exclusiv pe art. 5 § 1 c) din Convenție, Curtea concluzionează că scapă din sfera de aplicare a articolului 5 § 3.

Din aceasta rezultă că acest grief este incompatibil

ratione materiae

cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35

§

3 și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.

2.

Estimând că, conform articolului 5 § 3 din Convenție, procurorul era incompetent să procedeze la arestarea sa, reclamantul susține nulitatea dispozițiilor procurorului și incheierei dinainte de a hotărî din 12

și

15

octombrie, și 9 noiembrie 2001 respectiv, prelungind arest preventiv. El invocă sub acest aspect articolele 5 § 3 și 6 § 1 din Convenție. Acesta din urmă se citește după cum urmează în partea sa relevantă

:

«

Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra fondului oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva sa.

»

Curtea face referință la observațiile sale mai sus privind neaplicabilitatea

ratione materiae

în cauza de față a articolului 5 § 3.

În ceea ce privește art. 6 § 1, ea reamintește că, deși articolul nu se dezintereseaza de fazele care se desfășoară anterior procedurii de judecată, are ca scop principal, în materie penală, să asigure un proces echitabil în fața unui «

tribunal

» competent să decidă asupra «

fondului acuzației

» (

Imbrioscia c. Elveția

, hotărâre din 24 noiembrie 1993, seria A nr.

o

275, p. 13, §

36). În cauza de față, dispozițiile și încheiera dinainte de a hotărî în cauză care privau prelungirea arestului preventiv al reclamantului nu se refereau nici la o contestație asupra drepturilor și obligațiilor de caracter civil ale reclamantului nici asupra fondului unei acuzații în materie penală aduse împotriva sa, în sensul articolului precizat (

Berdji c. Franța

(dec.), nr.

o

74184/01, 23 martie 2004). Din aceasta, art. 6 § 1 nu se aplică procedurilor în cauză.

În măsura în care grieful reclamantului poate fi interpretat ca ridicând în substanță chestiunea legalității plasării sa în arest preventiv la 15 octombrie 2001 și prelungirii acesteia, Curtea reamintește că scopul articolului 5 § 1 este să protejeze individul de orice privare de libertate arbitrară.

În cauza de față, Curtea observă că reclamantul era deținut de asemenea în virtutea condamnării pronunțate prin hotărârea din 16 noiembrie 2000 a curții de apel din București, în conformitate cu art. 5 § 1 a), care s-ar putea randa unnecessary orice alt examen al arestul preventiv sub art. 5 § 1 c). Cu toate acestea, în răspuns la argumentele reclamantului, Curtea notează, cu caracter suplementar, că în epoca faptelor, în conformitate cu articolele 146 și 148 din codul de procedură penală, plasarea în arest de către un procuror nu era entachée de ilegalitate, și că menționarea prezenței procurorului în formația hotărârii din 9

noiembrie

2001 rezulta dintr-o simplă eroare materială. Din aceasta, ținând seama și de faptul că părțile nu contestă existența motivelor plauzibile privind comiterea unei infracțiuni, Curtea concluzionează că detenția contestată de reclamant se poate justifica sub aspectul alineei

c) cât și al alineei a) din art. 5 § 1 (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Eriksen

precitate, p. 865, § 87).

Din aceasta rezultă că acest grief trebuie respins ca fiind manifestă neîntemeiat, în conformitate cu articolele 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

3.

Reclamantul se plânge de neechitatea procedurilor penale pe fond din care a fost subiect și afirmă că la sfârșitul acesteia a fost încarcerat pentru datorii. El invocă art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul

nr.

o

4, al cărui text se citește după cum urmează

:

«

Niciun nu poate fi privat de libertate doar pentru motiv că nu este în măsură să execute o obligație contractuală.

»

Reclamantul plângând-se asupra rezultatului procedurilor și că a fost încarcerat pentru datorii, Curtea consideră că acest grief se referă la aprecierea probelor de către instanțe și nu vede niciun motiv să examineze această chestiune separat sub aspectul articolului 1 din Protocolul

nr.

o

4 (

Krca c. Republica Cehă

(dec.), nr.

o

49476/99, 18

martie

2003).

Curtea reamintește că nu intră în atribuțiile sa să substituie propria apreciere a faptelor și probelor cu aceea a instanțelor interne, care au sarcina în principiu de a cântări elementele colectate de ele. Sarcina Curții constă în a cerceta dacă procedurile litigioase, considerate ca ansamblu, inclusiv modul administrării probelor, a revistit un caracter echitabil (

Doorson c. Țările de Jos

, hotărâre din 26 martie 1996,

Culegere

1996

II, p. 470, § 67).

În cauza de față, Curtea notează de la bun început că mai mulți martori de descărcare au fost auziți de tribunalul județean din Ialomița la ședințele care s-au desfășurat între 27 martie și 5 iunie 2002. Ea observă ulterior că martorii de descărcare T.T. și V.C. au fost auziți la 3 iulie 2002 în absența reclamantului, dar în prezența avocatului său, și că acesta nu se plânge că avocatul nu a avut posibilitatea să-i interogeze (a se vedea,

a

contrario

,

Craxi c. Italia

, nr.

o

34896/97, § 88, 5 decembrie 2002). Ea reamintește că în materia audierii martor, Convenția admite că un inculpat poate fi identificat cu avocatul (

Doorson

precitate, § 74), cu atât mai mult deoarece în cauza de față mărturiile se refereau la clarificarea faptelor, și nu la identificarea reclamantului. De altfel, Curtea observă că reclamantul nu a cerut tribunalului județean din Ialomița o nouă audiere a acestor martori, nici nu a contestat constituirea de parte civilă a societății B.

În ceea ce privește martor D.H., Curtea observă că tribunalul județean din Ialomița a renunțat la mărturie la sfârșitul instrucției, la ședința din 2 septembrie 2002, după ce a citat-o să comparaie fără succes, estimând în virtutea articolului 329 din codul de procedură penală că mărturie nu mai era necesară.

Curtea observă de altfel că avizul asupra raportului de expertiză al Institutului medico-legal aveau ca obiect compatibilitatea arestul preventiv cu bolile de care suferea reclamantul, fiind fără impact asupra fondului acuzației penale împotriva interesatului. Ea notează de asemenea că la ședința din 25 septembrie 2002, avocatul reclamantului a dat consimțământ pentru deschiderea dezbaterilor pe fond ale cauzei, considerând suficiente probele deja administrate. De altfel, reclamantul nu ar putea spune că a fost victimă a plasării sub sechestru a imobilului fiului majorn.

Curtea observă în final că vinovăția reclamantului a fost stabilită de instanțe pe baza unui ansamblu de dovezi cuprinzând o duzină de mărturii și numeroase documente contabile și bancare, că interesatul a beneficiat de o procedură contradictorie și de asistență avocatului, deci procedurile litigioase a revistit în ansamblu un caracter echitabil, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

Din aceasta rezultă că acest grief trebuie de asemenea respins pentru lipsă manifestă de fundament, în conformitate cu articolele 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, la majoritate,

Declară

dosarul inadmisibil.

Vincent

Berger

Boštjan M.

Zupan

ČiČ

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă