ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3255/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3255/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului declarat de

recurenta SC C. SA și H.B.:

Inițial, instanța a fost învestită

cu o cerere principală, formulată de reclamanta A.O.R., cererea având ca obiect

evacuarea, pentru lipsa titlului locativ, a pârâtei SC C. SA din imobilul,

proprietatea reclamantei, situat în Sibiu, înscris în C.F. 3088 cu nr. top

1527și 1528, construcții și teren (dosar nr. 7329/91 al Judecătoriei Sibiu).

Pârâta a formulat cerere

reconvențională, solicitând, prin hotărârea ce se va pronunța, a fi obligată

reclamanta la încheierea unui contract de închiriere a aceluiași imobil, până

la data achitării integrale a valorii investițiilor efectuate.

Ulterior, SC C. SA, tot la

Judecătoria Sibiu, a chemat în judecată pe pârâta A.O.R., pentru ca, în

contradictoriu cu aceasta, să i se constate dreptul de proprietate de 2/3

asupra aceluiași imobil, restul aparținând pârâtei (dosar nr. 833/94).

Ambele dosare au fost conexate la

termenul din 3 aprilie 1994, iar prin sentința nr. 3230 din 2 mai 1995,

instanța a disjuns cererea reconvențională a pârâtei din primul dosar și acțiunea

civilă formulată tot de SC C. SA în al doilea dosar și a dispus, pe de o parte,

declinarea competenței de soluționare a lor, în favoarea Tribunalului Sibiu,

iar, pe de altă parte, suspendarea judecății acțiunii în evacuare, pentru lipsa

titlului locativ.

Drept urmare, s-a format la Tribunalul

Sibiu dosarul cu nr. 2146/1995 și la primul termen, fixat la 7 noiembrie 1995, reclamanta

SC C. SA, calitate juridică ce va fi folosită legal în această motivare, a

precizat cererile anterioare, în contradictoriu cu pârâta A.O.R., în sensul că,

a solicitat, în principal, să se constate, într-o primă variantă, că a dobândit

dreptul real de proprietate asupra întregilor construcții ce se constituie

actualul C.C.H.R.B., existente pe terenul în litigiu, situat în Sibiu și

înscris în C.F. nr. 3088 Sibiu A+2 nr. top 1527 și 1528, curte în suprafață

totală de 2291,2 m.p.; atât prin efectul legii, cât și prin faptul edificării

acestora, sau, într-o variantă secundară, că SC C. SA Sibiu a edificat pe

terenul în litigiu, cu acordul A.O.R. Sibiu și prin contribuție materială

proprie, în proporție de 90%, actualele construcții constituind C.C.H.R.B.,

restul, de 10%, reprezentând elemente din vechile construcții, proprietatea

pârâtei, rămase după demolare și încorporate celor noi și că, urmare acestui

fapt, reclamanta a dobândit un drept de proprietate în cotă de 90% asupra

construcțiilor actuale în discuție, iar pârâta, un drept de proprietate în cotă

de 10% asupra acestora. S-a mai solicitat, în ambele variante, să se dispună

notarea în C.F. a noilor construcții în discuție, formând C.C.H.R.B., precum și

intabularea în C.F. a dreptului de proprietate astfel stabilit asupra acestora

și să se recunoască, în favoarea reclamantei, un drept de superficie asupra

terenului în litigiu, exclusiv, sau în cote părți, proporțional cu cota de

proprietate stabilită în favoarea acesteia, asupra actualelor construcții,

dispunând și intabularea în C.F. a acestui drept real de superficie astfel

stabilit.

În subsidiar, s-a solicitat să se constate că reclamanta a

efectuat lucrări de investiții proprii, în valoare, la data executării lor, de

22.800.000 lei, constând în realizarea actualelor construcții ce formează C.C.H.R.B.

Sibiu, cu o valoare de inventar de 2.625.464.160 lei, urmând a fi obligată

pârâta la plata contravalorii acestor investiții, conform valorii lor de

circulație actuală, cu un drept de retenție asupra întregului imobil, până la

plata integrală de către pârâtă a creanței astfel stabilită.

Tribunalul Sibiu, prin sentința nr. 638, a admis, în parte,

cererile reclamantei, a constatat că aceasta a executat la imobilul, construcții,

înscris în C.F. nr. 3088 Sibiu A+2 top 1527 – 1528, reprezentând C.C.H.R.B.,

proprietatea pârâtei, investiții în valoare de 34.804.000 lei.

Drept urmare, pârâta a fost obligată

la plata acestei sume, instituindu-se și un drept de retenție al reclamantei

asupra imobilului, până la plata integrală a creanței, celelalte capete de

cerere fiind respinse.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr. 208/A, a

admis apelul pârâtei, în sensul că a stabilit valoarea investițiilor la suma de

13.154.421.127 lei, a menținut celelalte dispoziții și a respins apelul

reclamantei.

Aceleași excepții și motive invocate de reclamantă în apel,

au fost reiterate și ca motive de recurs, recurs respins de Curtea Supremă de

Justiție prin decizia nr. 6079 din 21 octombrie 2002.

Această din urmă decizie a fost atacată cu contestație în

anulare, cerere admisă ca urmare a aprecierii că dezlegarea dată de instanță

este rezultatul unei greșeli materiale, cu referire specială la tardivitatea

motivării apelului pârâtei (decizia Curții Supreme de Justiție nr. 3070 din 13

iunie 2003).

După anularea primei decizii a instanței supreme, s-a fixat

termen pentru rejudecarea recursului reclamantei.

Deci, permițându-ne a verifica

motivele de recurs, în ordinea importanței instituțiilor de drept, se va

analiza, cu prioritate, motivul 4, privind încălcarea ori aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 492 C. civ., raportat la art. 969 C. civ., în sensul admiterii

cererii reconvenționale și a cererii conexe la aceasta, în forma lor menționată

din precizarea de acțiune (dosar nr. 2146/1995, Tribunal Sibiu), constatând că

recurenta a dobândit un drept de proprietate în cotă de 81,97% asupra

actualelor construcții ale C.C.H.R.B., precum și un drept de superficie, în

aceeași cotă, asupra terenului, în timp ce intimatei îi revine un drept de

proprietate de numai 14,07% asupra construcțiilor.

Acest motiv de recurs implică

analiza, în primul rând, a comparării titlurilor de proprietate ale părților,

astfel cum ele au susținut de referință, în speță, fiind momentul dobândirii

titlului de proprietate și modurile specifice de dobândire a dreptului de

proprietate socialistă de stat.

Intimata-pârâtă, conform înscrisului de la dosarul nr. 2146/1995,

este proprietară a imobilului teren și construcții din anul 1910.

Astfel, extrasul de C.F. cuprinde: „Extras

de carte funciară: C.F. nr. 3088. Localitatea: Sibiu nr. crt., nr. topografic, A/

Foaie de Avere, suprafață, 2. 1527, teren, 1686, 1528, teren, 604, cu o

construcție H.B., cu următoarea componență: la subsol - salon, bar de noapte cu

hol și jocuri mecanice, centrală ventilație, post trafo cu anexe, 17 magazii, 2

grupuri sanitare și vestiare, 5 culoare, hidrofor și 2 ascensoare., la parter:

- salon restaurant, bufet expres cu anexe și hol, casa scării, grădină de vară,

agenție de turism, salon cofetărie, pescărie și braserie cu grădină de vară și

anexe, bucătăria restaurantului cu anexe aferente și curte de serviciu, hol

hotel, coafor, frizerie; la magazin: terasă și salon mic dejun cu anexe, grupuri

sanitare cu anexe, 6 birouri, centrală telefonică cu anexe, grupuri sanitare,

culoare casa scării, și 2 ascensoare, la etajele I, II, III câte 38 camere

cazare, 3 casa scării, 4 culoare, 2 ascensoare persoane și marfă, la etaj IV:

mansardă și bar de zi, hol, grup sanitar și casa scării, 3 camere utilități, 2

camere troiu; B/ Foaie de Proprietate: nr. crt., Înscrieri cu privire la

proprietate, OBS, 40, 43 A.O.R. Sibiu, cumpărare înch. nr. 9613 din 1908 C.F. nr.

1747 din 1910”.

Recurenta susține că este proprietara acelorași imobile,

fiind organizată în societate pe acțiuni, prin desprindere din fostul O.J.T.

Sibiu, în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990, ale Legii nr. 31/1990

și ale H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990, privind înființarea societăților

comerciale pe acțiuni în turism.

Capitalul social al SC C. SA Sibiu a fost divizat în două

părți, partea de 30% fiind transmisă prin intermediul Agenției Naționale pentru

Privatizarea Fondului Proprietății Private, iar partea de 70% revenind Fondului

Proprietății de Stat. În urma acțiunii de privatizare în masă, conform Legii nr.

55/1995, structura acționariatului s-a modificat, acționarii, persoane fizice,

deținând 42.646 acțiuni, iar Fondul Proprietății de Stat 67.949 acțiuni. Fondul

Proprietății de Stat a vândut apoi, prin contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni nr. D SB 21 din 18 martie 1999, pachetul de acțiuni deținut la SC C. SA

SIBIU către SC A. SRL SIBIU, astfel că întregul capital social al SC C. SA Sibiu

este, în prezent, unul privat ca structură și proprietate, astfel cum rezultă

din certificatul de înscriere mențiuni din 24 iunie 1999, eliberat de Oficiul

Registrului Comerțului, prin rezoluția nr. 1277 din 23 iunie 1999 a Oficiului

Registrului Comerțului de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a

județului Sibiu și din actul emis la 9 iunie 2000 de Registrul Român al Acționarilor

SA, ce cuprinde structura sintetică a registrului consolidat la 25 martie 2000.

De asemenea, cu referire la terenul pe care sunt edificate construcțiile,

recurenta pretinde că este proprietară, în baza unui titlu eliberat, conform

legislației de după anul 1989, de către Ministerul Industriilor.

Această susținere a recurentei este

contrazisă de însăși teoria dreptului de dobândire a proprietății socialiste de

stat, deoarece nu s-a făcut dovada că Statul ar fi devenit proprietar, astfel

încât să poată transmite cu titlu legal acest drept.

Modurile de dobândire a proprietății

socialiste de stat sunt naționalizarea, reproducția socialistă lărgită, exproprierea

pentru satisfacerea unor interese obștești, rechiziția, confiscarea, trecerea

în proprietatea statului a bunurilor fără stăpân, succesiunea vacantă, etc.

Față de cele deja analizate juridic,

Curtea va aprecia că recurenta nu deține un titlu valabil de proprietate asupra

terenului, acesta aparținând intimatei (înscris în C.F. din 1910) fără a ieși,

prin vreun mijloc legal, din patrimoniul său în perioada funcționării

instituției juridice a dobândirii proprietății socialiste de stat.

În favoarea intimatei sunt pe deplin

aplicabile dispozițiile art. 480 C. civ

.

Nu din neștiință și nici din rea

credință credem că, mai degrabă cu subtilitate, recurenta invocă încălcarea

dispozițiilor art. 492, raportat la art. 969 C. civ., sub aspectul constatării

dreptului său de superficie asupra aceluiași teren, ca urmare a acelor

investiții ce le-a făcut pe acesta.

Deci, se impune a reține, în

legătură cu această critică, definiția potrivit căreia dreptul de superficie

este tot un drept real, care constă în dreptul de proprietate pe care îl are o

persoană, denumită superficiar, asupra construcțiilor (plantațiilor sau altor

lucrări) care se află pe o suprafață de teren, ce aparține altei persoane,

teren asupra căruia superficiarul capătă un drept de folosință.

În situația dreptului de superficie

există o suprapunere a două drepturi de proprietate, aparținând a doi

proprietari deosebiți, dreptul superficiarului (dreptul de proprietate asupra

construcțiilor) și dreptul proprietarului asupra terenului.

Aparent, recurenta și-ar fi găsit

instrumentul juridic necesar pentru recunoașterea, măcar a unui drept de

proprietate asupra construcțiilor rezultate din acțiunea sa și de folosință, pe

durata lor, a terenului.

Dreptul de superficie poate lua naștere în temeiul legii

(exemplu: art. 30 C. fam., art. 3 alin. (1) și (3) din Legea nr. 54/1998) prin

titlu sau uzucapiune.

Primul și ultimul mod nu vor fi

analizate, nefiind aplicabile speței, ci numai cel de al doilea.

Acesta se referă la dobândirea

dreptului de superficie prin titlu, adică printr-un act juridic care poate fi o

convenție, un act de concesiune sau testament.

Nici nu este cazul a mai preciza că

nu se va analiza dobândirea prin testament, ci de celelalte două situații.

Din probele dosarului rezultă că, la începutul secolului XX,

pe amplasamentul imobilului ființau corpuri de clădire, o casă de pictură,

parter cu 12 încăperi și o casă de pictură cu 2 etaje și cu 69 încăperi.

În jurul anului 1915, pe amplasamentul casei de pictură,

parter cu 12 încăperi, s-a edificat un hotel, cealaltă construcție, evidențiată

de experții constructori cu denumirea de „Corp alăturat”, a fost amenajată ca

locuințe și spații comerciale la parter.

Acest imobil a fost închiriat, până la 1 iunie 1964, de

către A.O.R. în favoarea fostei Î.L.L. Sibiu.

Urmare a apariției H.C.M. nr. 236 din 12 mai 1964, prin care

s-a înființat Î.H.R. Sibiu, între această nouă întreprindere și intimată s-a

încheiat un nou contract de închiriere.

Potrivit acestui contract de locațiune, încheiat pe o durată

de 99 de ani, Î.H.R. Sibiu a preluat în folosință imobilele situate în Sibiu,

iar locatorul a fost de acord ca din cuantumul legal al chiriei aferente, după

reținerea impozitelor și taxelor legale percepute de stat, cota de ½, ce

urma să fie încasată de proprietar, să fie utilizată de chiriaș pentru

amenajări, modificări și modernizări. De asemenea, s-a mai prevăzut ca, la

expirarea termenului prevăzut în contract, proprietara să intre în posesia

imobilului, cu toate îmbunătățirile ce i-au fost aduse.

În data de 22 octombrie 1968, între părți, s-a încheiat un

nou contract de locațiune, pe durată de 99 de ani, în conformitate cu Legea nr.

10/1968, cu începere din 15 iunie 1994 și până la 15 iunie 2063 și s-a stabilit,

în sarcina chiriașului, o chirie lunară de 24.134,70 lei, recalculată la 14.195

lei.

Acest contract s-a derulat până la 22 martie 1991, când,

printr-un proces-verbal semnat de reprezentanții celor două părți, s-a hotărât

rezilierea lui.

În consecință, nu rezistă susținerea

recurentei, nici din punctul de vedere al unei convenții, scrise sau verbale și

nici din punctul de vedere al unui act de concesiune al dobândirii unui drept

de superficie asupra terenului.

Instanțele, în mod legal și

temeinic, au aplicat prevederile art. 494 C. civ., tocmai pentru a nu eluda

dispozițiile imperative (proprii tuturor legislațiilor) privind circulația

terenurilor de orice fel.

Recurenta, în lumina acestui text,

este doar un constructor.

Fie de bună credință sau de rea

credință, atâta timp cât proprietarul și-a însușit construcția, în speță, prin

plată, constructorul devine un creditor

, având o creanță în despăgubire împotriva proprietarului

terenului.

Având în vedere instituțiile

juridice analizate de Curtea Supremă, aceasta va aprecia că pct.  4 din

motivele de recurs, ce s-ar încadra în dispozițiile art. 304 pct.  9 C. proc.

civ., sunt nefondate.

S-a mai criticat decizia și sub

aspectul întinderii dreptului de creanță la care constructorul, respectiv,

recurenta, a fost obligat, această critică încadrându-se în motivele de casare

prevăzute în art. 304 pct.  8 și 9 C. proc. civ.

Analizând acest motiv de recurs, Curtea reține că apelanta-intimată

a pretins că imobilul în litigiu este proprietatea sa tabulară încă din anul

1910 și până în prezent, că între părți s-au încheiat succesiv mai multe

contracte de închiriere, stipulându-se că, la expirarea termenului de

locațiune, proprietarul să intre de drept în posesiunea imobilului cu toate

îmbunătățirile aduse.

Astfel, în data de 15 iunie 1964,

sub nr. 788 din 1964, între reclamantă, în calitate de proprietară, și fosta Î.H.R.

Sibiu, s-a încheiat un contract de închiriere pe o durată de 99 de ani,

începând cu 16 martie 1962.

În art. 4 al acestei convenții se

prevede, în mod expres, că, la expirarea termenului de locațiune, reclamanta va

intra de drept în posesiunea imobilului, cu toate îmbunătățirile aduse (dosar nr.

2164/1995).

La data de 22 octombrie 1968, între

aceleași părți, s-a încheiat un nou contract, în conformitate cu dispozițiile

Legii nr. 10/1968, pe o perioadă de 99 de ani, cu începere de la 15 iunie 1964

și până la 15 iunie 2063 (dosar nr. 2146/1995), contract ce a preluat și

perioada înscrisă în contractul nr. 788 din 15 iunie 1964.

La art. 5 din contract, s-a stabilit

că plata chiriei se face lunar și că întinderea chiriei este de 14.195 lei

lunar.

După decembrie 1989, respectiv, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990, fostul O.J.T. s-a reorganizat,

devenind SC C. SA Sibiu.

În data de 23 martie 1991, la sediul

apelantei-reclamante, s-au întâlnit reprezentanții celor două părți pentru a

discuta oferta pârâtei legată de închirierea C.C.H.R.B.

Față de acest motiv de recurs și,

respectiv, de motivul de apel al intimatei-pârâte, ce privește tot întinderea

dreptului de creanță, din verificarea înscrisurilor cauzei, cu referire

specială la extrasul din C.F., în care s-a intabulat dreptul de proprietate al

A.O.R. încă din anul 1910 (deja reprodus), precum și la momentul 22 martie 1991,

dată de la care s-a convenit, de ambele părți, rezilierea contractului ce se

referea la concesionarea pe o perioadă de 99 de ani a terenului pe care sunt

edificate construcțiile C.C.H.R.B. Sibiu și faptul efectuării unei investiții

neamortizate, în valoare de 13.870.000 lei, la înscrierea în același act a

învoielii părților, ca locatorul să primească de la locatar această valoare de

investiție, punându-i-se în vedere că, de la respectiva dată, să nu mai

efectueze o altă investiție (dosar nr. 7329/1991), Curtea menține aplicarea în

cauză a dispozițiilor art. 494 C. civ.

Potrivit instituției accensiunii

imobiliare artificiale, reglementată de art. 494 C. civ., constructorul are un

drept de creanță echivalent cu reactualizarea sumei recunoscute de ambele părți

ca fiind investită în construcții.

Conform ultimei expertize efectuate

și necontestate, suma reactualizată până în noiembrie 2001 este de

13.154.421.127 lei, acordată de Curtea de Apel Alba Iulia.

Deci, cel de al treilea motiv de

recurs va fi apreciat, tot nefondat.

S-a mai invocat de recurentă

nelegalitatea deciziei, prin prisma motivului de casare, prevăzut de art. 304 pct.

3 C. proc. civ., sub aspectul soluționării cauzei de către o secție civilă,

atât în fond, cât și în apel.

Potrivit dispozițiilor art. 2 din

Legea pentru modificarea Codului de procedură civilă, respectiv, Legea nr. 59/1993,

Tribunalele judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie

comercială, cu excepția celor al căror obiect are o valoare de până la 10

milioane lei inclusiv.

Ceea ce interesează este că, în mod

legal, tribunalul, aflat pe locul doi în ierarhia instanțelor judecătorești, a

soluționat în fond această cauză, ce are ca obiect stabilirea naturii juridice

a relațiilor contractuale dintre părți.

Gradul trei în ierarhia instanțelor

judecătorești îl ocupă Curtea de Apel, care, potrivit dispozițiilor art. 283 C.

proc. civ., examinează apelurile declarate împotriva sentințelor pronunțate în

primă instanță de tribunal.

Este de precizat că legislația

română nu a stabilit înființarea unor tribunale comerciale, acestea fiind

înlocuite printr-o secție, secție ce este administrativ organizată.

De altfel, în cazul recuzării

tuturor judecătorilor, de exemplu, de la secția comercială a Tribunalului,

cerere ce s-ar admite, s-ar proceda la trimiterea dosarului la o altă secție,

fie ea civilă sau penală.

Același raționament se păstrează și

în legătură cu pronunțarea deciziei recurate de către o secție civilă a Curții

de Apel Alba Iulia, precum și pentru repartizarea acestei cauze, în recurs, la

secția comercială a Curții Supreme de Justiție.

Acest motiv de recurs va fi

considerat tot nefondat, la fel fiind apreciată și excepția de necompetență

materială, invocată de recurentă, în sensul de a se soluționa cauza de secția

civilă a Instanței supreme.

În sfârșit, ultimul motiv de recurs

ce-l vom analiza, privește „nelegalitatea deciziei atacate, prin aceea că

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției de tardivitate a motivării

apelului intimatei A.O.R., fiind întrunite motivele prevăzute de art. 304 pct.

5 C. proc. civ.”

Motivul va fi analizat prin raportarea

dispozițiilor art. 287 C. proc. civ. , combinat cu dispozițiile art. 292 pct.  2

C. proc. civ.

Acest ultim text prevede că, „în

situația în care apelul nu se motivează, ori motivarea apelului, sau

întâmpinarea, nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța

de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima

instanță”.

Nu trebuie confundată decăderea,

care este o sancțiune ce intervine în cazul în care un act de procedură nu a

fost făcut în termen, cu respingerea cererii, care este consecința decăderii.

În materia apelului, sancțiunea decăderii are eficiență, deoarece, dacă

apelantul nu a arătat în cerere, sau la prima zi de înfățișare, motivele, nu va

mai putea propune și susține motive noi, care nu au fost avute în vedere la

prima instanță. Dar, decăderea nu duce în mod automat la respingerea, ca

nemotivat, a apelului, tocmai pentru că art. 292 C. proc. civ., prevede, de

asemenea, în mod expres și fără nici un dubiu, că părțile se pot folosi și de

motivele invocate în fața primei instanțe. Deci, dacă în cererea de apel se

face chiar numai trimitere la asemenea motive, ele trebuie examinate.

Față de cele de mai sus, se constată

că, în mod legal, prin prisma celor prevăzute în art. 292 alin. (2) C. proc. civ.,

Curtea de Apel Alba Iulia nu a avut în vedere excepția ridicată de recurentă,

referitoare la tardivitatea motivării apelului intimatei, motivele fiind depuse

până la prima zi de înfățișare, motive ce nu aduc susțineri noi în afara celor

făcute la soluționarea în fond a cauzei.

Cum nici unul din motivele de casare

invocate de către recurentă nu este fondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC C. SA

Sibiu, împotriva deciziei nr. 208/A din 17 decembrie 2001 a Curții de Apel Alba

Iulia, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 1 iulie 2003.