ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3255/2003

Asupra recursului declarat de recurenta SC C. SA și H.B.: Inițial, instanța a fost învestită cu o cerere principală, formulată de reclamanta A.O.R., cererea având ca obiect evacuarea, pentru lipsa titlului locativ, a pârâtei SC C. SA din imobilul, proprietatea reclamantei, situat în Sibiu, înscris în C.F. 3088 cu nr. top 1527și 1528, construcții și teren (dosar nr. 7329/91 al Judecătoriei Sibiu). Pârâta a formulat cerere reconvențională, solicitând, prin hotărârea ce se va pronunța, a fi obligată reclamanta la încheierea unui contract de închiriere a aceluiași imobil, până la data achitării integrale a valorii investițiilor efectuate. Ulterior, SC C. SA, tot la Judecătoria Sibiu, a chemat în judecată pe pârâta A.O.R., pentru ca, în contradictoriu cu aceasta, să i se constate dreptul de proprietate de 2/3 asupra aceluiași imobil, restul aparținând pârâtei (dosar nr. 833/94).

Ambele dosare au fost conexate la termenul din 3 aprilie 1994, iar prin sentința nr. 3230 din 2 mai 1995, instanța a disjuns cererea reconvențională a pârâtei din primul dosar și acțiunea civilă formulată tot de SC C. SA în al doilea dosar și a dispus, pe de o parte, declinarea competenței de soluționare a lor, în favoarea Tribunalului Sibiu, iar, pe de altă parte, suspendarea judecății acțiunii în evacuare, pentru lipsa titlului locativ. Drept urmare, s-a format la Tribunalul Sibiu dosarul cu nr. 2146/1995 și la primul termen, fixat la 7 noiembrie 1995, reclamanta SC C. SA, calitate juridică ce va fi folosită legal în această motivare, a precizat cererile anterioare, în contradictoriu cu pârâta A.O.R., în sensul că, a solicitat, în principal, să se constate, într-o primă variantă, că a dobândit dreptul real de proprietate asupra întregilor construcții ce se constituie actualul C.C.H.R.B., existente pe terenul în litigiu, situat în Sibiu și înscris în C.F.

nr. 3088 Sibiu A+2 nr. top 1527 și 1528, curte în suprafață totală de 2291,2 m.p.; atât prin efectul legii, cât și prin faptul edificării acestora, sau, într-o variantă secundară, că SC C. SA Sibiu a edificat pe terenul în litigiu, cu acordul A.O.R. Sibiu și prin contribuție materială proprie, în proporție de 90%, actualele construcții constituind C.C.H.R.B., restul, de 10%, reprezentând elemente din vechile construcții, proprietatea pârâtei, rămase după demolare și încorporate celor noi și că, urmare acestui fapt, reclamanta a dobândit un drept de proprietate în cotă de 90% asupra construcțiilor actuale în discuție, iar pârâta, un drept de proprietate în cotă de 10% asupra acestora. S-a mai solicitat, în ambele variante, să se dispună notarea în C.F.

a noilor construcții în discuție, formând C.C.H.R.B., precum și intabularea în C.F. a dreptului de proprietate astfel stabilit asupra acestora și să se recunoască, în favoarea reclamantei, un drept de superficie asupra terenului în litigiu, exclusiv, sau în cote părți, proporțional cu cota de proprietate stabilită în favoarea acesteia, asupra actualelor construcții, dispunând și intabularea în C.F. a acestui drept real de superficie astfel stabilit. În subsidiar, s-a solicitat să se constate că reclamanta a efectuat lucrări de investiții proprii, în valoare, la data executării lor, de 22.800.000 lei, constând în realizarea actualelor construcții ce formează C.C.H.R.B. Sibiu, cu o valoare de inventar de 2.625.464.160 lei, urmând a fi obligată pârâta la plata contravalorii acestor investiții, conform valorii lor de circulație actuală, cu un drept de retenție asupra întregului imobil, până la plata integrală de către pârâtă a creanței astfel stabilită.

Tribunalul Sibiu, prin sentința nr. 638, a admis, în parte, cererile reclamantei, a constatat că aceasta a executat la imobilul, construcții, înscris în C.F. nr. 3088 Sibiu A+2 top 1527 – 1528, reprezentând C.C.H.R.B., proprietatea pârâtei, investiții în valoare de 34.804.000 lei. Drept urmare, pârâta a fost obligată la plata acestei sume, instituindu-se și un drept de retenție al reclamantei asupra imobilului, până la plata integrală a creanței, celelalte capete de cerere fiind respinse. Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr. 208/A, a admis apelul pârâtei, în sensul că a stabilit valoarea investițiilor la suma de 13.154.421.127 lei, a menținut celelalte dispoziții și a respins apelul reclamantei.

Aceleași excepții și motive invocate de reclamantă în apel, au fost reiterate și ca motive de recurs, recurs respins de Curtea Supremă de Justiție prin decizia nr. 6079 din 21 octombrie 2002. Această din urmă decizie a fost atacată cu contestație în anulare, cerere admisă ca urmare a aprecierii că dezlegarea dată de instanță este rezultatul unei greșeli materiale, cu referire specială la tardivitatea motivării apelului pârâtei (decizia Curții Supreme de Justiție nr. 3070 din 13 iunie 2003). După anularea primei decizii a instanței supreme, s-a fixat termen pentru rejudecarea recursului reclamantei.

Deci, permițându-ne a verifica motivele de recurs, în ordinea importanței instituțiilor de drept, se va analiza, cu prioritate, motivul 4, privind încălcarea ori aplicarea greșită a dispozițiilor art. 492 C. civ., raportat la art. 969 C. civ., în sensul admiterii cererii reconvenționale și a cererii conexe la aceasta, în forma lor menționată din precizarea de acțiune (dosar nr. 2146/1995, Tribunal Sibiu), constatând că recurenta a dobândit un drept de proprietate în cotă de 81,97% asupra actualelor construcții ale C.C.H.R.B., precum și un drept de superficie, în aceeași cotă, asupra terenului, în timp ce intimatei îi revine un drept de proprietate de numai 14,07% asupra construcțiilor.

Acest motiv de recurs implică analiza, în primul rând, a comparării titlurilor de proprietate ale părților, astfel cum ele au susținut de referință, în speță, fiind momentul dobândirii titlului de proprietate și modurile specifice de dobândire a dreptului de proprietate socialistă de stat. Intimata-pârâtă, conform înscrisului de la dosarul nr. 2146/1995, este proprietară a imobilului teren și construcții din anul 1910. Astfel, extrasul de C.F. cuprinde: „Extras de carte funciară: C.F.

nr. 3088. Localitatea: Sibiu nr. crt., nr. topografic, A/ Foaie de Avere, suprafață, 2. 1527, teren, 1686, 1528, teren, 604, cu o construcție H.B., cu următoarea componență: la subsol - salon, bar de noapte cu hol și jocuri mecanice, centrală ventilație, post trafo cu anexe, 17 magazii, 2 grupuri sanitare și vestiare, 5 culoare, hidrofor și 2 ascensoare., la parter: - salon restaurant, bufet expres cu anexe și hol, casa scării, grădină de vară, agenție de turism, salon cofetărie, pescărie și braserie cu grădină de vară și anexe, bucătăria restaurantului cu anexe aferente și curte de serviciu, hol hotel, coafor, frizerie; la magazin: terasă și salon mic dejun cu anexe, grupuri sanitare cu anexe, 6 birouri, centrală telefonică cu anexe, grupuri sanitare, culoare casa scării, și 2 ascensoare, la etajele I, II, III câte 38 camere cazare, 3 casa scării, 4 culoare, 2 ascensoare persoane și marfă, la etaj IV: mansardă și bar de zi, hol, grup sanitar și casa scării, 3 camere utilități, 2 camere troiu; B/ Foaie de Proprietate: nr. crt., Înscrieri cu privire la proprietate, OBS, 40, 43 A.O.R.

Sibiu, cumpărare înch. nr. 9613 din 1908 C.F. nr. 1747 din 1910”. Recurenta susține că este proprietara acelorași imobile, fiind organizată în societate pe acțiuni, prin desprindere din fostul O.J.T. Sibiu, în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990, ale Legii nr. 31/1990 și ale H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990, privind înființarea societăților comerciale pe acțiuni în turism. Capitalul social al SC C. SA Sibiu a fost divizat în două părți, partea de 30% fiind transmisă prin intermediul Agenției Naționale pentru Privatizarea Fondului Proprietății Private, iar partea de 70% revenind Fondului Proprietății de Stat. În urma acțiunii de privatizare în masă, conform Legii nr. 55/1995, structura acționariatului s-a modificat, acționarii, persoane fizice, deținând 42.646 acțiuni, iar Fondul Proprietății de Stat 67.949 acțiuni.

Fondul Proprietății de Stat a vândut apoi, prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. D SB 21 din 18 martie 1999, pachetul de acțiuni deținut la SC C. SA SIBIU către SC A. SRL SIBIU, astfel că întregul capital social al SC C. SA Sibiu este, în prezent, unul privat ca structură și proprietate, astfel cum rezultă din certificatul de înscriere mențiuni din 24 iunie 1999, eliberat de Oficiul Registrului Comerțului, prin rezoluția nr. 1277 din 23 iunie 1999 a Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a județului Sibiu și din actul emis la 9 iunie 2000 de Registrul Român al Acționarilor SA, ce cuprinde structura sintetică a registrului consolidat la 25 martie 2000. De asemenea, cu referire la terenul pe care sunt edificate construcțiile, recurenta pretinde că este proprietară, în baza unui titlu eliberat, conform legislației de după anul 1989, de către Ministerul Industriilor.

Această susținere a recurentei este contrazisă de însăși teoria dreptului de dobândire a proprietății socialiste de stat, deoarece nu s-a făcut dovada că Statul ar fi devenit proprietar, astfel încât să poată transmite cu titlu legal acest drept. Modurile de dobândire a proprietății socialiste de stat sunt naționalizarea, reproducția socialistă lărgită, exproprierea pentru satisfacerea unor interese obștești, rechiziția, confiscarea, trecerea în proprietatea statului a bunurilor fără stăpân, succesiunea vacantă, etc. Față de cele deja analizate juridic, Curtea va aprecia că recurenta nu deține un titlu valabil de proprietate asupra terenului, acesta aparținând intimatei (înscris în C.F. din 1910) fără a ieși, prin vreun mijloc legal, din patrimoniul său în perioada funcționării instituției juridice a dobândirii proprietății socialiste de stat.

În favoarea intimatei sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 480 C. civ . Nu din neștiință și nici din rea credință credem că, mai degrabă cu subtilitate, recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 492, raportat la art. 969 C. civ., sub aspectul constatării dreptului său de superficie asupra aceluiași teren, ca urmare a acelor investiții ce le-a făcut pe acesta. Deci, se impune a reține, în legătură cu această critică, definiția potrivit căreia dreptul de superficie este tot un drept real, care constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană, denumită superficiar, asupra construcțiilor (plantațiilor sau altor lucrări) care se află pe o suprafață de teren, ce aparține altei persoane, teren asupra căruia superficiarul capătă un drept de folosință.

În situația dreptului de superficie există o suprapunere a două drepturi de proprietate, aparținând a doi proprietari deosebiți, dreptul superficiarului (dreptul de proprietate asupra construcțiilor) și dreptul proprietarului asupra terenului. Aparent, recurenta și-ar fi găsit instrumentul juridic necesar pentru recunoașterea, măcar a unui drept de proprietate asupra construcțiilor rezultate din acțiunea sa și de folosință, pe durata lor, a terenului. Dreptul de superficie poate lua naștere în temeiul legii (exemplu: art. 30 C. fam., art. 3 alin. (1) și (3) din Legea nr. 54/1998) prin titlu sau uzucapiune. Primul și ultimul mod nu vor fi analizate, nefiind aplicabile speței, ci numai cel de al doilea.

Acesta se referă la dobândirea dreptului de superficie prin titlu, adică printr-un act juridic care poate fi o convenție, un act de concesiune sau testament. Nici nu este cazul a mai preciza că nu se va analiza dobândirea prin testament, ci de celelalte două situații. Din probele dosarului rezultă că, la începutul secolului XX, pe amplasamentul imobilului ființau corpuri de clădire, o casă de pictură, parter cu 12 încăperi și o casă de pictură cu 2 etaje și cu 69 încăperi. În jurul anului 1915, pe amplasamentul casei de pictură, parter cu 12 încăperi, s-a edificat un hotel, cealaltă construcție, evidențiată de experții constructori cu denumirea de „Corp alăturat”, a fost amenajată ca locuințe și spații comerciale la parter.

Acest imobil a fost închiriat, până la 1 iunie 1964, de către A.O.R. în favoarea fostei Î.L.L. Sibiu. Urmare a apariției H.C.M. nr. 236 din 12 mai 1964, prin care s-a înființat Î.H.R. Sibiu, între această nouă întreprindere și intimată s-a încheiat un nou contract de închiriere. Potrivit acestui contract de locațiune, încheiat pe o durată de 99 de ani, Î.H.R. Sibiu a preluat în folosință imobilele situate în Sibiu, iar locatorul a fost de acord ca din cuantumul legal al chiriei aferente, după reținerea impozitelor și taxelor legale percepute de stat, cota de ½, ce urma să fie încasată de proprietar, să fie utilizată de chiriaș pentru amenajări, modificări și modernizări. De asemenea, s-a mai prevăzut ca, la expirarea termenului prevăzut în contract, proprietara să intre în posesia imobilului, cu toate îmbunătățirile ce i-au fost aduse.

În data de 22 octombrie 1968, între părți, s-a încheiat un nou contract de locațiune, pe durată de 99 de ani, în conformitate cu Legea nr. 10/1968, cu începere din 15 iunie 1994 și până la 15 iunie 2063 și s-a stabilit, în sarcina chiriașului, o chirie lunară de 24.134,70 lei, recalculată la 14.195 lei. Acest contract s-a derulat până la 22 martie 1991, când, printr-un proces-verbal semnat de reprezentanții celor două părți, s-a hotărât rezilierea lui. În consecință, nu rezistă susținerea recurentei, nici din punctul de vedere al unei convenții, scrise sau verbale și nici din punctul de vedere al unui act de concesiune al dobândirii unui drept de superficie asupra terenului. Instanțele, în mod legal și temeinic, au aplicat prevederile art. 494 C. civ., tocmai pentru a nu eluda dispozițiile imperative (proprii tuturor legislațiilor) privind circulația terenurilor de orice fel.

Recurenta, în lumina acestui text, este doar un constructor. Fie de bună credință sau de rea credință, atâta timp cât proprietarul și-a însușit construcția, în speță, prin plată, constructorul devine un creditor , având o creanță în despăgubire împotriva proprietarului terenului. Având în vedere instituțiile juridice analizate de Curtea Supremă, aceasta va aprecia că pct. 4 din motivele de recurs, ce s-ar încadra în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate. S-a mai criticat decizia și sub aspectul întinderii dreptului de creanță la care constructorul, respectiv, recurenta, a fost obligat, această critică încadrându-se în motivele de casare prevăzute în art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Analizând acest motiv de recurs, Curtea reține că apelanta-intimată a pretins că imobilul în litigiu este proprietatea sa tabulară încă din anul 1910 și până în prezent, că între părți s-au încheiat succesiv mai multe contracte de închiriere, stipulându-se că, la expirarea termenului de locațiune, proprietarul să intre de drept în posesiunea imobilului cu toate îmbunătățirile aduse. Astfel, în data de 15 iunie 1964, sub nr. 788 din 1964, între reclamantă, în calitate de proprietară, și fosta Î.H.R. Sibiu, s-a încheiat un contract de închiriere pe o durată de 99 de ani, începând cu 16 martie 1962. În art. 4 al acestei convenții se prevede, în mod expres, că, la expirarea termenului de locațiune, reclamanta va intra de drept în posesiunea imobilului, cu toate îmbunătățirile aduse (dosar nr. 2164/1995).

La data de 22 octombrie 1968, între aceleași părți, s-a încheiat un nou contract, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/1968, pe o perioadă de 99 de ani, cu începere de la 15 iunie 1964 și până la 15 iunie 2063 (dosar nr. 2146/1995), contract ce a preluat și perioada înscrisă în contractul nr. 788 din 15 iunie 1964. La art. 5 din contract, s-a stabilit că plata chiriei se face lunar și că întinderea chiriei este de 14.195 lei lunar. După decembrie 1989, respectiv, după intrarea în vigoare a Legii nr. 15/1990, fostul O.J.T. s-a reorganizat, devenind SC C. SA Sibiu. În data de 23 martie 1991, la sediul apelantei-reclamante, s-au întâlnit reprezentanții celor două părți pentru a discuta oferta pârâtei legată de închirierea C.C.H.R.B.

Față de acest motiv de recurs și, respectiv, de motivul de apel al intimatei-pârâte, ce privește tot întinderea dreptului de creanță, din verificarea înscrisurilor cauzei, cu referire specială la extrasul din C.F., în care s-a intabulat dreptul de proprietate al A.O.R. încă din anul 1910 (deja reprodus), precum și la momentul 22 martie 1991, dată de la care s-a convenit, de ambele părți, rezilierea contractului ce se referea la concesionarea pe o perioadă de 99 de ani a terenului pe care sunt edificate construcțiile C.C.H.R.B. Sibiu și faptul efectuării unei investiții neamortizate, în valoare de 13.870.000 lei, la înscrierea în același act a învoielii părților, ca locatorul să primească de la locatar această valoare de investiție, punându-i-se în vedere că, de la respectiva dată, să nu mai efectueze o altă investiție (dosar nr. 7329/1991), Curtea menține aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 494 C. civ.

Potrivit instituției accensiunii imobiliare artificiale, reglementată de art. 494 C. civ., constructorul are un drept de creanță echivalent cu reactualizarea sumei recunoscute de ambele părți ca fiind investită în construcții. Conform ultimei expertize efectuate și necontestate, suma reactualizată până în noiembrie 2001 este de 13.154.421.127 lei, acordată de Curtea de Apel Alba Iulia. Deci, cel de al treilea motiv de recurs va fi apreciat, tot nefondat. S-a mai invocat de recurentă nelegalitatea deciziei, prin prisma motivului de casare, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., sub aspectul soluționării cauzei de către o secție civilă, atât în fond, cât și în apel. Potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea pentru modificarea Codului de procedură civilă, respectiv, Legea nr. 59/1993, Tribunalele judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie comercială, cu excepția celor al căror obiect are o valoare de până la 10 milioane lei inclusiv.

Ceea ce interesează este că, în mod legal, tribunalul, aflat pe locul doi în ierarhia instanțelor judecătorești, a soluționat în fond această cauză, ce are ca obiect stabilirea naturii juridice a relațiilor contractuale dintre părți. Gradul trei în ierarhia instanțelor judecătorești îl ocupă Curtea de Apel, care, potrivit dispozițiilor art. 283 C. proc. civ., examinează apelurile declarate împotriva sentințelor pronunțate în primă instanță de tribunal. Este de precizat că legislația română nu a stabilit înființarea unor tribunale comerciale, acestea fiind înlocuite printr-o secție, secție ce este administrativ organizată. De altfel, în cazul recuzării tuturor judecătorilor, de exemplu, de la secția comercială a Tribunalului, cerere ce s-ar admite, s-ar proceda la trimiterea dosarului la o altă secție, fie ea civilă sau penală.

Același raționament se păstrează și în legătură cu pronunțarea deciziei recurate de către o secție civilă a Curții de Apel Alba Iulia, precum și pentru repartizarea acestei cauze, în recurs, la secția comercială a Curții Supreme de Justiție. Acest motiv de recurs va fi considerat tot nefondat, la fel fiind apreciată și excepția de necompetență materială, invocată de recurentă, în sensul de a se soluționa cauza de secția civilă a Instanței supreme. În sfârșit, ultimul motiv de recurs ce-l vom analiza, privește „nelegalitatea deciziei atacate, prin aceea că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției de tardivitate a motivării apelului intimatei A.O.R., fiind întrunite motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.” Motivul va fi analizat prin raportarea dispozițiilor art. 287 C. proc. civ. , combinat cu dispozițiile art. 292 pct. 2 C. proc. civ. Acest ultim text prevede că, „în situația în care apelul nu se motivează, ori motivarea apelului, sau întâmpinarea, nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță”. Nu trebuie confundată decăderea, care este o sancțiune ce intervine în cazul în care un act de procedură nu a fost făcut în termen, cu respingerea cererii, care este consecința decăderii. În materia apelului, sancțiunea decăderii are eficiență, deoarece, dacă apelantul nu a arătat în cerere, sau la prima zi de înfățișare, motivele, nu va mai putea propune și susține motive noi, care nu au fost avute în vedere la prima instanță.

Dar, decăderea nu duce în mod automat la respingerea, ca nemotivat, a apelului, tocmai pentru că art. 292 C. proc. civ., prevede, de asemenea, în mod expres și fără nici un dubiu, că părțile se pot folosi și de motivele invocate în fața primei instanțe. Deci, dacă în cererea de apel se face chiar numai trimitere la asemenea motive, ele trebuie examinate. Față de cele de mai sus, se constată că, în mod legal, prin prisma celor prevăzute în art. 292 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de Apel Alba Iulia nu a avut în vedere excepția ridicată de recurentă, referitoare la tardivitatea motivării apelului intimatei, motivele fiind depuse până la prima zi de înfățișare, motive ce nu aduc susțineri noi în afara celor făcute la soluționarea în fond a cauzei.

Cum nici unul din motivele de casare invocate de către recurentă nu este fondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC C. SA Sibiu, împotriva deciziei nr. 208/A din 17 decembrie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 1 iulie 2003.