ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1881/2004
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1881/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 7
ianuarie 1999, reclamanta SC C.C. SA București a chemat în judecată pe pârâta
SC S.O. SA Bragadiru, județul Ilfov, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe
care o va pronunța, s-o oblige pe aceasta să-i plătească, cu titlu de daune,
suma de 2.990.402.693 lei, majorate succesiv până la nivelul sumei de
8.924.548.450 lei.
În motivarea acțiunii, reclamanta a
arătat, în esență, că, la data de 27 decembrie 1993, a încheiat cu pârâta, pe o
durată de 10 ani, contractul de asociere în participațiune 4 din 10 ianuarie
1994, având ca obiect realizarea în comun a activității de extracție, sortare
și comercializare a agregatelor minerale de râu din balastierele C. I și C. II
și că, odată cu achiziționarea pachetului majoritar al acțiunilor pârâtei de către
SC R.A.T. SRL, aceasta și-a schimbat total atitudinea, în sensul că a procedat
la săvârșirea unor acte de împiedicare a activității asocierii, constând în
derularea cu buldozerul a liniei C.F. uzinală, care făcea legătura între
balastiera C. I și stația C.F. Fusea, întrerupând în acest fel transportul de
agregate, încălcând, astfel, și prevederile minutei din 11 aprilie 1994, prin
care cele două părți s-au angajat să nu blocheze liniile de acces în
balastieră.
De asemenea, reclamanta mai arată
că, după demolarea liniei C.F. de către pârâtă, a angajat, pe propria sa
cheltuială, o unitate specializată, respectiv, SC C.F.B. SA, pentru efectuarea
reparațiilor necesare, însă, și aceasta a fost obstrucționată în desfășurarea
activității sale prin blocarea cu 3 basculante a accesului la linia C.F.,
situație constatată de organele de poliție și fotografiile anexate.
În consecință, reclamanta precizează
că, față de cele expuse, răspunderea pârâtei nu este de natură contractuală, ci
de natură delictuală, întrucât prejudiciul pe care i l-a cauzat aceasta este
consecința unei cauze extracontractuale, care îmbracă forma dolului a relei
credințe, motiv pentru care și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998 și
999C. civ.
La 2 martie 1999, pârâta, SC S.O.
SA, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii
principale, precum și cerere reconvențională, prin care a învederat că, în
cauză, contractul de asociere în discuție a fost încheiat cu încălcarea
dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, în sensul că dispozițiile
acestuia nu au fost aduse la cunoștința acționarului majoritar din acel moment
(F.P.S.) și, în plus, încheierea acestuia nu a fost aprobată de Consiliul de
Administrație, așa cum prevăd dispozițiile art. 18 din Statutul SC S.O. SA, aceasta
în afara faptului că, potrivit HG nr. 147 din 17 august 1993, contractul în
discuție nu putea fi încheiat decât cu aprobarea prealabilă a A.N.R.M.,
neexistentă în speță.
La data de 7 decembrie 2000, SC R.A.T.
SRL București, în calitate de acționar majoritar la pârâta SC S.O. SA, a depus
o cerere de intervenție în interes propriu și în interesul SC S.O. SA, care, la
termenul din 10 ianuarie 2001, a fost admisă în principiu de Tribunalul
București, în raport cu dispozițiile art. 49 și urm. C. proc. civ., însă,
ulterior, a fost respinsă de către aceeași instanță și în baza acelorași
prevederi legale cererea de intervenție în interes propriu.
Prin sentința nr. 292 din 25 aprilie
2001, Tribunalul București, secția a V a civilă și de contencios administrativ,
a hotărât astfel:
Respinge cererea principală,
precizată, formulată de reclamanta, SC C.C. SA București, împotriva pârâtei SC S.O.
SA Bragadiru, județul Ilfov, ca nefondată.
Respinge cererea reconvențională
formulată de pârâta SC S.O. SA, ca nefondată.
Admite cererea de intervenție în
interesul pârâtei, formulată de intervenienta SC R.A.T. SRL București.
Pentru a hotărî astfel, instanța
fondului a reținut, în esență, că daunele solicitate de reclamantă, pe care
aceasta a pretins că le-a înregistrat din culpa pârâtei, sunt consecința
nerespectării unor obligații contractuale și, ca atare, cum, în speță,
reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., care
reglementează răspunderea civilă delictuală, fără a face dovada că faptele,
pretins săvârșite de pârâtă, constituie infracțiuni, instanța a concluzionat că
acțiunea principală precizată este nefondată și a dispus în consecință.
În ce privește cererea
reconvențională, de asemenea, instanța a reținut că nici aceasta nu este întemeiată,
deoarece neobținerea, în prealabil, a încheierii contractului de asociere a
aprobării de către Consiliul de Administrație al SC S.O. SA sau a avizelor și
acordurilor autorităților în domeniul resurselor minerale (obligații care
reveneau pârâtei) nu poate fi invocată (de pârâtă) în scopul constatării
nulității absolute a contractului de asociere, dacă se are în vedere principiul
conform căruia nimeni nu își poate invoca propria torpitudine pentru câștigarea
unor drepturi.
A mai reținut instanța că, urmare a respingerii
acțiunii principale, va fi admisă cererea de intervenție în interesul pârâtei.
Împotriva sus menționatei sentințe
au declarat apel reclamanta SC C.C. SA București și pârâta SC S.O. SA
Bragadiru. Totodată, în cursul judecării, intervenienta SC R.A.T. SRL București
a formulat cerere de aderare la apelul declarat de pârâta SC S.O. SA Bragadiru.
Prin decizia nr. 116 din 19 iunie
2002, Curtea de Apel București, secția a V a comercială, a respins, ca
nefondate, apelurile declarate de reclamanta SC C.C. SA București și de pârâta
SC S.O. SA Bragadiru.
Prin aceeași decizie a fost respinsă
și cererea de aderare la apelul pârâtei SC S.O. SA, formulată de intervenienta
SC R.A.T. SRL București.
Pentru a hotărî astfel, instanța de
apel a reținut, în ceea ce privește apelul declarat de reclamanta SC C.C. SA
București, că, din întregul material probator administrat în cauză, nu rezultă
dovada relei credințe a pârâtei SC S.O. SA, în producerea vreunui prejudiciu
reclamantei.
Astfel, din adresa nr. 327 din 18
mai 1998 și raportul nr. 601/71 din 8 aprilie 1998, întocmit de I.S.P.C.F.,
rezulta starea total necorespunzătoare a liniilor ferate din balastierele C. și
necesitatea reparației acestora, situație care nu poate fi imputabilă pârâtei,
ca pretinse fapte cauzatoare de prejudicii.
De asemenea, s-a mai reținut că,
chiar dacă, prin sentința nr. 406 din 1 iulie 1999, Tribunalul Dâmbovița a
admis ordonanța introdusă de reclamanta SC C.C. SA și pârâta SC S.O. SA a fost
obligată să permită reclamantei să efectueze racordul de cale ferată dintre
balastierele C. I și C. II și să permită traficul C.F.R. până la gara Fusea și
să înceteze activitățile de blocare a căilor de acces la balastiere, precum și
să întocmească documentația necesară pentru obținerea avizelor de la protecția
mediului și de la A.N.R.M., ulterior, această sentință a fost desființată în
calea de atac a apelului, iar recursul declarat în cauza respectivă a fost
constatat nul, așa încât, în aceste circumstanțe, faptele imputate pârâtei, pe
care și-a fundamentat reclamanta susținerile sale din apel, nu pot fi
considerate ca fiind cauzatoare de prejudicii, pentru a justifica schimbarea
sentinței și admiterea acțiunii pe fond.
Referitor la apelul declarat de
pârâta SC S.O. SA, instanța de apel a reținut, în esență, că susținerile
acesteia din cererea reconvențională, prin care aceasta a solicitat constatarea
nulității absolute a contractului de asociere încheiat cu reclamanta, nu pot fi
primite, deoarece obligația obținerii probatoriilor și a accizelor din partea
organelor competente, necesare pentru validitatea contractului, revenea
apelantei-pârâte și, ca atare, aceasta nu poate invoca propria sa turpitudine
în scopul admiterii cererii de constatare a nulității absolute a contractului,
aceasta în afara faptului că, la art. 3.1 din contract, s-a menționat expres că
terenurile din balastierele C. I și C. II, din care se exploata agregatele
minerale pentru construcții, teren pentru care SC S.O. SA posedă toate avizele
și acordurile legale pentru exploatare și funcționare, ceea ce confirmă că, la
data încheierii contractului, pârâta era în posesia tuturor avizelor și
acordurilor necesare încheierii contractului. De asemenea, au fost respinse și
susținerile pârâtei, fundamentate pe dispozițiile art. 1513C. civ., instanța de
apel reținând, cu privire la acest aspect, că, chiar dacă, în contractul de
asociere, s-a prevăzut că reclamanta participă la cheltuielile totale ale
asocierii în proporție de 80% și să achite SC S.O. SA 20% din profitul brut,
aceasta nu înseamnă că aceasta și-ar fi stipulat totalitatea câștigurilor
asocierii pentru a atrage, în baza textului de legal precitat, nulitatea
clauzei și, implicit, a contractului de asociere.
În ceea ce privește respingerea
cererii de aderare la apelul pârâtei SC S.O. SA Bragadiru, formulată, în
temeiul art. 293 C. proc. civ., de către intervenientă (în interesul pârâtei)
SC R.A.T. SRL, instanța de apel a reținut, în esență, că o asemenea cerere ar
fi admisibilă numai în condițiile în care, prin cererea respectivă, se promovează
un interes propriu și nu și în cazul din speță, în care intervenienta are
același interes cu pârâta, fiind acționarul majoritar la aceasta.
Împotriva acestei ultime hotărâri au
declarat recurs reclamanta SC C.C. SA București, pârâta SC S.O. SA Bragadiru și
intervenienta SC R.A.T. SRL București.
Prin recursul său, reclamanta arată
că, urmare a primirii citației în dosarul nr. 2170/2002 al Curții Supreme de
Justiție, cu termen la 5 decembrie 2000, având ca obiect recursurile declarate
împotriva deciziei nr. 116 din 19 iunie 2002, pronunțată de Curtea de Apel
București, secția comercială, în dosarul. nr. 592/2002, de către pârâta SC S.O.
SA și intervenienta SC R.A.T. SRL, verificând dosarul, a constatat că la acesta
se afla dovada comunicării deciziei recurate, cu toate că, în realitate, cu
privire la acest act de procedură, pentru a exercita, la rândul său, în
termenul prevăzut de lege, calea de atac a recursului împotriva sus menționatei
decizii.
În dezvoltarea acestor susțineri,
reclamanta precizează că în dovada de comunicare a deciziei nu se menționează
numele primitorului, calitatea acestuia și datele de identificare din actul de
identitate, astfel că, în această situație, conform art. 100 alin. (1) al pct. 4
și 7 C. proc. civ., dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare este
lovită de nulitate absolută, astfel că urmează a se constata că, chiar dacă
recursul a fost declarat peste termenul legal, în realitate, acesta urmează a
fi socotit ca declarat în termen.
Pe fondul recursului, reclamanta
formulează critici împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, susținând, în
esență, că acestea sunt nelegale și netemeinice, întrucât instanțele au
pronunțat soluțiile fără a examina complet probatoriul de la dosar, care
demonstra, fără putință de tăgadă, culpa pârâtei în ceea ce privește producerea
daunelor solicitate prin acțiune, prin faptele consemnate în procesul-verbal
din 26 august 1998, încheiat de organele de poliție, prin care s-a constatat
distrugerea de către angajații pârâtei, SC S.O. SA, din ordinul conducerii
societății a racordului de cale ferată, precum și obstrucționarea unității
specializate de construcții feroviare, care a fost angajată de recurentă să
repare linia ferată.
De asemenea, se mai susține că și
întreruperea furnizării energiei electrice tot de către pârâtă, constituie, ca
și faptele menționate anterior, un delict civil, motiv pentru care și-a
întemeiat acțiunea pe răspunderea civilă delictuală (art. 998-999 C. civ.) și,
ca atare, chiar dacă instanța de fond a apreciat că, în cauză, răspunderea
pârâtei va fi de natură contractuală, însă, aceasta nu poate fi angajată în
condițiile în care pârâta nu a acționat cu rea credință, prima instanță, adică
secția a V a civilă a Tribunalului București, era datoare să se dezînvestească
și să înainteze dosarul, spre competentă soluționare, secției comerciale a
aceleiași instanțe și nu să procedeze, fără o examinare temeinică a datelor de
la dosar, la respingerea acțiunii.
Totodată, chiar dacă apelul a fost
soluționat de secția comercială a Curții de Apel București, reclamanta își
menține criticile arătate, anterior îndreptate împotriva sentinței, arătând, în
plus, că și instanța de apel, la fel cu cea de fond, nu a examinat complet și
în întregime probele administrate în cauză și, ca atare, nu s-a pronunțat pe
fondul litigiului, mulțumindu-se să concluzioneze generic că, din întreg
materialul probator administrat în cauză, nu rezultă dovada relei credințe a
pârâtei în producerea vreunui prejudiciu.
Ca temei de drept au fost invocate
dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.
În consecință, reclamanta solicită
admiterea recursului, casarea hotărârilor și trimiterea cauzei, spre rejudecare
pe fond, la Tribunalul București.
Recursul reclamantei este fondat.
Potrivit art. 100 alin. (1) pct. 7 C.
proc. civ., procesul-verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de
procedură trebuie să cuprindă numele și calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea
actului de procedură.
Conform alin. (3) al textului legal
precitat, arătările de la pct. 7 sunt prevăzute sub pedeapsa nulității.
Cum, în speță, din examinarea
dovezii de comunicare a deciziei nr. 116 din 19 iunie 2002, rezultă că agentul
procedural nu a menționat, în procesul-verbal, numele, prenumele și calitatea
în care primitorul a primit actul, înseamnă că procedura de comunicare a sus menționatei
decizii este lovită de nulitate, sancțiune care atrage în mod necesar și
nulitatea hotărârii comunicate în astfel de condiții.
Față de cele arătate, reclamanta, SC
C.C. SA București, va fi repusă în termenul de recurs.
Așa fiind, recursul reclamantei va
fi admis, hotărârile casate și cauza trimisă la prima instanță pentru rejudecare,
urmând ca aceasta să examineze criticile formulate împotriva celor două
hotărâri, ca susțineri în sprijinul admiterii acțiunii, ținând cont însă, în
mod deosebit, de temeiul juridic pe care a fost întemeiată cererea (art. 998-999
C. civ.).
Cu privire la recursul declarat de pârâta SC S.O. SA, se
constată că aceasta formulează critici împotriva celor două hotărâri, susținând
că soluțiile instanțelor sunt vădit nelegale, deoarece, prin acestea, a fost
menținut în vigoare un contract nul, întrucât a fost încheiat în lipsa
aprobării prealabile a Consiliului de Administrație și a avizelor impuse de
legislația în vigoare H.G. nr. 417 din 17 august 1993, cu modificările
ulterioare.
De asemenea, mai susține pârâta că
instanțele erau datoare să constate nulitatea contractului de asociere încheiat
cu reclamanta și în raport cu dispozițiile art. 1513 C. civ., în sensul că
acesta susține o clauză leonină, potrivit căreia reclamanta și-ar fi stipulat
totalitatea câștigurilor asocierii.
În consecință, pârâta solicită
admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, respingerea acțiunii
principale și admiterea cererii reconvenționale, cu consecința constatării
nulității absolute a contractului de asociere.
Și recursul pârâtei este fondat.
Analizând criticile formulate în
recurs de către pârâtă, se constată că, pentru pronunțarea unor soluții corecte
în cauză, este necesară reexaminarea tuturor probelor pe care aceasta își
întemeiază cererea reconvențională, raportat la dispozițiile legale invocate (art.
18 din statutul societății; H.G. nr. 417 din 17 august 1993 și art. 1513C. civ.).
Așa fiind și pentru că cererea
reconvențională, care este strâns legată de acțiunea principală, să fie
soluționată deodată cu aceasta, urmează a se admite și recursul pârâtei,
potrivit dispozitivului prezentei decizii.
Cu privire la recursul declarat de
intervenientă în interes propriu și în interesul pârâtei SC R.A.T. SRL
București, se constată că aceasta critică decizia atacată în partea referitoare
la respingerea cererii sale de aderare la apelul declarat de pârâta SC S.O. SA
(la care este acționar majoritar) prin care a solicitat, alături și în
interesul acesteia din urmă, constatarea nulității absolute a contractului de
asociere nr. 4/1993, încheiat între reclamanta SC C.C. SA București și pârâta
SC S.O. SA Bragadiru.
În concret, intervenienta susține că
respingerea cererii de aderare s-a datorat interpretării eronate de către
instanța de apel a dispozițiilor art. 293 C. proc. civ., deoarece acestea sunt
în strânsă legătură cu cele ale art. 293
1
din același cod, precizând
că, în opinia sa, nu se poate susține că, la data introducerii în Codul de
procedură civilă a instituției aderării la apel, intenția legiuitorului a fost
aceea ca un intimat-pârât, respectiv, intervenient, să poată adera exclusiv
numai la apelul intimatului reclamant, în raport cu care are interese contrarii
și că o asemenea cerere se poate grefa și pe apelul părții în interesul căreia
a formulat cererea de intervenție.
Mai este de menționat că admiterea
cererii de intervenție în interesul pârâtei de către tribunal, cu motivarea că
„urmare a respingerii acțiunii principale, urmează a se admite și cererea de
intervenție formulată de către intervenientă în interesul pârâtei”, este
insuficientă și neconvingătoare, echivalând, în fapt, cu o nemotivare.
Criticile sunt fondate.
Din examinarea dispozițiilor art. 293
2
C. proc. civ., rezultă condițiile în care aderarea la apelul prevăzut alin. (1)
rămâne fără efecte, între care nu se enumeră și condiția în care intervenienta,
în interesul pârâtei, aderă la apelul acesteia, astfel că și recursul intervenientei
urmează a fi admis conform dispozitivului prezentei decizii, urmând ca instanța
de trimitere să reexamineze, în raport cu cele arătate mai sus, în întregime,
criticile recurentei-interveniente, mai ales cele privitoare la respingerea, în
opinia sa, a cererii de aderare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursurile declarate de reclamanta SC C.C. SA
București, de pârâta SC S.O. SA Bragadiru și de intervenienta SC R.A.T. SRL
București, împotriva deciziei nr. 116 din 19 iunie 2002, pronunțată de Curtea
de Apel București, secția V a comercială.
Modifică decizia atacată, admite apelurile declarate de
reclamantă și pârâtă și admite și cererea de aderare a SC R.A.T. SRL București
la apelul declarat de SC S.O. SA Bragadiru împotriva sentinței nr. 292 din 25
aprilie 2001 a Tribunalului București, pe care o desființează și trimite cauza
aceluiași tribunal, pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică,
astăzi, 26 mai 2004.