ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1881/2004

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1881/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 7

ianuarie 1999, reclamanta SC C.C. SA București a chemat în judecată pe pârâta

SC S.O. SA Bragadiru, județul Ilfov, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe

care o va pronunța, s-o oblige pe aceasta să-i plătească, cu titlu de daune,

suma de 2.990.402.693 lei, majorate succesiv până la nivelul sumei de

8.924.548.450 lei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat, în esență, că, la data de 27 decembrie 1993, a încheiat cu pârâta, pe o

durată de 10 ani, contractul de asociere în participațiune 4 din 10 ianuarie

1994, având ca obiect realizarea în comun a activității de extracție, sortare

și comercializare a agregatelor minerale de râu din balastierele C. I și C. II

și că, odată cu achiziționarea pachetului majoritar al acțiunilor pârâtei de către

SC R.A.T. SRL, aceasta și-a schimbat total atitudinea, în sensul că a procedat

la săvârșirea unor acte de împiedicare a activității asocierii, constând în

derularea cu buldozerul a liniei C.F. uzinală, care făcea legătura între

balastiera C. I și stația C.F. Fusea, întrerupând în acest fel transportul de

agregate, încălcând, astfel, și prevederile minutei din 11 aprilie 1994, prin

care cele două părți s-au angajat să nu blocheze liniile de acces în

balastieră.

De asemenea, reclamanta mai arată

că, după demolarea liniei C.F. de către pârâtă, a angajat, pe propria sa

cheltuială, o unitate specializată, respectiv, SC C.F.B. SA, pentru efectuarea

reparațiilor necesare, însă, și aceasta a fost obstrucționată în desfășurarea

activității sale prin blocarea cu 3 basculante a accesului la linia C.F.,

situație constatată de organele de poliție și fotografiile anexate.

În consecință, reclamanta precizează

că, față de cele expuse, răspunderea pârâtei nu este de natură contractuală, ci

de natură delictuală, întrucât prejudiciul pe care i l-a cauzat aceasta este

consecința unei cauze extracontractuale, care îmbracă forma dolului a relei

credințe, motiv pentru care și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998 și

999C. civ.

La 2 martie 1999, pârâta, SC S.O.

SA, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii

principale, precum și cerere reconvențională, prin care a învederat că, în

cauză, contractul de asociere în discuție a fost încheiat cu încălcarea

dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, în sensul că dispozițiile

acestuia nu au fost aduse la cunoștința acționarului majoritar din acel moment

(F.P.S.) și, în plus, încheierea acestuia nu a fost aprobată de Consiliul de

Administrație, așa cum prevăd dispozițiile art. 18 din Statutul SC S.O. SA, aceasta

în afara faptului că, potrivit HG nr. 147 din 17 august 1993, contractul în

discuție nu putea fi încheiat decât cu aprobarea prealabilă a A.N.R.M.,

neexistentă în speță.

La data de 7 decembrie 2000, SC R.A.T.

SRL București, în calitate de acționar majoritar la pârâta SC S.O. SA, a depus

o cerere de intervenție în interes propriu și în interesul SC S.O. SA, care, la

termenul din 10 ianuarie 2001, a fost admisă în principiu de Tribunalul

București, în raport cu dispozițiile art. 49 și urm. C. proc. civ., însă,

ulterior, a fost respinsă de către aceeași instanță și în baza acelorași

prevederi legale cererea de intervenție în interes propriu.

Prin sentința nr. 292 din 25 aprilie

2001, Tribunalul București, secția a V a civilă și de contencios administrativ,

a hotărât astfel:

Respinge cererea principală,

precizată, formulată de reclamanta, SC C.C. SA București, împotriva pârâtei SC S.O.

SA Bragadiru, județul Ilfov, ca nefondată.

Respinge cererea reconvențională

formulată de pârâta SC S.O. SA, ca nefondată.

Admite cererea de intervenție în

interesul pârâtei, formulată de intervenienta SC R.A.T. SRL București.

Pentru a hotărî astfel, instanța

fondului a reținut, în esență, că daunele solicitate de reclamantă, pe care

aceasta a pretins că le-a înregistrat din culpa pârâtei, sunt consecința

nerespectării unor obligații contractuale și, ca atare, cum, în speță,

reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., care

reglementează răspunderea civilă delictuală, fără a face dovada că faptele,

pretins săvârșite de pârâtă, constituie infracțiuni, instanța a concluzionat că

acțiunea principală precizată este nefondată și a dispus în consecință.

În ce privește cererea

reconvențională, de asemenea, instanța a reținut că nici aceasta nu este întemeiată,

deoarece neobținerea, în prealabil, a încheierii contractului de asociere a

aprobării de către Consiliul de Administrație al SC S.O. SA sau a avizelor și

acordurilor autorităților în domeniul resurselor minerale (obligații care

reveneau pârâtei) nu poate fi invocată (de pârâtă) în scopul constatării

nulității absolute a contractului de asociere, dacă se are în vedere principiul

conform căruia nimeni nu își poate invoca propria torpitudine pentru câștigarea

unor drepturi.

A mai reținut instanța că, urmare a respingerii

acțiunii principale, va fi admisă cererea de intervenție în interesul pârâtei.

Împotriva sus menționatei sentințe

au declarat apel reclamanta SC C.C. SA București și pârâta SC S.O. SA

Bragadiru. Totodată, în cursul judecării, intervenienta SC R.A.T. SRL București

a formulat cerere de aderare la apelul declarat de pârâta SC S.O. SA Bragadiru.

Prin decizia nr. 116 din 19 iunie

2002, Curtea de Apel București, secția a V a comercială, a respins, ca

nefondate, apelurile declarate de reclamanta SC C.C. SA București și de pârâta

SC S.O. SA Bragadiru.

Prin aceeași decizie a fost respinsă

și cererea de aderare la apelul pârâtei SC S.O. SA, formulată de intervenienta

SC R.A.T. SRL București.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut, în ceea ce privește apelul declarat de reclamanta SC C.C. SA

București, că, din întregul material probator administrat în cauză, nu rezultă

dovada relei credințe a pârâtei SC S.O. SA, în producerea vreunui prejudiciu

reclamantei.

Astfel, din adresa nr. 327 din 18

mai 1998 și raportul nr. 601/71 din 8 aprilie 1998, întocmit de I.S.P.C.F.,

rezulta starea total necorespunzătoare a liniilor ferate din balastierele C. și

necesitatea reparației acestora, situație care nu poate fi imputabilă pârâtei,

ca pretinse fapte cauzatoare de prejudicii.

De asemenea, s-a mai reținut că,

chiar dacă, prin sentința nr. 406 din 1 iulie 1999, Tribunalul Dâmbovița a

admis ordonanța introdusă de reclamanta SC C.C. SA și pârâta SC S.O. SA a fost

obligată să permită reclamantei să efectueze racordul de cale ferată dintre

balastierele C. I și C. II și să permită traficul C.F.R. până la gara Fusea și

să înceteze activitățile de blocare a căilor de acces la balastiere, precum și

să întocmească documentația necesară pentru obținerea avizelor de la protecția

mediului și de la A.N.R.M., ulterior, această sentință a fost desființată în

calea de atac a apelului, iar recursul declarat în cauza respectivă a fost

constatat nul, așa încât, în aceste circumstanțe, faptele imputate pârâtei, pe

care și-a fundamentat reclamanta susținerile sale din apel, nu pot fi

considerate ca fiind cauzatoare de prejudicii, pentru a justifica schimbarea

sentinței și admiterea acțiunii pe fond.

Referitor la apelul declarat de

pârâta SC S.O. SA, instanța de apel a reținut, în esență, că susținerile

acesteia din cererea reconvențională, prin care aceasta a solicitat constatarea

nulității absolute a contractului de asociere încheiat cu reclamanta, nu pot fi

primite, deoarece obligația obținerii probatoriilor și a accizelor din partea

organelor competente, necesare pentru validitatea contractului, revenea

apelantei-pârâte și, ca atare, aceasta nu poate invoca propria sa turpitudine

în scopul admiterii cererii de constatare a nulității absolute a contractului,

aceasta în afara faptului că, la art. 3.1 din contract, s-a menționat expres că

terenurile din balastierele C. I și C. II, din care se exploata agregatele

minerale pentru construcții, teren pentru care SC S.O. SA posedă toate avizele

și acordurile legale pentru exploatare și funcționare, ceea ce confirmă că, la

data încheierii contractului, pârâta era în posesia tuturor avizelor și

acordurilor necesare încheierii contractului. De asemenea, au fost respinse și

susținerile pârâtei, fundamentate pe dispozițiile art. 1513C. civ., instanța de

apel reținând, cu privire la acest aspect, că, chiar dacă, în contractul de

asociere, s-a prevăzut că reclamanta participă la cheltuielile totale ale

asocierii în proporție de 80% și să achite SC S.O. SA 20% din profitul brut,

aceasta nu înseamnă că aceasta și-ar fi stipulat totalitatea câștigurilor

asocierii pentru a atrage, în baza textului de legal precitat, nulitatea

clauzei și, implicit, a contractului de asociere.

În ceea ce privește respingerea

cererii de aderare la apelul pârâtei SC S.O. SA Bragadiru, formulată, în

temeiul art. 293 C. proc. civ., de către intervenientă (în interesul pârâtei)

SC R.A.T. SRL, instanța de apel a reținut, în esență, că o asemenea cerere ar

fi admisibilă numai în condițiile în care, prin cererea respectivă, se promovează

un interes propriu și nu și în cazul din speță, în care intervenienta are

același interes cu pârâta, fiind acționarul majoritar la aceasta.

Împotriva acestei ultime hotărâri au

declarat recurs reclamanta SC C.C. SA București, pârâta SC S.O. SA Bragadiru și

intervenienta SC R.A.T. SRL București.

Prin recursul său, reclamanta arată

că, urmare a primirii citației în dosarul nr. 2170/2002 al Curții Supreme de

Justiție, cu termen la 5 decembrie 2000, având ca obiect recursurile declarate

împotriva deciziei nr. 116 din 19 iunie 2002, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția comercială, în dosarul. nr. 592/2002, de către pârâta SC S.O.

SA și intervenienta SC R.A.T. SRL, verificând dosarul, a constatat că la acesta

se afla dovada comunicării deciziei recurate, cu toate că, în realitate, cu

privire la acest act de procedură, pentru a exercita, la rândul său, în

termenul prevăzut de lege, calea de atac a recursului împotriva sus menționatei

decizii.

În dezvoltarea acestor susțineri,

reclamanta precizează că în dovada de comunicare a deciziei nu se menționează

numele primitorului, calitatea acestuia și datele de identificare din actul de

identitate, astfel că, în această situație, conform art. 100 alin. (1) al pct. 4

și 7 C. proc. civ., dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare este

lovită de nulitate absolută, astfel că urmează a se constata că, chiar dacă

recursul a fost declarat peste termenul legal, în realitate, acesta urmează a

fi socotit ca declarat în termen.

Pe fondul recursului, reclamanta

formulează critici împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, susținând, în

esență, că acestea sunt nelegale și netemeinice, întrucât instanțele au

pronunțat soluțiile fără a examina complet probatoriul de la dosar, care

demonstra, fără putință de tăgadă, culpa pârâtei în ceea ce privește producerea

daunelor solicitate prin acțiune, prin faptele consemnate în procesul-verbal

din 26 august 1998, încheiat de organele de poliție, prin care s-a constatat

distrugerea de către angajații pârâtei, SC S.O. SA, din ordinul conducerii

societății a racordului de cale ferată, precum și obstrucționarea unității

specializate de construcții feroviare, care a fost angajată de recurentă să

repare linia ferată.

De asemenea, se mai susține că și

întreruperea furnizării energiei electrice tot de către pârâtă, constituie, ca

și faptele menționate anterior, un delict civil, motiv pentru care și-a

întemeiat acțiunea pe răspunderea civilă delictuală (art. 998-999 C. civ.) și,

ca atare, chiar dacă instanța de fond a apreciat că, în cauză, răspunderea

pârâtei va fi de natură contractuală, însă, aceasta nu poate fi angajată în

condițiile în care pârâta nu a acționat cu rea credință, prima instanță, adică

secția a V a civilă a Tribunalului București, era datoare să se dezînvestească

și să înainteze dosarul, spre competentă soluționare, secției comerciale a

aceleiași instanțe și nu să procedeze, fără o examinare temeinică a datelor de

la dosar, la respingerea acțiunii.

Totodată, chiar dacă apelul a fost

soluționat de secția comercială a Curții de Apel București, reclamanta își

menține criticile arătate, anterior îndreptate împotriva sentinței, arătând, în

plus, că și instanța de apel, la fel cu cea de fond, nu a examinat complet și

în întregime probele administrate în cauză și, ca atare, nu s-a pronunțat pe

fondul litigiului, mulțumindu-se să concluzioneze generic că, din întreg

materialul probator administrat în cauză, nu rezultă dovada relei credințe a

pârâtei în producerea vreunui prejudiciu.

Ca temei de drept au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.

În consecință, reclamanta solicită

admiterea recursului, casarea hotărârilor și trimiterea cauzei, spre rejudecare

pe fond, la Tribunalul București.

Recursul reclamantei este fondat.

Potrivit art. 100 alin. (1) pct. 7 C.

proc. civ., procesul-verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de

procedură trebuie să cuprindă numele și calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea

actului de procedură.

Conform alin. (3) al textului legal

precitat, arătările de la pct. 7 sunt prevăzute sub pedeapsa nulității.

Cum, în speță, din examinarea

dovezii de comunicare a deciziei nr. 116 din 19 iunie 2002, rezultă că agentul

procedural nu a menționat, în procesul-verbal, numele, prenumele și calitatea

în care primitorul a primit actul, înseamnă că procedura de comunicare a sus menționatei

decizii este lovită de nulitate, sancțiune care atrage în mod necesar și

nulitatea hotărârii comunicate în astfel de condiții.

Față de cele arătate, reclamanta, SC

C.C. SA București, va fi repusă în termenul de recurs.

Așa fiind, recursul reclamantei va

fi admis, hotărârile casate și cauza trimisă la prima instanță pentru rejudecare,

urmând ca aceasta să examineze criticile formulate împotriva celor două

hotărâri, ca susțineri în sprijinul admiterii acțiunii, ținând cont însă, în

mod deosebit, de temeiul juridic pe care a fost întemeiată cererea (art. 998-999

C. civ.).

Cu privire la recursul declarat de pârâta SC S.O. SA, se

constată că aceasta formulează critici împotriva celor două hotărâri, susținând

că soluțiile instanțelor sunt vădit nelegale, deoarece, prin acestea, a fost

menținut în vigoare un contract nul, întrucât a fost încheiat în lipsa

aprobării prealabile a Consiliului de Administrație și a avizelor impuse de

legislația în vigoare H.G. nr. 417 din 17 august 1993, cu modificările

ulterioare.

De asemenea, mai susține pârâta că

instanțele erau datoare să constate nulitatea contractului de asociere încheiat

cu reclamanta și în raport cu dispozițiile art. 1513 C. civ., în sensul că

acesta susține o clauză leonină, potrivit căreia reclamanta și-ar fi stipulat

totalitatea câștigurilor asocierii.

În consecință, pârâta solicită

admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, respingerea acțiunii

principale și admiterea cererii reconvenționale, cu consecința constatării

nulității absolute a contractului de asociere.

Și recursul pârâtei este fondat.

Analizând criticile formulate în

recurs de către pârâtă, se constată că, pentru pronunțarea unor soluții corecte

în cauză, este necesară reexaminarea tuturor probelor pe care aceasta își

întemeiază cererea reconvențională, raportat la dispozițiile legale invocate (art.

18 din statutul societății; H.G. nr. 417 din 17 august 1993 și art. 1513C. civ.).

Așa fiind și pentru că cererea

reconvențională, care este strâns legată de acțiunea principală, să fie

soluționată deodată cu aceasta, urmează a se admite și recursul pârâtei,

potrivit dispozitivului prezentei decizii.

Cu privire la recursul declarat de

intervenientă în interes propriu și în interesul pârâtei SC R.A.T. SRL

București, se constată că aceasta critică decizia atacată în partea referitoare

la respingerea cererii sale de aderare la apelul declarat de pârâta SC S.O. SA

(la care este acționar majoritar) prin care a solicitat, alături și în

interesul acesteia din urmă, constatarea nulității absolute a contractului de

asociere nr. 4/1993, încheiat între reclamanta SC C.C. SA București și pârâta

SC S.O. SA Bragadiru.

În concret, intervenienta susține că

respingerea cererii de aderare s-a datorat interpretării eronate de către

instanța de apel a dispozițiilor art. 293 C. proc. civ., deoarece acestea sunt

în strânsă legătură cu cele ale art. 293

1

din același cod, precizând

că, în opinia sa, nu se poate susține că, la data introducerii în Codul de

procedură civilă a instituției aderării la apel, intenția legiuitorului a fost

aceea ca un intimat-pârât, respectiv, intervenient, să poată adera exclusiv

numai la apelul intimatului reclamant, în raport cu care are interese contrarii

și că o asemenea cerere se poate grefa și pe apelul părții în interesul căreia

a formulat cererea de intervenție.

Mai este de menționat că admiterea

cererii de intervenție în interesul pârâtei de către tribunal, cu motivarea că

„urmare a respingerii acțiunii principale, urmează a se admite și cererea de

intervenție formulată de către intervenientă în interesul pârâtei”, este

insuficientă și neconvingătoare, echivalând, în fapt, cu o nemotivare.

Criticile sunt fondate.

Din examinarea dispozițiilor art. 293

2

C. proc. civ., rezultă condițiile în care aderarea la apelul prevăzut alin. (1)

rămâne fără efecte, între care nu se enumeră și condiția în care intervenienta,

în interesul pârâtei, aderă la apelul acesteia, astfel că și recursul intervenientei

urmează a fi admis conform dispozitivului prezentei decizii, urmând ca instanța

de trimitere să reexamineze, în raport cu cele arătate mai sus, în întregime,

criticile recurentei-interveniente, mai ales cele privitoare la respingerea, în

opinia sa, a cererii de aderare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursurile declarate de reclamanta SC C.C. SA

București, de pârâta SC S.O. SA Bragadiru și de intervenienta SC R.A.T. SRL

București, împotriva deciziei nr. 116 din 19 iunie 2002, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția V a comercială.

Modifică decizia atacată, admite apelurile declarate de

reclamantă și pârâtă și admite și cererea de aderare a SC R.A.T. SRL București

la apelul declarat de SC S.O. SA Bragadiru împotriva sentinței nr. 292 din 25

aprilie 2001 a Tribunalului București, pe care o desființează și trimite cauza

aceluiași tribunal, pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 26 mai 2004.