ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1881/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 7 ianuarie 1999, reclamanta SC C.C. SA București a chemat în judecată pe pârâta SC S.O. SA Bragadiru, județul Ilfov, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, s-o oblige pe aceasta să-i plătească, cu titlu de daune, suma de 2.990.402.693 lei, majorate succesiv până la nivelul sumei de 8.924.548.450 lei. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că, la data de 27 decembrie 1993, a încheiat cu pârâta, pe o durată de 10 ani, contractul de asociere în participațiune 4 din 10 ianuarie 1994, având ca obiect realizarea în comun a activității de extracție, sortare și comercializare a agregatelor minerale de râu din balastierele C. I și C. II și că, odată cu achiziționarea pachetului majoritar al acțiunilor pârâtei de către SC R.A.T.

SRL, aceasta și-a schimbat total atitudinea, în sensul că a procedat la săvârșirea unor acte de împiedicare a activității asocierii, constând în derularea cu buldozerul a liniei C.F. uzinală, care făcea legătura între balastiera C. I și stația C.F. Fusea, întrerupând în acest fel transportul de agregate, încălcând, astfel, și prevederile minutei din 11 aprilie 1994, prin care cele două părți s-au angajat să nu blocheze liniile de acces în balastieră. De asemenea, reclamanta mai arată că, după demolarea liniei C.F. de către pârâtă, a angajat, pe propria sa cheltuială, o unitate specializată, respectiv, SC C.F.B. SA, pentru efectuarea reparațiilor necesare, însă, și aceasta a fost obstrucționată în desfășurarea activității sale prin blocarea cu 3 basculante a accesului la linia C.F., situație constatată de organele de poliție și fotografiile anexate.

În consecință, reclamanta precizează că, față de cele expuse, răspunderea pârâtei nu este de natură contractuală, ci de natură delictuală, întrucât prejudiciul pe care i l-a cauzat aceasta este consecința unei cauze extracontractuale, care îmbracă forma dolului a relei credințe, motiv pentru care și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998 și 999C. civ. La 2 martie 1999, pârâta, SC S.O. SA, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii principale, precum și cerere reconvențională, prin care a învederat că, în cauză, contractul de asociere în discuție a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, în sensul că dispozițiile acestuia nu au fost aduse la cunoștința acționarului majoritar din acel moment (F.P.S.) și, în plus, încheierea acestuia nu a fost aprobată de Consiliul de Administrație, așa cum prevăd dispozițiile art. 18 din Statutul SC S.O.

SA, aceasta în afara faptului că, potrivit HG nr. 147 din 17 august 1993, contractul în discuție nu putea fi încheiat decât cu aprobarea prealabilă a A.N.R.M., neexistentă în speță. La data de 7 decembrie 2000, SC R.A.T. SRL București, în calitate de acționar majoritar la pârâta SC S.O. SA, a depus o cerere de intervenție în interes propriu și în interesul SC S.O. SA, care, la termenul din 10 ianuarie 2001, a fost admisă în principiu de Tribunalul București, în raport cu dispozițiile art. 49 și urm. C. proc. civ., însă, ulterior, a fost respinsă de către aceeași instanță și în baza acelorași prevederi legale cererea de intervenție în interes propriu. Prin sentința nr. 292 din 25 aprilie 2001, Tribunalul București, secția a V a civilă și de contencios administrativ, a hotărât astfel: Respinge cererea principală, precizată, formulată de reclamanta, SC C.C.

SA București, împotriva pârâtei SC S.O. SA Bragadiru, județul Ilfov, ca nefondată. Respinge cererea reconvențională formulată de pârâta SC S.O. SA, ca nefondată. Admite cererea de intervenție în interesul pârâtei, formulată de intervenienta SC R.A.T. SRL București. Pentru a hotărî astfel, instanța fondului a reținut, în esență, că daunele solicitate de reclamantă, pe care aceasta a pretins că le-a înregistrat din culpa pârâtei, sunt consecința nerespectării unor obligații contractuale și, ca atare, cum, în speță, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, fără a face dovada că faptele, pretins săvârșite de pârâtă, constituie infracțiuni, instanța a concluzionat că acțiunea principală precizată este nefondată și a dispus în consecință.

În ce privește cererea reconvențională, de asemenea, instanța a reținut că nici aceasta nu este întemeiată, deoarece neobținerea, în prealabil, a încheierii contractului de asociere a aprobării de către Consiliul de Administrație al SC S.O. SA sau a avizelor și acordurilor autorităților în domeniul resurselor minerale (obligații care reveneau pârâtei) nu poate fi invocată (de pârâtă) în scopul constatării nulității absolute a contractului de asociere, dacă se are în vedere principiul conform căruia nimeni nu își poate invoca propria torpitudine pentru câștigarea unor drepturi. A mai reținut instanța că, urmare a respingerii acțiunii principale, va fi admisă cererea de intervenție în interesul pârâtei.

Împotriva sus menționatei sentințe au declarat apel reclamanta SC C.C. SA București și pârâta SC S.O. SA Bragadiru. Totodată, în cursul judecării, intervenienta SC R.A.T. SRL București a formulat cerere de aderare la apelul declarat de pârâta SC S.O. SA Bragadiru. Prin decizia nr. 116 din 19 iunie 2002, Curtea de Apel București, secția a V a comercială, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta SC C.C. SA București și de pârâta SC S.O. SA Bragadiru. Prin aceeași decizie a fost respinsă și cererea de aderare la apelul pârâtei SC S.O. SA, formulată de intervenienta SC R.A.T. SRL București. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește apelul declarat de reclamanta SC C.C.

SA București, că, din întregul material probator administrat în cauză, nu rezultă dovada relei credințe a pârâtei SC S.O. SA, în producerea vreunui prejudiciu reclamantei. Astfel, din adresa nr. 327 din 18 mai 1998 și raportul nr. 601/71 din 8 aprilie 1998, întocmit de I.S.P.C.F., rezulta starea total necorespunzătoare a liniilor ferate din balastierele C. și necesitatea reparației acestora, situație care nu poate fi imputabilă pârâtei, ca pretinse fapte cauzatoare de prejudicii. De asemenea, s-a mai reținut că, chiar dacă, prin sentința nr. 406 din 1 iulie 1999, Tribunalul Dâmbovița a admis ordonanța introdusă de reclamanta SC C.C. SA și pârâta SC S.O. SA a fost obligată să permită reclamantei să efectueze racordul de cale ferată dintre balastierele C. I și C. II și să permită traficul C.F.R.

până la gara Fusea și să înceteze activitățile de blocare a căilor de acces la balastiere, precum și să întocmească documentația necesară pentru obținerea avizelor de la protecția mediului și de la A.N.R.M., ulterior, această sentință a fost desființată în calea de atac a apelului, iar recursul declarat în cauza respectivă a fost constatat nul, așa încât, în aceste circumstanțe, faptele imputate pârâtei, pe care și-a fundamentat reclamanta susținerile sale din apel, nu pot fi considerate ca fiind cauzatoare de prejudicii, pentru a justifica schimbarea sentinței și admiterea acțiunii pe fond. Referitor la apelul declarat de pârâta SC S.O.

SA, instanța de apel a reținut, în esență, că susținerile acesteia din cererea reconvențională, prin care aceasta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de asociere încheiat cu reclamanta, nu pot fi primite, deoarece obligația obținerii probatoriilor și a accizelor din partea organelor competente, necesare pentru validitatea contractului, revenea apelantei-pârâte și, ca atare, aceasta nu poate invoca propria sa turpitudine în scopul admiterii cererii de constatare a nulității absolute a contractului, aceasta în afara faptului că, la art. 3.1 din contract, s-a menționat expres că terenurile din balastierele C. I și C. II, din care se exploata agregatele minerale pentru construcții, teren pentru care SC S.O.

SA posedă toate avizele și acordurile legale pentru exploatare și funcționare, ceea ce confirmă că, la data încheierii contractului, pârâta era în posesia tuturor avizelor și acordurilor necesare încheierii contractului. De asemenea, au fost respinse și susținerile pârâtei, fundamentate pe dispozițiile art. 1513C. civ., instanța de apel reținând, cu privire la acest aspect, că, chiar dacă, în contractul de asociere, s-a prevăzut că reclamanta participă la cheltuielile totale ale asocierii în proporție de 80% și să achite SC S.O. SA 20% din profitul brut, aceasta nu înseamnă că aceasta și-ar fi stipulat totalitatea câștigurilor asocierii pentru a atrage, în baza textului de legal precitat, nulitatea clauzei și, implicit, a contractului de asociere.

În ceea ce privește respingerea cererii de aderare la apelul pârâtei SC S.O. SA Bragadiru, formulată, în temeiul art. 293 C. proc. civ., de către intervenientă (în interesul pârâtei) SC R.A.T. SRL, instanța de apel a reținut, în esență, că o asemenea cerere ar fi admisibilă numai în condițiile în care, prin cererea respectivă, se promovează un interes propriu și nu și în cazul din speță, în care intervenienta are același interes cu pârâta, fiind acționarul majoritar la aceasta. Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanta SC C.C. SA București, pârâta SC S.O. SA Bragadiru și intervenienta SC R.A.T. SRL București. Prin recursul său, reclamanta arată că, urmare a primirii citației în dosarul nr. 2170/2002 al Curții Supreme de Justiție, cu termen la 5 decembrie 2000, având ca obiect recursurile declarate împotriva deciziei nr. 116 din 19 iunie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția comercială, în dosarul.

nr. 592/2002, de către pârâta SC S.O. SA și intervenienta SC R.A.T. SRL, verificând dosarul, a constatat că la acesta se afla dovada comunicării deciziei recurate, cu toate că, în realitate, cu privire la acest act de procedură, pentru a exercita, la rândul său, în termenul prevăzut de lege, calea de atac a recursului împotriva sus menționatei decizii. În dezvoltarea acestor susțineri, reclamanta precizează că în dovada de comunicare a deciziei nu se menționează numele primitorului, calitatea acestuia și datele de identificare din actul de identitate, astfel că, în această situație, conform art. 100 alin. (1) al pct. 4 și 7 C. proc. civ., dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare este lovită de nulitate absolută, astfel că urmează a se constata că, chiar dacă recursul a fost declarat peste termenul legal, în realitate, acesta urmează a fi socotit ca declarat în termen.

Pe fondul recursului, reclamanta formulează critici împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, susținând, în esență, că acestea sunt nelegale și netemeinice, întrucât instanțele au pronunțat soluțiile fără a examina complet probatoriul de la dosar, care demonstra, fără putință de tăgadă, culpa pârâtei în ceea ce privește producerea daunelor solicitate prin acțiune, prin faptele consemnate în procesul-verbal din 26 august 1998, încheiat de organele de poliție, prin care s-a constatat distrugerea de către angajații pârâtei, SC S.O. SA, din ordinul conducerii societății a racordului de cale ferată, precum și obstrucționarea unității specializate de construcții feroviare, care a fost angajată de recurentă să repare linia ferată.

De asemenea, se mai susține că și întreruperea furnizării energiei electrice tot de către pârâtă, constituie, ca și faptele menționate anterior, un delict civil, motiv pentru care și-a întemeiat acțiunea pe răspunderea civilă delictuală (art. 998-999 C. civ.) și, ca atare, chiar dacă instanța de fond a apreciat că, în cauză, răspunderea pârâtei va fi de natură contractuală, însă, aceasta nu poate fi angajată în condițiile în care pârâta nu a acționat cu rea credință, prima instanță, adică secția a V a civilă a Tribunalului București, era datoare să se dezînvestească și să înainteze dosarul, spre competentă soluționare, secției comerciale a aceleiași instanțe și nu să procedeze, fără o examinare temeinică a datelor de la dosar, la respingerea acțiunii.

Totodată, chiar dacă apelul a fost soluționat de secția comercială a Curții de Apel București, reclamanta își menține criticile arătate, anterior îndreptate împotriva sentinței, arătând, în plus, că și instanța de apel, la fel cu cea de fond, nu a examinat complet și în întregime probele administrate în cauză și, ca atare, nu s-a pronunțat pe fondul litigiului, mulțumindu-se să concluzioneze generic că, din întreg materialul probator administrat în cauză, nu rezultă dovada relei credințe a pârâtei în producerea vreunui prejudiciu. Ca temei de drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. În consecință, reclamanta solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor și trimiterea cauzei, spre rejudecare pe fond, la Tribunalul București.

Recursul reclamantei este fondat. Potrivit art. 100 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., procesul-verbal încheiat de cel însărcinat cu înmânarea actului de procedură trebuie să cuprindă numele și calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea actului de procedură. Conform alin. (3) al textului legal precitat, arătările de la pct. 7 sunt prevăzute sub pedeapsa nulității. Cum, în speță, din examinarea dovezii de comunicare a deciziei nr. 116 din 19 iunie 2002, rezultă că agentul procedural nu a menționat, în procesul-verbal, numele, prenumele și calitatea în care primitorul a primit actul, înseamnă că procedura de comunicare a sus menționatei decizii este lovită de nulitate, sancțiune care atrage în mod necesar și nulitatea hotărârii comunicate în astfel de condiții.

Față de cele arătate, reclamanta, SC C.C. SA București, va fi repusă în termenul de recurs. Așa fiind, recursul reclamantei va fi admis, hotărârile casate și cauza trimisă la prima instanță pentru rejudecare, urmând ca aceasta să examineze criticile formulate împotriva celor două hotărâri, ca susțineri în sprijinul admiterii acțiunii, ținând cont însă, în mod deosebit, de temeiul juridic pe care a fost întemeiată cererea (art. 998-999 C. civ.). Cu privire la recursul declarat de pârâta SC S.O. SA, se constată că aceasta formulează critici împotriva celor două hotărâri, susținând că soluțiile instanțelor sunt vădit nelegale, deoarece, prin acestea, a fost menținut în vigoare un contract nul, întrucât a fost încheiat în lipsa aprobării prealabile a Consiliului de Administrație și a avizelor impuse de legislația în vigoare H.G.

nr. 417 din 17 august 1993, cu modificările ulterioare. De asemenea, mai susține pârâta că instanțele erau datoare să constate nulitatea contractului de asociere încheiat cu reclamanta și în raport cu dispozițiile art. 1513 C. civ., în sensul că acesta susține o clauză leonină, potrivit căreia reclamanta și-ar fi stipulat totalitatea câștigurilor asocierii. În consecință, pârâta solicită admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, respingerea acțiunii principale și admiterea cererii reconvenționale, cu consecința constatării nulității absolute a contractului de asociere. Și recursul pârâtei este fondat. Analizând criticile formulate în recurs de către pârâtă, se constată că, pentru pronunțarea unor soluții corecte în cauză, este necesară reexaminarea tuturor probelor pe care aceasta își întemeiază cererea reconvențională, raportat la dispozițiile legale invocate (art. 18 din statutul societății; H.G.

nr. 417 din 17 august 1993 și art. 1513C. civ.). Așa fiind și pentru că cererea reconvențională, care este strâns legată de acțiunea principală, să fie soluționată deodată cu aceasta, urmează a se admite și recursul pârâtei, potrivit dispozitivului prezentei decizii. Cu privire la recursul declarat de intervenientă în interes propriu și în interesul pârâtei SC R.A.T. SRL București, se constată că aceasta critică decizia atacată în partea referitoare la respingerea cererii sale de aderare la apelul declarat de pârâta SC S.O. SA (la care este acționar majoritar) prin care a solicitat, alături și în interesul acesteia din urmă, constatarea nulității absolute a contractului de asociere nr. 4/1993, încheiat între reclamanta SC C.C.

SA București și pârâta SC S.O. SA Bragadiru. În concret, intervenienta susține că respingerea cererii de aderare s-a datorat interpretării eronate de către instanța de apel a dispozițiilor art. 293 C. proc. civ., deoarece acestea sunt în strânsă legătură cu cele ale art. 293 1 din același cod, precizând că, în opinia sa, nu se poate susține că, la data introducerii în Codul de procedură civilă a instituției aderării la apel, intenția legiuitorului a fost aceea ca un intimat-pârât, respectiv, intervenient, să poată adera exclusiv numai la apelul intimatului reclamant, în raport cu care are interese contrarii și că o asemenea cerere se poate grefa și pe apelul părții în interesul căreia a formulat cererea de intervenție.

Mai este de menționat că admiterea cererii de intervenție în interesul pârâtei de către tribunal, cu motivarea că „urmare a respingerii acțiunii principale, urmează a se admite și cererea de intervenție formulată de către intervenientă în interesul pârâtei”, este insuficientă și neconvingătoare, echivalând, în fapt, cu o nemotivare. Criticile sunt fondate. Din examinarea dispozițiilor art. 293 2 C. proc. civ., rezultă condițiile în care aderarea la apelul prevăzut alin. (1) rămâne fără efecte, între care nu se enumeră și condiția în care intervenienta, în interesul pârâtei, aderă la apelul acesteia, astfel că și recursul intervenientei urmează a fi admis conform dispozitivului prezentei decizii, urmând ca instanța de trimitere să reexamineze, în raport cu cele arătate mai sus, în întregime, criticile recurentei-interveniente, mai ales cele privitoare la respingerea, în opinia sa, a cererii de aderare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursurile declarate de reclamanta SC C.C. SA București, de pârâta SC S.O. SA Bragadiru și de intervenienta SC R.A.T. SRL București, împotriva deciziei nr. 116 din 19 iunie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția V a comercială. Modifică decizia atacată, admite apelurile declarate de reclamantă și pârâtă și admite și cererea de aderare a SC R.A.T. SRL București la apelul declarat de SC S.O. SA Bragadiru împotriva sentinței nr. 292 din 25 aprilie 2001 a Tribunalului București, pe care o desființează și trimite cauza aceluiași tribunal, pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 26 mai 2004.