cererii nr. 40074/98
prezentate de Feyzi YILDIRIM
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), ședințând pe 30 martie 2006 într-o cameră compusă din:
Dl. B.M. Zupančič, președinte,
Dl. L. Caflisch,
Dl. R. Türmen,
Dl. C. Bîrsan,
Dl. V. Zagrebelsky,
Doamnele A. Gyulumyan, I. Ziemele, judecători,
și dl. V. Berger, grefier de secțiune,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă devant Comisia Europeană a Drepturilor Omului pe 7 octombrie 1997,
Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamantul,
După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:
FAPTE
Reclamantul, dl. Feyzi Yıldırım, cetățean turc, născut în 1965, locuiește la Istanbul. Este fiul dlui Emin Yıldırım, decedat pe 7 februarie 1996, în urma unei hemoragii cerebrale.
Reclamantul este reprezentat devant Curte de d-na Mustafa Özer, avocat la baraul Diyarbakır.
Faptele acestei cauze, după cum au fost prezentate de părți, se pot rezuma după cum urmează.
Pe 7 ianuarie 1996, aproximativ la ora 23, în districtul Çermik (Diyarbakır) s-au auzit focuri de armă direcționate spre postul gendarmeriei. Trei jandarmi în patrulă, inclusiv comandantul S.A., au ajuns la magazinul lui Emin Yıldırım. Reproșând acestuia că a lăsat magazinul deschis la o oră atât de târzie, S.A. a început să-l bată, lovind-i capul de perete, în prezența celorlalți doi jandarmi.
Trei clienți prezenți în magazin, și anume Ö.Y., H.Y. și B.N., și doi polițiști, T.T.E. și T.Ș., atrași de zgomot, au fost primii martori ai incidentului.
A doua zi, Emin Yıldırım a încercat să depună o plângere la subprefectul din Çermik, împotriva lui S.A. Subprefectul i-a convocat pe cei doi protagoniști pentru a-i reconcilia, în prezența primarului din Çermik, H.A. În timpul conversației, Emin Yıldırım s-a plâns de dureri de cap. Pe de altă parte, S.A. și-a cerut scuze, invocând starea sa de ebrietate în seara incidentului. D. Yıldırım și-a retras atunci plângerea.
Pe 8 ianuarie 1996, primarul H.A. a anunțat procurorul Republicii Çermik despre această conversație.
Pe 3 februarie 1996, Emin Yıldırım a fost internat în stare de comă la spitalul civil din Diyarbakır. Investigația tomografiei craniene a arătat o hemoragie cervicală agravată în zona frontoparietal stânga. Rapoartele medicale întocmite la spital au subliniat natura vitală a situației.
Pe 5 februarie următoare, s-a supus unei intervenții chirurgicale de drenaj a hematomului.
Pe 7 februarie 1996, Emin Yıldırım a decedat la spitalul universitar Dicle, unde tocmai a fost transferat.
În raportul de autopsie întocmit în aceeași zi, medicul legist a constatat o rană de 2 cm lungime la nivelul frontal stâng, precum și o zonă de hemoragie cronică de 1 cm. Conform acestui medic, un traumatism suferit în luna anterioară și suficient de grav pentru a provoca un hematom subacut putea fi cauza decesului.
Pe 9 februarie 1996, reclamantul a depus o plângere devant procurorul Republicii Çermik ("procurorul") împotriva comandantului S.A.
În aceeași zi, procurorul l-a ascultat pe Ö.Y., H.Y. și B.N. Ei au declarat că în seara incidentului, Emin Yıldırım a fost bătut violent de comandantul S.A.
Pe 12 februarie 1996, cei doi polițiști sus-menționați și un subofițer al gendarmeriei au fost ascultați. Polițiștii au explicat că nu l-au văzut pe S.A. lovind pe plângător. De cealaltă parte, subofițerul a declarat că, în ziua incidentului, S.A. a ordonat persoanelor prezente să plece din magazin, și că, prin urmare, nu l-a văzut pe S.A. dând lovituri cuiva.
La o dată neprecizată, avocatul reclamantului s-a adresat parchetului tribunalului militar lângă comandamentul celui de-al 7-lea corp de armată din Diyarbakır ("parchetul militar") și a solicitat arestarea lui S.A.
Pe 27 februarie 1996, avocatul a cerut procurorului ca S.A. să fie plasat în detenție preventivă, pentru a preveni posibilitatea ca acesta să exercite presiuni asupra martorilor și să distragă dovezi.
În aceeași zi, parchetul militar l-a anunțat pe procuror că infracțiunile comise de militari împotriva civililor cădeau sub jurisdicția instanțelor penale de drept comun.
Pe 14 martie 1996, procurorul a trimis un rezumat al anchetei autorităților Ministerului Justiției și a cerut autorizare să urmărească penal pe S.A., în temeiul legii privind urmărirea funcționarilor. Această autorizare a fost acordată pe 28 mai 1996.
Pe 12 iulie 1996, procurorul l-a ascultat pe S.A. Acesta a negat că a bătut tatăl reclamantului, susținând că este victimă a unei conspirații tramanduse de membri ai organizațiilor teroriste pentru a obstrucționa misiunea gendarmeriei în lupta antiteroristă. A contestat, de asemenea, competența medicului legist care a efectuat autopsia. A adăugat că, în cursul conversației la biroul subprefectului, Emin Yıldırım nu a sugerat niciodată că a fost bătut; acesta doar și-a exprimat teama de a fi implicat în problema focurilor de armă. Mai mult, S.A. a afirmat că plângerea depusă mai târziu la parchet era fabricată din paj de rudele decedatului.
Pe 9, 20 și 25 septembrie 1996, martori Ö.Y., H.Y. și B.N. au fost ascultați din nou. Și-au retractat declarațiile anterioare, susținând că comandantul S.A. nu l-a bătut pe Emin Yıldırım și că au fost obligați să declare contrariul, sub amenințarea a doi necunoscuți care nu au mai apărut ulterior.
Până pe 15 octombrie 1996, procurorul a ascultat mai mulți alți martori. La această dată, a comunicat ministerului său un al doilea rezumat al anchetei, în care cerea dacă ar trebui să continue anchetele. Pe 14 noiembrie 1996, ministerul a răspuns afirmativ.
Pe 20 noiembrie 1996, procurorul Republicii Siverek, încărcatat cu dosarul, l-a pus în acuzare pe S.A. devant curtea de asisă din Diyarbakır ("curtea de asisă") pentru vălătări și omor involuntar. De asemenea, a ordonat plasarea în detenție preventivă a lui S.A.
Pe 4 decembrie 1996, S.A. a contestat ordinul de plasare în detenție și a solicitat o nouă ascultare a martorilor din acuzare.
Pe 6 decembrie 1996, curtea de asisă a primit contestația lui S.A.
Pe 20 ianuarie 1997, primarul H.A. și-a depus demisia, pe motiv că nu i s-a dat curs cererii sale de a-l muta pe S.A. în altă localitate, ținând seama de evenimentele din 9 ianuarie 1996.
La ședința din 20 martie 1997, devant curtea de asisă, mama reclamantului a declarat că la întoarcerea acasă după incident, soțul ei prezenta rănile pe față și că starea sa de sănătate s-a deteriorat apoi. Reclamantul și mama sa s-au constituit părți interveniente, declarând că-și rezervă dreptul de a revendica o reparație.
Pe 20 martie și 25 mai 1997, martori H.Y., B.N. și Ö.Y. au apărut devant judecătorii de fond. Și-au revenit asupra declarațiilor lor și au confirmat veridicitatea declarațiilor lor inițiale care îl incriminau pe S.A.; de fapt, S.A. i-ar fi amenințat cu moartea dacă nu ar depune mărturie în favoarea sa. H.Y. a precizat că S.A. a început să bată tatăl reclamantului fără nici o motiv; mai întâi i-a lovit capul de masă, apoi l-a bătut cu picioarele și apoi din nou i-a lovit capul de rafturi; când Emin Yıldırım s-a prăbușit pe pământ, S.A. a dat lovituri cu piciorul la cap.
B.N. a precizat că S.A. a dat lovituri cu picioarele la cap și abdomen lui Emin Yıldırım și i-a lovit capul de pereți, până când acesta nu mai putea sta în picioare.
Ö.Y. a descris evenimentele în felul următor: "Comandantul S.A. a apucat de gâtul lui Emin Yıldırım și i-a lovit capul de mai multe ori de pereți, acesta s-a prăbușit pe pământ și i-a lovit capul."
Cât privește polițiștii T.T.E. și T.Ș., au declarat că s-au dus la fața locului după niște zgomote de focuri și au auzit din afară pe inculpat dojindu-i victima, dar nu lovind-o.
Pe de altă parte, E.K., subprefectul din Çermik, a explicat că în cursul discuțiilor care au avut loc în biroul său pentru a reconcilia protagoniștii, nimeni nu a invocat vreun bătaie.
Pe 12 mai 1997, S.A. a prezentat curții de asisă o scrisoare datată cu 12 aprilie 1997 în care i se aduceau amenințări de moarte.
Pe 21 mai 1997, comandamentul general al gendarmeriei i-a anunțat pe judecătorii de fond că S.A. a fost îndepărtat din postul seu, începând cu 20 mai 1997.
Pe 10 iunie 1997, S.A. a cerut ca o expertiză medicală să fie efectuată de Institutul de medicină legală ("Institutul") pe dosarul autopsiei, efectuate în absența unui patolog, pentru a clarifica problema cauzalității dintre actul incriminat și deces. A invocat din nou că este victimă a unei mașinații orchestrate de forul primarul din Çermik, din cauza înfrângerii sale electorale.
Pe 12 septembrie 1997, avocatul reclamantului a atras atenția medicilor legali ai Institutului asupra faptului că S.A. era capabil să încerce să-i influențeze pentru a obține o expertiză în favoarea sa.
Pe 16 septembrie 1997, curtea de asisă a decis să colecteze mai multe elemente medicale privind circumstanțele decesului lui Emin Yıldırım și a cerut Institutului să pregătească urgent un raport complet.
Pe 21 octombrie 1997, 27 ianuarie și 5 martie 1998, curtea de asisă a respins cererile de plasare în detenție preventivă a lui S.A.
La ședința din 21 aprilie 1998, medicul spitalului civil din Diyarbakır, care a studiat dosarul lui Emin Yıldırım, a declarat că, în opinia sa, hemoragia care a provocat moartea victimei putea fi explicată printr-un al doilea traumatism, suferit în două săptămâni înainte de intervenție chirurgicală. A adăugat că hipertensiunea sau vârsta pacientului au putut de asemenea să joace un rol. Cu toate acestea, a precizat că nu are nici o certitudine cu privire la aceste concluzii.
La această ședință, aproximativ zece locuitori ai satului lui Emin Yıldırım au afirmat că acesta le-a spus că a fost bătut de S.A. și că din această cauză suferea de dureri de cap, stomac și dureri în picioare; prin urmare, a vrut să depună plângere la subprefect, care a preferat ca afacerea să fie rezolvată pe cale amiabilă; din mândrie, Emin Yıldırım nu ar fi vrut să se supună unui examen medical.
La ședința din 10 septembrie 1998, avocatul reclamantului a cerut ascultarea neuroligilor spitalului civil din Diyarbakır.
Pe 8 și 22 octombrie 1998, curtea de asisă l-a ascultat pe un neurolog și radiolog al aceluiași spital. Aceștia au afirmat că nu cunoșteau identitatea medicului care a efectuat și a comentat tomografia craniană a lui Emin Yıldırım. Consilierul reclamantului a cerut atunci ca Institutul să clarifice contradicțiile existente între diferiții pareruri medicale.
Institutul a prezentat raportul seu pe 23 decembrie 1998. Conform acestuia, nu se putea afirma cu certitudine că decesul a rezultat dintr-un traumatism suferit pe 7 ianuarie 1996, cu atât mai puțin că hemoragia cronică descrisă în raportul de autopsie era susceptibilă să fie datorată drenajului chirurgical aplicat două zile înainte de deces.
Pe 25 februarie 1999, avocatul reclamantului a contestat acest raport, pe motiv că contrazice opinia medicilor care au studiat anterior dosarul, și a cerut reexaminarea dosarului de plenul Institutului.
Plenul Institutului a emis raportul seu pe 22 aprilie 1999, după ce a studiat șapte diferite pareruri medicale disponibile. A concluzionat că motivele care au provocat decesul lui Emin Yıldırım nu puteau fi determinate cu certitudine și că nici o legătură de cauzalitate nu putea fi stabilită, ca atare, între loviturile presupuse și tabloul clinic al decedatului.
La ședința din 10 iunie 1999, consilierul reclamantului a contestat aceste concluzii, pe motiv că lipseau de caracter științific.
Prin hotărârea din 14 iunie 1999, curtea de asisă a urmat opinia procurorului, și anume că acuzația de omor involuntar trebuia să fie respinsă, din cauza lipsei unei legături de cauzalitate sigure între violențele care ar fi fost aplicate lui Emin Yıldırım și decesul.
Cu toate acestea, în temeiul articolului 245 al codului penal, curtea de asisă l-a condamnat pe S.A. la trei luni de închisoare și o interzicere de exercitare a funcției pentru o durată de doi luni și cincisprezece zile, pentru rău-trăire a altei persoane, în exercitarea funcțiilor. Cât privește motivul aplicării pedepsei minime prevăzute de această dispoziție, judecătorii au subliniat că "circumstanțele socio-economice ale mediului în care trăia și diversele sale calități (acțiuni) personale" dictau o apreciere favorabilă a inculpatului. De altfel, au considerat că ceea ce în cauza de față constituia o rău-trăire era faptul că S.A. "a ținut împotriva victimei propos proprii să o calomnializeze și să-i provoke sentimente de neliniste și anxietate". Din dispozitiv apare că s-au ținut la această interpretare, considerând că, chiar dacă s-ar presupune că S.A. a bătut din plus victima, un asemenea act ar cădea – la fel doar cel mult – sub incidența articolului 245 al codului penal.
Judecătorii de fond au hotărât să reducă pedeapsa de închisoare la doi luni și cincisprezece zile, ținând seama de "buna purtare" a lui S.A., apoi au comutativ această pedeapsă în amendă cuantumul de 375.000 lire turce.
În ultimă instanță, curtea de asisă a decis să suspende executarea celor două pedepse aplicate în cauza de față, fiind convinsă că S.A. nu va recidiva.
În calitate de parte intervenientă, reclamantul a recurstat în casație împotriva acestei hotărâri. În memoriul seu, a remarcat că mărturiile în dauna inculpatului nu au fost debitabil luate în considerare și că acesta nu a fost niciodată plasat în detenție, în timp ce, datorită statutului său de militar de rang înalt, a putut exercita presiuni asupra martorilor și medicilor legali.
Pe 8 mai 2000, Curtea de Casație a confirmat hotărârea dată în prima instanță.
Dispoziții sus-menționate ale codului penal, în vigoare la data faptelor, în părțile lor relevante, se citesc după cum urmează:
art. 245
"Orice agent al forțelor de ordine care (...), în exercitarea funcțiilor sale (...) și în afara circumstanțelor prevăzute de lege (...), maltratează sau rănește o persoană sau lovește o persoană sau îi provoacă suferință fizică, este condamnat la o pedeapsă de închisoare mergând de la 3 luni la 3 ani și o interzicere provizorie de exercitare în funcția publică. (...)"
art. 452
"În caz de deces survenit în urma loviturilor și rănilor (...) aplicate fără intenție de a provoca moartea, autorul este (...), condamnat la minimum opt ani de închisoare (...).
Dacă moartea survine din cauza unei concurențe de circumstanțe anterioare comiterii delictului și necunoscute autorului, sau din cauza unor circumstanțe fortuare pe care autorul nu a putut prevede, acesta este (...) condamnat la minimum cinci ani de închisoare (...)."
2.Căile de reparație penale, civile și administrative
Privind responsabilitățile civile și administrative ale agenților Statului, a se vedea, printre altele, decizia Șahmo c. Turquie (nr. 37415/97, 1 aprilie 2003). Cât privește regulile referitoare la modalitatea constituirii de parte civilă și parte intervenientă, în procedurile penale, a se vedea Öneryıldız c. Turquie ([MC], nr. 48939/99, §§ 47-48, CEDH 2004-XII).
Invocând art. 2 al Convenției, în aspectul seu substanțial, reclamantul susține că tatăl sa a decedat din cauza loviturilor aplicate de comandantul S.A.
Reclamantul susține, de asemenea, că ancheta preliminară privind decesul a fost condusă de funcționari care depindeau ierarhic de inculpat, care, nu fiind niciodată plasat în detenție preventivă, a putut exercita presiuni asupra martorilor și medicilor legali. Prin urmare, reclamantul denunță caracterul inadecvat și parțial al investigațiilor și al procedurii desfășurate în cauza de față, aceasta din urmă fiind, de asemenea, deficitară în ceea ce privește rapiditatea, din cauza faptului că a durat aproape patru ani și jumătate, devant două niveluri de jurisdicție. În acest sens, reclamantul invocă art. 2, aspectul seu procedural, și art. 6 al Convenției.
Reclamantul se plânge în sfârșit de nu a putut beneficia de nici o cale de atac eficace pentru a-și valorifica reclamațiile, în sensul articolului 13 al Convenției.
a) Guvernul
Guvernul observă mai întâi că cererea a fost introdusă pe 7 octombrie 1997, înainte chiar de finalizarea procedurii penale declanșate în cauza de față.
Apoi invocă neepuizarea căilor de atac interne și îi reproșează reclamantului că a omis să exercite una sau alta dintre căile de reparație civile sau administrative prevăzute de articolele 125 și 129 § 5 din Constituție, legea nr. 2935 din 25 octombrie 1983, și articolele 41 la 47 din codul obligațiilor, știind că instanțele chemată să se pronunțe asupra vreunei indemnizații nu sunt legate de considerațiile judecătorilor represivi. În aceste privințe, se referă la hotărârea Aytekin c. Turquie (hotărâre din 23 septembrie 1998, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1998-VII).
Cât privește fondul, Guvernul reamintește că în cauza de față diferiți pareruri medicale versate în dosar nu permiteau deloc stabilirea unei legaturi de cauzalitate între actul incriminat al ofițerului S.A. și decesul lui Emin Yıldırım, survenit o lună după fapte. Invocând suveranitatea judecătorului național în aprecierea dovezilor colectate, Guvernul susține că investigațiile desfășurate, încă din ziua decesului, nu oferă vreun cuvânt de criticat. Ancheta a fost completă, imparțială, aprofundată, și a condus bine la o condamnare penală a inculpatului.
Privind mai particularmente art. 13, Guvernul consideră că scopul urmărit de această dispoziție, și anume identificarea și pedepsirea responsabililor (a se vedea, printre altele, McKerr c. Regatul Unit, nr. 28883/95, § 121, CEDH 2001-III), a fost atins în prezenta cauză.
b) Reclamantul
Reclamantul contestă aceste teze. Observă că, în ciuda gravității acuzațiilor, nici una din cererile sale de plasare în detenție a lui S.A. nu a fost debitabil considerată. Prin urmare S.A., puternic datorită statutului seu de militar, a putut în toată impunitatea să distrugă dovezi, să constrângă martori din acuzare să se retracteze, și să exercite presiuni asupra experților Institutului de medicină legală. Prin urmare, reclamantul consideră că nu a avut tort în a introduce cererea sa înainte de finalizarea procedurii, care prezenta deja deficiențe inacceptabile.
Cât privește chestiunea epuizării, reclamantul insistă asupra impactului pe care rezultatul unei proceduri penale îl are asupra unui proces în daune și prejudicii. Susține că trebuia ca S.A. să fie găsit vinovat de omor involuntar pentru ca o cerere de reparație să merite să fie formulată.
Privind fondul, reclamantul consideră că acuzațiile sale tocmai fuseseră susținute de concluziile raportului de autopsie. Conform lui, nu era nimic surprinzător în faptul că un bătrân de 65 de ani, care primise atâtea lovituri în cap, să decedeze mai târziu din hematomuri cerebrale de evoluție lentă.
Sub unghiul articolului 13, reclamantul reamintește că în ciuda ministerului public care ceruse o condamnare pentru omor, S.A. i s-a impus cea mai clemență pedeapsă posibilă conform articolului 245 al codului penal. După reclamantul, simplul fapt că S.A. a fost condamnat penal nu permite concluzionarea că această cale a fost eficace, cu atât mai puțin că calificarea actului originar putea fi la atât de mult modificată, în unicul scop de a cruța autorul, care în final nu a cunoscut nici o zi de privare de libertate.
Curtea observă că în cauza de față, în urma unei plângeri formale depuse de reclamantul, o acțiune publică a fost angajată împotriva lui S.A. și că aceasta a condus la o condamnare penală.
Curtea de asisă a estimat că dovezile strânse au fost suficiente pentru a declara S.A. vinovat de mustrare abuzivă, dar nu pentru loviturile și rănile, pe care unele rapoarte medicale le menționau. Curtea nu ar putea accepta că S.A. poate fi considerat "responsabilul identificat presumat" al actelor de violență susținute de interesul sa, cu atât mai puțin că hotărârea din 14 iunie 1999 nu stabilește nici existența unei rău-tături de natură fizică atribuibilă lui S.A., nici originea rănilor constatate în cauza de față.
Acestea sunt elemente care conduc la spunerea că reclamantul, după ce a epuizat calea plângerii penale, nu trebuia să inițieze suplimentar procedurile de despăgubire invocate de Guvern. Într-adevăr, deoarece judecătorii represivi nu au fost în măsură să stabilească că tatăl seu fusese obiectul loviturilor și rănilor, motivele care au condus la condamnarea lui S.A. pentru mustrare abuzivă nu puteau furniza reclamantului un fundament solid pentru a încerca obținerea reparației prejudiciului susținut datorită decesului lui Emin Yıldırım, pentru că, pentru a face aceasta, el ar fi trebuit, cel puțin, să dovedească că, în viață, tatăl seu a suferit efectiv violențe fizice de la mâinile lui S.A. (a se vedea, Șahmo, sus-citată).
În acest sens, faptul că procesul penal în cauză s-a închis după sesizarea Comisiei pe 7 octombrie 1997, nu scoate consecință, deoarece Curții îi este permis să tolere că ultimul eșalon al recursurilor de epuizat să fie atins după depunerea cererii, dar înainte ca aceasta să fie decizie asupra admisibilității, cum este cazul în cauza de față (Ringeisen c. Austria, hotărâre din 16 iulie 1971, seria A nr. 13, p. 38, § 91).
În consecință, Curtea respinge excepțiile Guvernului pe baza caracterului prematur al cererii și al neepuizării recursurilor civile și administrative în cauză.
După ce a ajuns la această concluzie, Curtea a procedat la un examen preliminar al faptelor și al argumentelor părților litigante cât privește fondul reclamațiilor prezentate pe baza articolelor 2 și 13 ale Convenției. Cu toate acestea, consideră că nu este în măsură să se pronunțe, în această etapă a procedurii, asupra acestor neajunsuri, care nu se lovesc de nici un alt motiv de inadmisibilitate și ridică întrebări de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să trebuie să revină unui examen pe fond.
a) Guvernul
Guvernul susține că, prin referință la art. 6 al Convenției, reclamantul nu are calitatea de victimă.
De altfel, îi reproșează reclamantului, în calitate de parte intervenientă, că a contribuit la prelungirea procedurii, citând mai mulți martori din acuzare și formând opoziție la diverse dovezi medicale versate în dosar.
b) Reclamantul
Reclamantul reamintește că tatăl seu era hotărât să depună plângere, a doua zi după agresiune, dacă subprefectul nu l-ar fi forțat să se reconcilieze cu agresorul seu S.A. Mai târziu, S.A. a beneficiat de libertate pe toată durata procesului seu, și în ciuda ceea ce fusese declarat pe 21 mai 1997 de comandamentul seu, nu a fost niciodată efectiv îndepărtat din postul seu de ofițer: dimpotrivă, a fost promovat major.
Profitând de această situație tolerată de curtea de asisă, S.A., care s-a îngăduit să amenințe martori din acuzare pentru ca aceștia să se retracteze, a rămas de asemenea în măsură să influențeze medicii Institutului de medicină legală. În acest sens, reclamantul se întreabă cu privire la faptul că avertismentul pe care l-a trimis pe 13 septembrie 1997 Institutului a fost lăsat fără răspuns.
Reclamantul adaugă în final că amânarea procedurii este datorată obstrucțiunilor comise de S.A., pentru a goli acuzațiile de conținut.
Curtea consideră că, cu excepția aspectului seu legat de lungimea procedurii, convine să aprecieze această reclamație sub unghiul obligațiilor procedurale pe care le implică articolele 2 și 13, examinate mai sus.
Cât privește aspectul în cauză, Curtea constată că reclamantul s-a constituit parte intervenientă în cursul instrucției penale și și-a rezervat dreptul de a cere reparație pentru prejudiciul seu. Cert, nu și-a cuantificat cererea în cursul instrucției; cu toate acestea, această circumstanță nu duce la neaplicabilitatea articolului 6, cu atât mai mult cu cât ea nu poate fi echivalată cu o renunțare de către reclamantul la dreptul in joc.
Într-adevăr, în legea turcă – la fel ca și în legea franceză – orice parte intervenientă constituită este, de plin drept pe de o parte, parte la procedură pentru apărarea intereselor sale civile și, pe de altă parte, îndreptățită să ceară reparație în orice moment al procedurii, înainte de finalizarea ei. Faptul că partea intervenientă poate alege să nu-și cuantifice pretențiile la un moment dat al procedurii nu înlătură nici caracterul civil al acțiunii sale, nici dreptul seu de a prezenta cererea ulterior; absența unei asemenea cereri nu putând decât să avă drept urmare la finalizarea procedurii pe fond (Perez c. Franța [MC], nr. 47287/99, § 63, CEDH 2004-I). Indiferent, aplicabilitatea articolului 6 se poate concepe și fără o cerere de reparație pecuniară; este suficient că rezultatul procedurii să fie determinant pentru "dreptul de caracter civil" în cauză (idem, § 65, și Helmers c. Suedia, hotărâre din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-A, p. 14, § 29).
Din aceasta rezultă că art. 6 al Convenției este aplicabil procedurii litigioase, și reclamantul poate prevedea că este victimă a unei încălcări a acestei dispoziții în ceea ce privește cerința de celeritate pe care aceasta o consacră.
Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului, și în absența altor elemente de fapt și de drept care ar putea face obstacol admisibilității acestei reclamații, consideră că aceasta merită un examen pe fond.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
cererea admisibilă, cu rezerva tuturor aspectelor de fond.
Vincent Berger
Boštjan M. Zupančič
Grefier
Președinte
de la requête n
o
40074/98
présentée par Feyzi YILDIRIM
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 30 mars 2006 en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
L.
Caflisch
,
R.
Türmen
,
C.
Bîrsan
,
V.
Zagrebelsky
,
M
mes
A.
Gyulumyan,
I.
Ziemele,
juges
,
et de M. V. B
erger
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 octobre 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Feyzi Yıldırım, ressortissant turc, né en 1965, réside à Istanbul. Il est le fils de M. Emin Yıldırım, décédé le 7 février 1996, des suites d’une hémorragie cérébrale.
Le requérant est représenté devant la Cour par M
e
Mustafa Özer, avocat au barreau de Diyarbakır.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 7 janvier 1996, vers 23 heures, dans le district de Çermik (Diyarbakır) on entendit des coups de feu dirigés vers le poste de la gendarmerie. Trois gendarmes en patrouille, dont le commandant S.A., arrivèrent dans le magasin d’Emin Yıldırım. Reprochant à celui-ci d’avoir laissé le magasin ouvert à une heure si tardive, S.A. se mit à le battre, en lui cognant la tête contre le mur, devant les deux autres gendarmes.
Trois clients présents dans le magasin, à savoir, Ö.Y., H.Y. et B.N., et deux policiers, T.T.E. et T.Ș., attirés par le vacarme, furent les premiers témoins de l’incident.
Le lendemain, Emin Yıldırım tenta de déposer une plainte devant le sous-préfet de Çermik, contre S.A. Le sous-préfet convoqua les deux protagonistes afin de les réconcilier, en présence du maire de Çermik, H.A. Pendant la conversation, Emin Yıldırım se plaignit de maux de tête. De son côté, S.A. présenta ses excuses en excipant de son état d’ébriété le soir de l’incident. M. Yıldırım retira alors sa plainte.
Le 8 janvier 1996, le maire H.A. avisa le procureur de la République de Çermik de cet entretien.
Le 3 février 1996, Emin Yıldırım fut hospitalisé dans un état comateux à l’hôpital civil de Diyarbakır. L’épreuve de tomographie cérébrale faisait apparaître une hémorragie cervicale aggravée dans la zone fronto-pariétale gauche. Les rapports médicaux établis à l’hôpital soulignaient le caractère vital de la situation.
Le 5 février suivant, l’intéressé subit une intervention de drainage d’hématome.
Le 7 février 1996, Emin Yıldırım décéda à l’hôpital universitaire de Dicle, où il venait d’être transféré.
Dans son rapport d’autopsie établi le même jour, le médecin légiste constata une blessure de 2 cm de long au niveau frontal gauche, ainsi qu’une zone d’hémorragie chronique d’un cm. D’après ce médecin, un traumatisme subi durant le mois précédent et suffisamment grave pour entraîner un hématome subaigu pouvait bien être la cause du décès.
Le 9 février 1996, le requérant déposa une plainte devant le procureur de la République de Çermik («
le procureur
») contre le commandant S.A.
Le jour même, le procureur entendit Ö.Y., H.Y. et B.N. Ils déclarèrent que le soir de l’incident, Emin Yıldırım avait été violemment battu par le commandant S.A.
Le 12 février 1996, les deux policiers susmentionnés et un sous-officier de la gendarmerie furent entendus. Les policiers expliquèrent n’avoir pas vu S.A. frapper le plaignant. De son côté le sous-officier déclara que, le jour de l’incident, S.A. avait ordonné que les personnes présentes quittent le magasin, et que, par conséquent, il n’avait pas vu S.A. donner des coups à quiconque.
A une date non précisée, l’avocat du requérant s’adressa au parquet du tribunal militaire près le commandement du 7
ème
corps d’armée de Diyarbakır («
le parquet militaire
») et sollicita la mise aux arrêts de S.A.
Le 27 février 1996, l’avocat demanda au procureur que S.A. soit placé en détention provisoire, afin d’empêcher qu’il fasse pression sur les témoins et détruise les pièces à conviction.
Le même jour, le parquet militaire
avisa le procureur que les infractions perpétrées par des militaires contre des civils relevaient de la compétence des juridictions pénales de droit commun.
Le 14 mars 1996, le procureur adressa un résumé d’enquête aux autorités du ministère de la Justice et demanda à être autorisé à poursuivre S.A., en vertu de la loi sur la poursuite des fonctionnaires. Cette autorisation fut accordée le 28 mai 1996.
Le 12 juillet 1996, le procureur entendit S.A. Celui-ci nia avoir battu le père du requérant, alléguant être victime d’un complot tramé par des membres d’organisations terroristes afin d’entraver la mission de la gendarmerie dans la lutte anti-terroriste. Il contesta, par ailleurs, la compétence du médecin légiste ayant pratiqué l’autopsie. Il ajouta que lors de l’entretien au bureau du sous-préfet, Emin Yıldırım n’avait jamais suggéré avoir été battu
; celui-ci avait uniquement exprimé sa peur d’être impliqué dans l’affaire des coups de feu. Du reste, S.A. affirma que la plainte déposée ultérieurement au parquet était fabriquée de toutes pièces par les proches du défunt.
Les 9, 20 et 25 septembre 1996, les témoins Ö.Y., H.Y. et B.N. furent entendus de nouveau. Ils rétractèrent leurs dires précédents, affirmant que le commandant S.A. n’avait pas battu Emin Yıldırım et qu’ils avaient été contraints de déclarer le contraire, sous la menace de deux inconnus qui ne s’étaient plus manifestés par la suite.
Jusqu’au 15 octobre 1996, le procureur entendit plusieurs autres témoins. A cette date, il communiqua à son ministère un second résumé d’enquête, dans lequel il demandait s’il devait poursuivre les investigations. Le 14
novembre 1996, le ministère répondit par l’affirmative.
Le 20 novembre 1996, le procureur de la République de Siverek, chargé du dossier, mit S.A. en accusation devant la cour d’assises de Diyarbakır («
la cour d’assises
») pour voies de fait et homicide non intentionnel. Aussi ordonna-t-il le placement en détention provisoire de S.A.
Le 4 décembre 1996, S.A. forma opposition contre l’ordonnance de mise en détention et sollicita une nouvelle audition des témoins à charge.
Le 6 décembre 1996, la cour d’assises accueillit l’opposition de S.A.
Le 20 janvier 1997, le maire H.A. présenta sa démission, au motif qu’on n’avait pas donné suite à sa demande tendant à faire muter S.A. dans une autre ville, eu égard aux événements du 9 janvier 1996.
Lors de l’audience du 20 mars 1997, devant la cour d’assises, la mère du requérant déclara qu’à son retour chez lui après l’incident, son mari présentait des blessures sur le visage et que son état de santé s’était dégradé par la suite. Le requérant et sa mère se constituèrent parties intervenantes, déclarant réserver leur droit de réclamer une réparation.
Les 20 mars et 25 mai 1997, les témoins H.Y., B.N. et Ö.Y. comparurent devant les juges du fond. Ils revinrent encore sur leurs dires et confirmèrent la véracité de leurs déclarations initiales mettant en cause S.A.
; de fait, S
.A. les aurait menacés de mort s’ils ne témoignaient pas à sa décharge. H.Y. précisa que S.A. avait commencé à frapper le père du requérant sans aucune raison
; il lui avait d’abord cogné la tête contre une table, puis battu à coups de pied et ensuite cogné derechef sa tête aux étagères
; quand Emin
Yıldırım s’était écroulé par terre, S.A. avait donné des coups de pied à sa tête.
B.N. précisa que S.A. avait administré
des coups de pieds à la tête et à l’abdomen d’Emin Yıldırım et avait cogné sa tête contre les murs, jusqu’à ce qu’il ne tienne plus debout.
Ö.Y. décrivit les événements de la façon suivante
:
«
Le commandant S.A. serra le cou d’Emin Yıldırım et cogna sa tête plusieurs fois aux murs, celui-ci s’écroula par terre et cogna sa tête.
»
Quant aux policiers T.T.E. et TȘ, ils déclarèrent s’être rendus sur place après des retentissements de tirs et avoir entendu de l’extérieur le prévenu réprimander la victime, mais pas la frapper.
De son côté, E.K., le sous-préfet de Çermik, expliqua que lors des discussions qui eurent lieu dans son bureau afin de réconcilier les protagonistes, personne n’avait invoqué un quelconque passage à tabac.
Le 12 mai 1997, S.A. présenta à la cour d’assises une lettre datée du 12
avril 1997 dans laquelle des menaces de mort étaient proférées à son encontre.
Le 21 mai 1997, le commandement général de gendarmerie informa les juges du fond que S.A. avait été éloigné de son poste, à compter du 20 mai 1997.
Le 10 juin 1997, S.A. demanda qu’une expertise médicale soit effectuée par l’Institut médico-légal («
l’Institut
») sur le dossier de l’autopsie, effectuée en l’absence d’un pathologiste, afin d’éclaircir la question de causalité entre l’acte incriminé et le décès. Il allégua de nouveau avoir été victime d’une machination orchestrée par l’ancien maire de Çermik, en raison de sa défaite électorale.
Le 12 septembre 1997, l’avocat du requérant attira l’attention des médecins légistes de l’Institut sur le fait que S.A. était capable de tenter de les influencer pour obtenir une expertise en sa faveur.
Le 16 septembre 1997, la cour d’assises décida de collecter davantage d’éléments médicaux concernant les circonstances du décès d’Emin
Yıldırım et demanda à l’Institut de préparer en urgence un rapport complet.
Les 21 octobre 1997, 27 janvier et 5 mars 1998, la cour d’assises rejeta les demandes de mise en détention provisoire de S.A.
A l’audience du 21 avril 1998, le médecin de l’hôpital civil de Diyarbakır, qui avait étudié le dossier d’Emin Yıldırım, déclara qu’à son avis, l’hémorragie à l’origine de la mort de la victime pourrait s’expliquer par un deuxième traumatisme, subi dans les deux semaines avant l’intervention chirurgicale. Il ajouta que l’hypertension ou l’âge du patient pouvaient également jouer un rôle. Cependant, il précisa qu’il n’avait aucune certitude quant à ces conclusions.
Lors de cette audience, une dizaine d’habitants du village de feu Emin
Yıldırım affirmèrent que celui-ci leur avait dit avoir été battu par S.A. et que de ce fait, il souffrait de maux de tête, d’estomac
et de douleurs aux pieds ; aussi avait-il voulu porter plainte auprès du sous-préfet, qui avait préféré que l’affaire soit réglée à l’amiable
; par orgueil, Emin Yıldırım n’aurait pas voulu se soumettre à un examen médical.
A l’audience du 10 septembre 1998, l’avocat du requérant demanda l’audition des neurologues de l’hôpital civil de Diyarbakır.
Les 8 et 22 octobre 1998, la cour d’assises entendit un neurologue et radiologue dudit hôpital. Ceux-ci affirmèrent ignorer l’identité du médecin qui avait réalisé et commenté la tomographie cérébrale d’Emin Yıldırım. Le conseil du requérant exigea alors que l’Institut éclaircisse les contradictions existant entre les différents avis médicaux.
L’Institut soumit son rapport le 23 décembre 1998. D’après celui-ci, on ne pouvait affirmer avec certitude que le décès ait résulté d’un traumatisme subi le 7 janvier 1996, d’autant moins que l’hémorragie chronique décrite dans le rapport d’autopsie était susceptible d’être due au drainage chirurgical appliqué deux jours avant le décès.
Le 25 février 1999, l’avocat du requérant contesta ce rapport, au motif qu’il contredisait l’avis des médecins qui avaient auparavant étudié le dossier, et demanda le réexamen du dossier par la plénière de l’Institut.
La plénière de l’Institut rendit son rapport le 22 avril 1999, après avoir étudié les sept différents avis médicaux disponibles. Elle conclut que les raisons ayant entraîné le décès d’Emin Yıldırım ne pouvaient être déterminées avec certitude et qu’aucun lien de causalité ne pouvait être établi, en tant que tel, entre les coups allégués et le tableau clinique du défunt.
A l’audience du 10 juin 1999, le conseil du requérant contesta ces conclusions, au motif qu’il était dépourvu de caractère scientifique.
Dans son arrêt du 14 juin 1999, la cour d’assises suivit l’avis du procureur, à savoir que le chef d’accusation d’homicide involontaire devait être écarté, faute d’un lien de causalité certain entre les violences qui auraient été infligées à Emin Yıldırım et le décès.
En revanche, en vertu de l’article 245 du code pénal, la cour d’assises condamna S.A. à trois mois de prison ainsi qu’à une interdiction d’exercer pour une durée de deux mois et quinze jours, pour mauvais traitements contre autrui, dans l’exercice de ses fonctions. Quant au motif de l’application de la peine minimum prévue par cette disposition, les juges soulignèrent que «
les circonstances socio-économiques de l’environnement dans lequel il vivait et ses diverses qualités (agissements) personnelles
» commandaient une appréciation favorable sur le prévenu. Du reste, ils estimèrent que ce qui en l’espèce constituait un mauvais traitement était le fait pour S.A. «
d’avoir tenu contre la victime des propos propres à le calomnier ainsi qu’à engendrer chez lui des sentiments de détresse et d’angoisse ». Il ressort du dispositif qu’ils s’en tinrent à cette interprétation, considérant que, même à supposer que S.A.
ait de surcroît battu la victime, pareil acte tomberait – lui aussi tout au plus – sous le coup de l’article 245 du code pénal.
Les juges du fond décidèrent ensuite de ramener la peine d’emprisonnement à deux mois et quinze jours, compte tenu de la «
bonne conduite
» de S.A., puis commuèrent cette peine en une amende lourde de 375
000 livres turques.
En dernier lieu, la cour d’assises décida de surseoir à l’exécution des deux peines infligées en l’espèce, convaincue que S.A. ne récidiverait pas.
En sa qualité de partie intervenante, le requérant se pourvut en cassation contre cet arrêt. Dans son mémoire, il fit remarquer que les témoignages à la charge de l’accusé n’avaient pas été dûment pris en considération et que celui-ci n’avait jamais été placé en détention, alors que, de par son statut de militaire haut gradé, il avait pu faire pression sur les témoins et sur les médecins légistes.
Le 8 mai 2000, la Cour de cassation confirma l’arrêt rendu en première instance.
B.
Le droit interne pertinent
1.
Le droit pénal
Les dispositions susmentionnées du code pénal, en vigueur à l’époque des faits, en leurs parties pertinentes, se lisent ainsi
:
Article 245
« Tout agent des forces de l’ordre qui (...), dans l’exercice de ses fonctions (...) et en dehors des circonstances prévues par la loi (...), maltraite ou blesse une personne ou porte des coups sur une personne ou lui provoque une souffrance physique, est condamné à une peine d’emprisonnement allant de 3 mois jusqu’à 3 ans ainsi qu’à une interdiction provisoire d’exercer dans la fonction publique. (...)
»
Article 452
«
En cas de décès survenu à la suite de coups et blessures (...) infligés sans intention de donner la mort, l’auteur est (...), condamné au minimum à huit ans de réclusion ferme (...).
Si la mort survient du fait d’un concours de circonstances, antérieures à la commission du délit et inconnues de l’auteur, ou à la suite de circonstances fortuites que l’auteur ne pouvait prévoir, celui-ci est (...) condamné au minimum à cinq ans de réclusion (...).
»
2.
Les voies de réparation pénales, civiles et administratives
S’agissant des responsabilités civile et administrative du fait des agents de l’Etat, voir, entre autres, la décision
Șahmo c. Turquie
(n
o
37415/97,
1
er
avril
2003). Pour ce qui est des règles concernant la voie de constitution de partie civile et de partie intervenante, dans les procédures pénales, voir
Öneryıldız c. Turquie
([GC], n
o
Invoquant l’article 2 de la Convention, sous son volet substantiel, le requérant allègue que son père a trouvé la mort du fait des coups infligés par le commandant S.A.
Le requérant soutient également que l’enquête préliminaire au sujet du décès a été menée par des fonctionnaires dépendant hiérarchiquement du prévenu, qui, n’ayant de surcroît jamais été placé en détention provisoire, a pu exercer des pressions sur les témoins et les médecins légistes. Aussi le requérant dénonce-t-il le caractère inadéquat et partial des investigations et de la procédure menée en l’espèce, celle-ci ayant de surcroît péché par manque de célérité, du fait d’avoir duré près de quatre ans et demi, devant deux degrés de juridiction. A cet égard, le requérant invoque l’article 2, sous son volet procédural, et l’article 6 de la Convention.
Le requérant se plaint enfin de n’avoir pu bénéficier d’aucune voie de recours efficace pour faire valoir ses griefs, au sens de l’article 13 de la Convention.
A.
Griefs tirés des articles 2 et 13 de la Convention
1.
Arguments des parties
a)
Le Gouvernement
Le Gouvernement fait remarquer tout d’abord que la requête a été introduite le 7 octobre 1997, avant même l’aboutissement de la procédure pénale déclenchée en l’espèce.
Il excipe ensuite du non-épuisement des voies de recours internes et reproche au requérant d’avoir omis d’exercer l’une ou l’autre des voies de réparation civiles ou administratives prévues par les articles 125 et 129 § 5 de la Constitution, la loi n
o
2935 du 25 octobre 1983, et par les articles 41 à 47 du code des obligations, sachant que les juridictions appelées à se prononcer sur un dédommagement quelconque ne sont pas liées par les considérations des juges répressifs. A ces égards, il renvoie à l’arrêt
Aytekin
c. Turquie
(arrêt du 23 septembre 1998,
Recueil
des arrêts et décisions
Quant au fond, le Gouvernement rappelle qu’en l’espèce les différents avis médicaux versés au dossier ne permettaient nullement d’établir un lien de causalité entre l’acte incriminé de l’officier S.A. et le décès d’Emin
Yıldırım, survenu un mois après les faits. Faisant valoir la souveraineté du juge national dans l’appréciation des preuves collectées, le Gouvernement affirme que les investigations menées, dès le jour du décès, ne prêtent le flanc à aucune critique. L’enquête a été complète, impartiale, approfondie, et a bien abouti à la condamnation au pénal du prévenu.
Concernant plus particulièrement l’article 13, le Gouvernement estime que le but poursuivi par cette disposition, à savoir, l’identification et le châtiment des responsables
(voir, entre autres,
McKerr c. Royaume-Uni,
n
o
)
, a été atteint dans la présente affaire.
b)
Le requérant
Le requérant conteste ces thèses. Il fait remarquer que, malgré la gravité des accusations, aucune de ses demandes de mise en détention de S.A. n’a été dûment considérée. Aussi S.A., fort de son statut de militaire, a-t-il pu en toute impunité détruire des pièces à conviction, contraindre les témoins à charge de se rétracter, et faire pression sur les experts de l’Institut médicolégal. Ainsi, le requérant estime n’avoir pas eu tort d’introduire sa requête avant la clôture de la procédure, qui présentait déjà des défaillances inacceptables.
Quant à la question de l’épuisement, le requérant insiste sur l’impact que l’issue d’une procédure pénale a sur celle d’une action en dommages
‑
intérêts. Il soutient qu’il fallait que S.A. fût reconnu coupable d’homicide involontaire pour qu’une demande de réparation mérite d’être formulée.
S’agissant du bien-fondé, le requérant estime que ses allégations venaient d’être appuyées par les conclusions du rapport d’autopsie. Selon lui, il n’y avait rien d’étonnant à ce qu’un vieil homme de 65 ans, ayant reçu tant de coups sur la tête, succombât par la suite à des hématomes cérébraux d’évolution lente.
Sous l’angle de l’article 13, le requérant rappelle qu’en dépit du ministère public qui avait requis une condamnation pour homicide, S.A. s’est vu infliger la peine la plus clémente possible au regard de l’article 245 du code pénal. D’après le requérant, le simple fait que S.A. ait été condamné au pénal ne permet pas de conclure que cette voie ait été efficace, d’autant moins que la qualification de l’acte originel puisse être à ce point modifiée, dans le seul but d’épargner l’auteur, qui finalement n’a pas connu un seul jour de privation de liberté.
2.
Appréciation de la Cour
La Cour observe qu’en l’espèce, à la suite d’une plainte formelle déposée par le requérant, une action publique a été engagée contre S.A. et que celle
‑
ci a abouti à une condamnation au pénal.
La cour d’assises a estimé que les preuves réunies étaient suffisantes pour déclarer S.A. coupable de réprimande abusive, mais pas pour les coups et blessures, dont certains rapports médicaux faisaient état. La Cour ne saurait donc accepter que S.A. puisse passer pour le «
présumé responsable identifié
» des actes de violences allégués par l’intéressé, d’autant que l’arrêt du 14 juin 1999 n’établit ni l’existence d’un mauvais traitement de nature physique attribuable à S.A., ni l’origine des lésions constatées en l’espèce.
Il s’agit là d’éléments qui conduisent à dire que le requérant, ayant épuisé la voie de plainte pénale, n’avait pas à intenter de surcroît les procédures de dédommagement invoquées par le Gouvernement. En effet, dès lors que les juges répressifs n’ont pas été en mesure d’établir que feu son père avait été l’objet de coups et blessures, les motifs ayant entraîné la condamnation de S.A. pour réprimande abusive ne pouvaient fournir au requérant un fondement solide pour essayer d’obtenir réparation du préjudice allégué du fait de la mort d’Emin Yıldırım, car, pour se faire, il lui aurait fallu, au moins, prouver que, de son vivant, son père avait bien subi des violences physiques aux mains de S.A. (voir,
Șahmo
, précitée).
A cet égard, le fait que le procès pénal en question s’est clôturé après la saisine de la Commission le 7 octobre 1997, ne tire pas à conséquence, dès lors qu’il est loisible à la Cour de tolérer que le dernier échelon des recours à épuiser soit atteint après le dépôt de la requête, mais avant qu’il soit statué sur la recevabilité, comme dans le cas d’espèce (
Ringeisen c. Autriche
, arrêt du 16 juillet 1971, série A n
o
13, p. 38, § 91).
En conséquence, la Cour rejette les exceptions du Gouvernement tirées du caractère prématuré de la requête et du non-épuisement des recours civils et administratifs dont il s’agit.
Parvenue à cette conclusion, la Cour a procédé à un examen préliminaire des faits et des arguments des parties au litige quant au bien-fondé des griefs présentés sur le terrain des articles 2 et 13 de la Convention. Elle estime toutefois ne pas être en mesure de se prononcer, à ce stade de la procédure, sur ces doléances, lesquelles ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité et posent des questions de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d’un examen au fond.
B.
Grief tiré de l’article 6 de la Convention
1.
Arguments des parties
a)
Le Gouvernement
Le Gouvernement soutient qu’au regard de l’article 6 de la Convention, le requérant n’a pas la qualité de victime.
Au demeurant, il reproche au requérant, en sa qualité de partie intervenante, d’avoir contribué au prolongement de la procédure, en citant plusieurs témoins à charge et en formant opposition aux diverses preuves médicales versées au dossier.
b)
Le requérant
Le requérant rappelle que son père était décidé à porter plainte, le lendemain de son agression, si le sous-préfet ne l’avait pas forcé à se réconcilier avec son agresseur S.A. Par la suite, S.A. s’est vu accorder le bénéfice de la liberté tout au long de son procès, et en dépit de ce qui avait été déclaré le 21 mai 1997 par son commandement, il ne fut jamais effectivement éloigné de son poste d’officier
: au contraire, il fut promu major.
Profitant de cette situation tolérée par la cour d’assises, S.A., qui s’est permis de menacer les témoins à charge afin qu’ils se rétractent, est demeuré aussi à même d’influencer les médecins de l’Institut médico-légal. A cet égard, le requérant s’interroge sur le fait que l’avertissement qu’il avait adressé le 13 septembre 1997 à l’Institut ait été laissé sans réponse.
Le requérant ajoute enfin que l’atermoiement de la procédure est dû aux entraves commises par S.A., afin de vider les accusations de leur contenu.
2.
Appréciation de la Cour
La Cour estime d’emblée qu’à l’exception de son volet tiré de la longueur de la procédure, il convient d’apprécier ce grief sous l’angle des obligations procédurales qu’impliquent les articles 2 et 13, examinés ci
‑
dessus.
Quant au volet dont il est question, la Cour constate que le requérant s’est constitué partie intervenante au cours de l’instruction pénale et a réservé son droit à demander réparation de son préjudice. Certes, il n’a pas chiffré sa demande au cours de l’instruction
; cependant, cette circonstance n’entraîne guère l’inapplicabilité de l’article 6, d’autant qu’elle ne saurait s’assimiler à une renonciation par le requérant à son droit en jeu.
En effet, en droit turc – de même qu’en droit français –, toute partie intervenante constituée est, de plein droit d’une part, partie à la procédure pour la défense de ses intérêts civils et, d’autre part, fondée à demander réparation à tout moment de la procédure, avant sa clôture. Que la partie intervenante puisse choisir de ne pas chiffrer ses prétentions à un moment donné de la procédure ne fait disparaître ni le caractère civil de son action, ni son droit à présenter sa demande ultérieurement
; l’absence d’une telle demande ne pouvant de toute manière avérer qu’à la fin de la procédure au fond (
Perez c. France
[GC], n
o
47287/99, § 63, CEDH 2004-I). Quoi qu’il en soit, l’applicabilité de l’article 6 se conçoit même sans demande de réparation pécuniaire
; il suffit que l’issue de la procédure soit déterminante pour le «
droit de caractère civil
» en cause (
ibidem
, § 65, et
Helmers c.
Suède
, arrêt du 29 octobre 1991, série A n
o
212-A, p. 14, §
29).
Il s’ensuit que l’article 6 de la Convention est applicable à la procédure litigieuse, et le requérant peut se prétendre victime d’une violation de cette disposition eu égard à l’exigence de célérité qu’elle consacre.
Partant, la Cour rejette l’exception du Gouvernement, et en l’absence d’autres éléments de fait et de droit qui pourraient faire obstacle à la recevabilité de ce grief, estime que celui-ci mérite un examen au fond.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Vincent B
erger
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président