Saday împotriva Turciei

La originea cazului se află o cerere (nr o 32458/96) îndreptată împotriva Republicii Turcia și pe care un cetățean al acestui Stat, Dnul. Atılcan Saday („ reclamantul "), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („ Comisia ") pe 6 mai 1996 în conformitate cu art. 25 vechi al Convenției de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („ Convenția ").

Reclamantul, cărui i s-a acordat beneficiul asistenței juridice, este reprezentat de Dna I.Gül Kireçkaya, avocat la İzmir. Guvernul turc („ Guvernul ") nu a desemnat un agent pentru scopurile procedurii înaintea Curții.

Denunțând lipsa independenței și imparțialității curților de securitate a statului din İzmir și Adana care l-au judecat și condamnat, precum și inechitatea procedurii înaintea curții de securitate a statului din İzmir, reclamantul susținea încălcarea, sub mai multe aspecte, a articolului 6 din Convenție. Se plângea de altfel de o violare a articolelor 9, 10 și 3 din Convenție din cauza condamnării sale pentru insulta la magistrați.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr o 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr o 11).

Cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții (articolul 52 § 1 al regulamentului). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cazului (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 al regulamentului.

Printr-o decizie din 10 aprilie 2003, Curtea a declarat petiția parțial admisibilă (cu privire la articolele 6 § 1, 6 § 3 b) și 10 din Convenție) și parțial inadmisibilă.

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel refabricate (art. 52 § 1).

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cazului (art. 59 § 1 al regulamentului).

Pe 10 martie 1995, reclamantul a fost arestat și plasat în custodie în cadrul unei investigații poliție deschisă împotriva unor persoane bănuite de apartenență la o organizație armată ilegală.

Pe 22 martie 1995, reclamantul a fost tradus în fața procurorului Republicii lângă curtea de securitate a statului din İzmir („ procurorul " – „ curtea de securitate a statului ") apoi în fața judecătorului assessor lângă această jurisdicție. Acesta din urmă a ordonat plasarea în detențiune preventivă. A fost transferat la închisoarea preventivă de Buca (İzmir).

Printr-un act de acuzare din 18 mai 1995, procurorul a cerut condamnarea reclamantului în conformitate cu art. 146 § 1 al codului penal, reproșând acestuia că a vrut să pună în pericol regimul constituțional al Republicii Turcia.

Pe 7 noiembrie 1995, curtea de securitate a statului și-a ținut prima audiere și a ascultat reclamantul, care a citit o plaidoirie de șapte pagini.

Fără a nega că fusese – chiar și doar până în luna august 1994 – în legătură cu organizația ilegală în cauză, reclamantul și-a apărat, în esență, legitimitatea convingerii sale politice. O parte a intervenției sale, referitoare la sistemul judiciar turc și, mai ales, la existența și practica curților de securitate a statului, conținea următoarele : „ În primul rând, aș dori să subliniez că, ținând seama de caracterul politic al acestui proces, precum și al curții dumneavoastră, circumstanța că elementele 'delictuoase' care ne apasă, se înscriu în context politic (...), mă văd obligat să mă apăr pe opini și gânduri. (...) Bazîndu-se pe una din aceste legi fasciste, și anume art. 146 al codului penal, Statul dorește execuția a cinci persoane, inclusiv mine, pe care le consideră o amenință la existența sa ; cu alte cuvinte, Statul vrea ca să fim uciși de călăi îmbrăcați în togă. (...) Ca comunist și revoluționar (...), cu siguranță nu voi cere iertare domnilor acestui status quo obscur nici gardienilor ridicoli ai acestui mlaștină din care lumea viitoare (...) se va aminti cu ură (...). Aceasta fiind, dacă judecătorii din curtea de securitate a statului se așteaptă ca eu să fiu (...), ceea ce voi apăra aici, nu va fi totuși capul meu, ci revoluționarii și comuniștii care luptă împotriva dictaturei fasciste (...). Statul capitalist se străduiește să reprime masele (...) folosind armata, poliția, curțile de securitate a statului, închisorile (...). Dictatura fascistă pe care o exercită capitaliștii asupra muncitorilor și lucrătorilor, vrea să mă judece acum în fața unei curți de securitate a statului, o instituție specială și politică, creată de legile din 12 septembrie [1] . Or, eu, cu forța pe care o voi obține din valorile istoriei revoluțiilor precum și din rațiunea socialismului științific, voi lua poziția celui care judecă și nu pe cea a celui judecat. (...) Voi, în tribunalele voastre, în camerele voastre de tortură, în toate instituțiile și organizațiile voastre publice, predicați și aplicați principiul conform căruia 'dreptatea este fundamentul țării', al cărui scop este a proteja regimul de sclavie remunerată – ceea ce, pentru clasa muncitoare (...) și poporul Kurd, corespunde exploatării, tiraniei, ororii și torturii – sau, potrivit termenilor dumneavoastră, [de a proteja] 'ordinea constituțională, integritatea teritorială a Statului și unitatea națiunii' (...). Este pentru că lupt împotriva acestui status quo (...), că mă văd acum judecat în fața unui tribunal instituit pentru a proteja dictatura fascistă a capitalismului, aceasta în temeiul legilor care aparțin unor regimuri fasciste cea mai sângerosă pe care lumea nu a văzut-o (...). Dreptul Republicii Turcia nici măcar nu a putut să se inspire din principiile internaționale ale dreptului burgheziei. Exemplele cea mai concrete sunt curțile marțiale și curțile de securitate a statului, care (...), pentru a asigura perpetuitatea securității statului, deci a acestui sultanat exploatator, pronunță pedepse de închisoare de zeci de ani și pedepse capitale împotriva revoluționarilor, pe baza 'dovezilor' ilicite, cum ar fi confesiunile pe care le fac să semneze sub tortură (...). Scurt, (...) m-am luptat pentru o lume mai bună și sunt fericit. Sunt fericit că am reprezentat (...) viitorul umanității și ceea ce (...) era dreptate împotriva status quo exploatatorului, condamnat să se scufunde în întunericul istoriei. Chiar crezi că poți opri mersul istoriei ? "

Curtea de securitate a statului, considerând că spusele reclamantului conțineau propos „ nepotrivite " împotriva autorității sale, a judecat imediat reclamantul pentru insulta la magistrați. Interogat de judecătorii cu privire la fond, în prezența procurorului, dar în absența avocatului, reclamantul a admis că însuși redactase plaidoirea în cauză și a declarat că-și asumă conținutul. Procurorul a cerut apoi aplicarea articolului 23 §§ 3 și 4 ai legii nr o 2845 care incriminează pe autorii insultei la magistrați. Reclamantul s-a încredinșat cu înțelepciunea judecătorilor. Ședința a fost ridicată.

Curtea de securitate a statului a hotărât, fără a întrerupe ședința, să aplice pedeapsa maximă prevăzută de articolul sus-menționat, ca titlu „ disciplinar ", și anume 6 luni de închisoare, din care două de ispășit în izolament celular. Conform procesului-verbal, această condamnare nu era susceptibilă de niciun recurs.

Pedeapsa de 2 luni de izolament celular a fost ispășită. Pe 24 ianuarie 1996, curtea de securitate a statului a hotărât să suspende execuția restului pedepsei, și anume 4 luni de închisoare, motivul fiind bun comportament al reclamantului.

Pe 12 octombrie 1996, reclamantul a fost transferat la închisoarea preventivă de tip E din Konya. Cazul seus a fost apoi transferat la curtea de securitate a statului din Konya.

Pe curs, curtea de securitate a statului din Konya a fost abolită și cazurile în fața ei, inclusiv cea a reclamantului, au fost transferate la curtea de securitate a statului din Adana. Ca urmare, pe 4 iulie 1997, acesta a fost admis la închisoarea preventivă de tip E din Adana.

Printr-o hotărâre din 17 noiembrie 1998, curtea de securitate a statului din Adana a condamnat reclamantul la viață pe baza actului de acuzare din 18 mai 1995.

La o dată neprecizată, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. II.

Paragrafele 2 și 6 la 10 ale articolului în cauză se referă la faptele de tulburare. Președintele poate ordona expulzarea oricărei persoane care tulbură ordinea din sala de judecată (§2). Dacă ordinea este tulburată de defendent însuși sau avocatul acestuia, expulzarea rămâne în vigoare până la sfârșitul dezbaterilor. Această măsură nu poate fi impusă în felul acela încât să obstrucționeze apărarea cu privire la fondul cazului (§6). Când defendendul sau avocatul perturbator este readus la audiere, sunt informați despre procedura desfășurată în absența lor (§9). În final, §10 dispune : „ Defendendii și avocații expulzați din sala de judecată sau cărora li s-a decis interdictarea de a participa la audienți, în circumstanțele mai sus menționate, pot prezenta apărarea scrisă în termenul pe care tribunalul le-l va stabili. "

Curtea a tratat în multiple rânduri cazuri care ridică întrebări comparabile celor din speță și a constatat violare a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Özel c. Turcia , nr o 42739/98, §§ 33 ‑ 34, 7 noiembrie 2002).

Curtea a examinat circumstanțele speciei și consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt, nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în caz prezent. Constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața curții de securitate a statului din Adana și în fața celei din İzmir de infracțiuni referitoare la securitatea națională și care prezenta apărarea sa împotriva acuzațiilor din aceste infracțiuni, putea pe bună dreptate teme că aceste două jurisdicții s-ar lăsa nejustificat ghidate de considerații străine naturii faptelor. Prin urmare, se poate considera că erau obiectiv justificate îndoielile exprimate de reclamant cu privire la independența și imparțialitatea acestor jurisdicții, din cauza prezenței unui judecător militar în rândul lor ( mutatis mutandis, Incal c. Turcia , hotărâre din 9 iunie 1998, Culegere de hotărâri și hotărâri 1998 ‑ IV, p. 1573, § 72 in fine ).

Curtea concluzionează că, atunci când au judecat și condamnat reclamantul, curțile de securitate a statului din İzmir și Adana nu erau tribunale independente și imparțiale în sensul articolului 6 § 1. 2. Privind echitatea procedurii penale

Curtea reamintește că a mai judecat deja în cazuri comparabile că un tribunal al cărui defect de independență și imparțialitate a fost stabilit nu poate, în niciun caz, garanta un proces echitabil persoanelor supuse jurisdicției sale.

Ținând seama de constatarea de violare pe acest punct (§27 mai sus), Curtea estimează deci că nu este cazul de a examina separat plângerile derivate din violare a drepturilor apărării (a se vedea, printre altele, mutatis mutandis , Çiraklar c. Turcia , hotărâre din 28 octombrie 1998, Culegere 1998 ‑ VII, §§ 44-45). II.

Curtea observă că nu este contestat între părți că sentința litigioasă constituia o interferență în dreptul reclamantului la libertatea exprimării, protejat de art. 10 § 1. Nu este de asemenea contestat că interferența era prevăzută de art. 23 § 3 și 4 ai legii nr o 2845 și urmărea un scop legitim, și anume „ garantarea autorității puterii judiciare ", în sensul articolului 10 § 2 (a se vedea, Worm c. Austria , hotărâre din 29 august 1997, Culegere 1997 ‑ V). În speța, diferența se referă la întrebarea dacă interferența era „ necesară într-o societate democratică ".

Potrivit Guvernului, condamnarea reclamantului era necesară în măsura în care viza garantarea desfășurării bune a audiențelor.

Curtea reamintește că acțiunea tribunalelor, care sunt garantele justiției și a căror misiune este fundamentală într-un stat de drept, are nevoie de încrederea publicului și că magistrații trebuie, pentru a se îndeplini funcțiile, să beneficieze de această încredere fără a fi perturbați. Poate deci fi necesar a-i proteja împotriva atacurilor verbale ofensatoare atunci când sunt în serviciu (a se vedea, mutatis mutandis, Janowski c. Polonia [Marea Cameră], nr o 25716/94, § 33, CEDO 1999 ‑ I ; Schöpfer c. Elveția , hotărâre din 20 mai 1998, Culegere 1998-III, § 29 ; Barfod c. Danemarca , hotărâre din 22 februarie 1989, seria A nr o 149, §§ 34-35 ; R. S. și Z c. Elveția , nr o 10414/83, decizie a Comisiei din 1 octombrie 1984, Hotărâri și rapoarte 40, p. 214 ; și De Haes și Gijsels c. Belgia , hotărâre din 24 februarie 1997, Culegere 1997 ‑ I, § 37).

În speța, spusele ținutele de reclamant făceau parte din plaidoirea sa și se refereau deci la drepturile apărării. În această privință, Curtea nu exclude posibilitatea că, în anumite circumstanțe, o interferență în libertatea exprimării unui acuzat în curs de proces ar putea prejudicia asemenea drepturi. Considerații de echitate pot atunci milita în favoare unui schimb de vederi liber, chiar energic, între părți ( mutatis mutandis, Nikula c. Finlanda , nr o 31611/96, § 49, CEDO 2002 ‑ II). Rezultă de aici că limitele libertății exprimării unui acuzat în curs de proces trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte. Cu toate acestea, Curtea reamintește în această privință că dacă cei cărora le este la dispoziție dreptul de a se pronunța public în sala de judecată pentru a-și asigura apărările, criticile lor nu pot depăși anumite limite. De fapt, anumite interese, cum ar fi autoritatea puterii judiciare, sunt suficient de importante pentru a justifica restricții la acest drept ( mutatis mutandis, Kyprianou c. Cipru [Marea Cameră], nr o 73797/01, § 174, CEDO 2005 ‑ ...).

În speța, este incontestabil că reclamantul a ținut propos particulareaza aspre în plaidoirea sa, cum ar fi „ Statul vrea ca să fim uciși de călăi îmbrăcați în togă " sau „ Dictatura fascistă (...) vrea să mă judece acum în fața unei curți de securitate a statului ", care dau narațiunii o connotație profund ostilă. Curtea nu poate minimiza asertiunea reproșată reclamantului reducând-o la o simplă critică structurală a curților de securitate a statului. De fapt, era cu totul posibil pentru reclamant să conteste compoziția sau funcționarea curții de securitate fără a ataca personal judecătorii care sedeau în ea. Această constatare se găsește întărită de gravitate și generalitatea reproșurilor formulate de interesul precum și de tonul ales în acest scop, care pot avea ca rezultat să submineze autoritatea judiciară creând o atmosferă de insecuritate în detrimentul bunei funcționări a justiției.

Rezultă de aici că în fața spuselor reclamantului, de natură să pună direct în discuție demnitatea magistraților, Curtea poate accepta că tribunalul a estimat necesar impunerea unei sancțiuni. Curtea observă în această privință că natura și gravitatea pedepselor infligite sunt de asemenea elemente care trebuie luate în considerare atunci când se măsoară propulsionalitatea interferenței (a se vedea, printre altele, hotărâre Feridun Yazar c. Turcia , nr o 42713/98, § 28, 23 septembrie 2004). În speța, reclamantul a fost sancționat de curtea de securitate cu o pedeapsă de închisoare de șase luni, și anume sancțiunea maximă prevăzută de art. 23 § 3 ai legii nr o 2845, din care primele două luni trebuiau să fie ispășite în izolament celular. Deși curtea de securitate a hotărât să suspende execuția celor patru luni rămase de ispășit, gravitatea și severitatea pedepsei pe care a trebuit s-o execute, și anume izolamentul celular pentru primele două luni, apare ca fiind disproporționată față de scopurile urmărite și deci, nu „ necesară într-o societate democratică ".

A fost deci violare a articolului 10 din Convenție. III.

Reclamantul susține că a suferit prejudiciu moral pe care l-evaluează la 20 000 euro (EUR).

Guvernul consideră că această sumă este excesivă și estimează că o constatare de violare constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

Cu privire la prejudiciul moral pentru violare a articolului 10, Curtea estimează că reclamantul poate fi socotit ca având experimentat o anumită deznădejde din cauza circumstanțelor speciei. În această privință, observă că reclamantul a fost în detenție efectivă pentru două luni în izolament celular, pentru insulta la magistrați în aplicarea legii nr o 2845. Hotărând în echitate după cum impune art. 41 din Convenție, Curtea îi alocă 3 000 EUR ca titlu de reparație al prejudiciului moral.

Referitor la art. 6, pentru Curtea, când un individ a fost, cum este cazul în speță, condamnat de un tribunal care nu îndeplinea condițiile de independență și imparțialitate impuse de Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, dacă reclamantul o cere, reprezintă în principiu un mijloc corespunzător de a remedia violare constatată ( Gençel c. Turcia , nr o 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003 ; și Öcalan c. Turcia [Marea Cameră], nr o 46221/99, § 210, CEDO 2005 ‑ ...). B. Frais și dépens

Reclamantul cere de asemenea 4 000 EUR pentru cheltuielile și despăgubirile suportate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții. Nu furnizează niciun justificativ.

Guvernul contestă această pretenție.

Ținând seama de elementele în posesia sa și de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează rezonabilă suma de 1 000 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă reclamantului. C. Interese moratoare

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii din ușa de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Constatează că a fost violare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza defectului de independență și imparțialitate a curților de securitate a statului din İzmir și Adana ; 2. Constatează că nu este cazul de a examina alte plângeri derivate din art. 6 din Convenție ; 3. Constatează că a fost violare a articolului 10 din Convenție ; 4 . Constatează a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 3 000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciu moral, 1 000 EUR (o mie euro) pentru cheltuieli și despăgubiri, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit, a se converti în noi lire turce la rata aplicabilă la data plății ; b) că de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata ușii de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale ; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 30 martie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Santiago Quesada Christos Rozakis Grefier adjunct Președinte La prezenta hotărâre se atașează, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 al regulamentului, declarația de opinie în acord a Dnului Kovler. C.L.R. S.Q.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 32458/96) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M. Atılcan Saday (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 6 mai 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M e I.Gül Kireçkaya, avocate à İzmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.

Dénonçant le manque d’indépendance et d’impartialité des cours de sûreté de l’État d’İzmir et d’Adana qui l’ont jugé et condamné, ainsi que l’iniquité de la procédure devant la cour de sûreté de l’État d’İzmir, le requérant alléguait la violation, à plusieurs égards, de l’article 6 de la Convention. Il se plaignait en outre d’une violation des articles 9, 10 et 3 de la Convention en raison de sa condamnation pour outrage aux magistrats.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 10 avril 2003, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable (quant aux articles 6 § 1, 6 § 3 b) et 10 de la Convention) et partiellement irrecevable.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 10 mars 1995, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue dans le cadre d’une enquête policière ouverte contre des personnes soupçonnées d’appartenance à une organisation armée illégale.

Le 22 mars 1995, le requérant fut traduit devant le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État d’İzmir (« le procureur » – « la cour de sûreté de l’État ») puis devant le juge assesseur près cette juridiction. Ce dernier ordonna son placement en détention provisoire. Il fut transféré à la maison d’arrêt de Buca (İzmir).

Par un acte d’accusation du 18 mai 1995, le procureur requit la condamnation du requérant en vertu de l’article 146 § 1 du code pénal, reprochant à celui-ci d’avoir voulu mettre en péril le régime constitutionnel de la République de Turquie.

Le 7 novembre 1995, la cour de sûreté de l’État tint sa première audience et entendit le requérant, lequel lut une plaidoirie de sept pages.

Ne niant pas avoir été – ne fût-ce que jusqu’au mois d’août 1994 – en liaison avec l’organisation illégale en question, le requérant défendit, pour l’essentiel, la légitimité de sa conviction politique. Une partie de son intervention, concernant le système judiciaire turc et, plus particulièrement, l’existence et la pratique des cours de sûreté de l’État, comprenait ce qui suit : « Avant tout, je voudrais souligner que, eu égard au caractère politique de ce procès ainsi que de votre cour, la circonstance que les éléments ‘délictueux’ qui pèsent sur nous, s’inscrivent dans un contexte politique (...), je me vois dans l’obligation de défendre mes opinions et mes pensées. (...) Se fondant sur l’une de ces lois fascistes, à savoir l’article 146 du code pénal, l’État désire l’exécution de cinq personnes, dont moi-même, qu’il considère comme une menace contre son existence ; en d’autres termes, l’État veut que l’on soit assassiné par des bourreaux vêtus de robes. (...) En tant que communiste et révolutionnaire (...), je ne demanderai certainement pas le pardon aux seigneurs de ce statu quo obscure ni aux gardiens ridicules de ce marécage dont le monde futur (...) se souviendra avec haine (...). Cela étant, si les juges de la cour de sûreté de l’État s’attendent à ce que je fasse de sorte (...), ce que je défendrais ici, ce ne sera néanmoins pas ma tête, mais les révolutionnaires et les communistes qui luttent contre la dictature fasciste (...). L’État capitaliste s’efforce à réprimer les masses (...) en utilisant son armée, sa police, ses cours de sûreté de l’État, ses prisons (...). La dictature fasciste que les capitalistes font régner sur les ouvriers et travailleurs, veut maintenant me juger devant une cour de sûreté de l’État, une institution spéciale et politique, créée par les lois du 12 septembre [1] . Or, moi, avec la force que je puiserai dans les valeurs de l’histoire des révolutions ainsi que dans la raison du socialisme scientifique, je prendrai la position de celui qui juge et pas celle du jugé. (...) Vous, dans vos tribunaux, dans vos chambres de torture, dans toutes vos institutions et organisations publiques, vous prônez et mettez en œuvre le principe selon lequel ‘la justice est le fondement du pays’, dont le but est de protéger le régime d’esclavage rémunéré – ce qui, pour la classe ouvrière (...) et le peuple Kurde, correspond à l’exploitation, la tyrannie, l’horreur et la torture – ou, selon vos propres termes, [de protéger] ‘l’ordre constitutionnel, l’intégrité territoriale de l’État et l’unité de la nation’ (...). C’est parce que je combat ce statu quo (...), que je me vois maintenant jugé devant un tribunal instauré pour protéger la dictature fasciste du capitalisme, ce en vertu des lois relevant des régimes fascistes les plus sanglants que le monde n’ait jamais vu (...). Le droit de la République de Turquie n’a même pas pu s’inspirer des principes internationaux du droit de la bourgeoisie. Les exemples les plus concrets sont les cours martiales et les cours de sûreté de l’État, lesquelles (...), afin d’assurer la pérennité de la sûreté étatique, donc de ce sultanat exploiteur, prononcent des peines d’emprisonnement de dizaines d’années et des peines capitales à l’encontre des révolutionnaires, en se fondant sur des ‘preuves’ illicites, telles les aveux que l’on fait signer sous la torture (...). Bref, (...) je me suis battu pour un monde meilleur et j’en suis heureux. Je suis heureux d’avoir représenté (...) le futur de l’humanité et ce qui (...) avait raison contre le statu quo exploiteur, condamné à sombrer dans les ténèbres de l’histoire. Vous, croyez-vous vraiment pouvoir arrêter le cours de l’histoire ? »

La cour de sûreté de l’État, considérant que les dires du requérant contenaient des propos « inconvenants » contre son autorité, jugea immédiatement le requérant pour outrage aux magistrats. Interrogé par les juges du fond, en présence du procureur, mais en l’absence de son avocat, le requérant admit avoir lui-même rédigé la plaidoirie en cause et déclara en assumer la teneur. Le procureur requit alors l’application de l’article 23 §§ 3 et 4 de la loi n o 2845 réprimant les auteurs d’outrage envers les magistrats. Le requérant s’en remit à la sagesse des juges. La séance fut ainsi levée.

La cour de sûreté de l’État décida, sans interrompre la séance, d’appliquer la peine maximum prévue par l’article susmentionné, à titre « disciplinaire », soit 6 mois d’emprisonnement, dont deux à purger en isolement cellulaire. D’après le procès-verbal, cette condamnation n’était susceptible d’aucun recours.

La peine de 2 mois d’isolement cellulaire fut exécutée. Le 24 janvier 1996, la cour de sûreté de l’État décida de surseoir à l’exécution du restant de la peine, à savoir 4 mois d’emprisonnement, au motif de bonne conduite du requérant.

Le 12 octobre 1996, le requérant fut transféré à la maison d’arrêt de type E de Konya. Son affaire fut alors transférée à la cour de sûreté de l’État de Konya.

Dans l’intervalle la cour de sûreté de l’État de Konya fut abolie et les affaires devant elle, dont celle du requérant, furent transférées à la cour de sûreté de l’État d’Adana. En conséquence, le 4 juillet 1997, celui-ci fut admis à la maison d’arrêt de type E d’Adana.

Par un arrêt du 17 novembre 1998, la cour de sûreté de l’État d’Adana condamna le requérant à la perpétuité sur la base de l’acte d’accusation du 18 mai 1995.

A une date non précisée, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué. II.

Les paragraphes 2 et 6 à 10 de l’article en question concernent les fauteurs de trouble. Le président peut ordonner l’expulsion de toute personne qui trouble l’ordre en salle d’audience (paragraphe 2). Si l’ordre est troublé par le prévenu lui-même ou son avocat, l’expulsion vaut jusqu’à la fin des débats. Cette mesure ne peut cependant être imposée de manière à entraver la défense quant au fond de l’affaire (paragraphe 6). Lorsque le prévenu ou l’avocat perturbateur est reconduit à l’audience, ils sont informés de la procédure déroulée en leur absence (paragraphe 9). Enfin le paragraphe 10 dispose : « Les prévenus et les avocats expulsés de la salle d’audience ou dont l’interdiction de participer aux audiences est décidée, dans les circonstances ci-dessus, peuvent présenter leur défense écrite dans le délai que le tribunal leur impartira. » EN DROIT I.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions comparables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Özel c. Turquie , n o 42739/98, §§ 33 ‑ 34, 7 novembre 2002).

La Cour a examiné les circonstances de l’espèce et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait, ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant la cour de sûreté de l’État d’Adana et celle d’İzmir d’infractions relatives à la sécurité nationale et qui présentait sa défense contre les accusations de ces infractions, pouvait légitimement craindre que ces deux juridictions se laissassent indûment guider par des considérations étrangères à la nature des faits. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de ces juridictions, du fait de la présence d’un juge militaire en leur sein ( mutatis mutandis, Incal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ IV, p. 1573, § 72 in fine ).

La Cour conclut que, lorsqu’elles ont jugé et condamné le requérant, les cours de sûreté de l’État d’İzmir et d’Adana n’étaient pas des tribunaux indépendants et impartiaux au sens de l’article 6 § 1. 2. Sur l’équité de la procédure pénale

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires comparables qu’un tribunal dont le manque d’indépendance et d’impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

Eu égard à son constat de violation sur ce point (paragraphe 27 ci-dessus), la Cour estime donc qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément les griefs tirés d’une violation des droits de la défense (voir, entre autres, mutatis mutandis , Çiraklar c. Turquie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil 1998 ‑ VII, §§ 44-45). II.

La Cour note qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que la condamnation litigieuse constituait une ingérence dans le droit du requérant à la liberté d’expression, protégé par l’article 10 § 1. Il n’est pas davantage contesté que l’ingérence était prévue par l’article 23 § 3 et 4 de la loi n o 2845 et poursuivait un but légitime, à savoir « garantir l’autorité du pouvoir judiciaire », au sens de l’article 10 § 2 (voir, Worm c. Autriche , arrêt du 29 août 1997, Recueil 1997 ‑ V). En l’occurrence, le différend porte sur la question de savoir si l’ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».

D’après le Gouvernement, la condamnation du requérant était nécessaire dans la mesure où elle visait à garantir le bon déroulement des audiences.

La Cour rappelle que l’action des tribunaux, qui sont garants de la justice et dont la mission est fondamentale dans un État de droit, a besoin de la confiance du public et que les magistrats doivent, pour s’acquitter de leurs fonctions, bénéficier de cette confiance sans être perturbés. Il peut donc s’avérer nécessaire de les protéger contre des attaques verbales offensantes lorsqu’ils sont en service (voir, mutatis mutandis, Janowski c. Pologne [GC], n o 25716/94, § 33, CEDH 1999 ‑ I ; Schöpfer c. Suisse , arrêt du 20 mai 1998, Recueil 1998-III, § 29 ; Barfod c. Danemark , arrêt du 22 février 1989, série A n o 149, §§ 34-35 ; R. S. et Z c. Suisse , n o 10414/83, décision de la Commission du 1 octobre 1984, Décisions et rapports 40, p. 214 ; et De Haes et Gijsels c. Belgique , arrêt du 24 février 1997, Recueil 1997 ‑ I, § 37).

En l’occurrence, les propos tenus par le requérant faisaient partie de sa plaidoirie et concernaient donc les droits de la défense. A cet égard, la Cour n’exclut pas la possibilité que, dans certaines circonstances, une ingérence dans la liberté d’expression d’un accusé au cours d’un procès puisse porter atteinte à de tels droits. Des considérations d’équité peuvent alors militer en faveur d’un échange de vues libre, voire énérgique, entre les parties ( mutatis mutandis, Nikula c. Finlande , n o 31611/96, § 49, CEDH 2002 ‑ II). Il s’ensuit que les limites de la liberté d’expression d’un accusé au cours d’un procès doivent faire l’objet d’une interprétation stricte. Toutefois, la Cour rappelle à cet égard que si les justiciables ont le droit de se prononcer publiquement dans le prétoire pour assurer leurs défenses, leurs critiques ne sauraient franchir certaines limites. En effet, certains intérêts, tel que l’autorité du pouvoir judiciaire, sont assez importants pour justifier des restrictions à ce droit ( mutatis mutandis, Kyprianou c. Chypre [GC], n o 73797/01, § 174, CEDH 2005 ‑ ...).

En l’espèce, il est indéniable que le requérant a tenu des propos particulièrement acerbes dans sa plaidoirie, tels que « L’État veut que l’on soit assassiné par des bourreaux vêtus de robes » ou « La dictature fasciste (...) veut maintenant me juger devant une cour de sûreté de l’État », qui donnent au récit une connotation profondément hostile. La Cour ne saurait minimiser l’assertion reprochée au requérant en la ramenant en une simple critique structurelle des cours de sûreté de l’État. En effet, il était tout à fait possible au requérant de contester la composition ou le fonctionnement de la cour de sûreté sans attaquer personnellement les juges qui y siégeaient. Cette constatation se trouve renforcée par la gravité et la généralité des reproches formulés par l’intéressé ainsi que par le ton choisi à cet effet, qui peuvent avoir comme conséquence de saper l’autorité judiciaire en créant une atmosphère d’insécurité au détriment de la bonne marche de la justice.

Il s’ensuit que face aux propos tenus par le requérant, de nature à mettre directement en cause la dignité des magistrats, la Cour peut accepter que le tribunal ait estimé nécessaire l’imposition d’une sanction. La Cour relève à cet égard que la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu’il s’agit de mesurer la proportionnalité de l’ingérence (voir, parmi d’autres, arrêt Feridun Yazar c. Turquie , n o 42713/98, § 28, 23 septembre 2004). En l’espèce, le requérant s’est vu infliger par la cour de sûreté une peine d’emprisonnement de six mois, soit la sanction maximale prévue par l’article 23 § 3 de la loi n o 2845, dont les deux premiers mois devaient être purgés en isolement cellulaire. Bien que la cour de sûreté ait décidé de surseoir à l’exécution des quatre mois restant à purger, la lourdeur et la gravité de la peine qu’il a du exécuter, à savoir, l’isolement cellulaire pour les deux premiers mois, apparaît comme étant disproportionnée aux buts visés et dès lors, non « nécessaire dans une société démocratique ».

Il y a donc eu violation de l’article 10 de la Convention. III.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice moral qu’il évalue à 20 000 euros (EUR).

Le Gouvernement trouve cette somme excessive et estime qu’un constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant.

En ce qui concerne le dommage moral pour la violation de l’article 10, la Cour estime que le requérant peut passer pour avoir éprouvé un certain désarroi de par les circonstances de l’espèce. A cet égard, elle relève que le requérant a été en détention effective pendant deux mois en isolement cellulaire, pour outrage envers les magistrats en application de la loi n o 2845. Statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour lui alloue 3 000 EUR à titre de réparation du dommage moral.

S’agissant de l’article 6, pour la Cour, lorsqu’un particulier a, comme en l’espèce, été condamné par un tribunal qui ne remplissait pas les conditions d’indépendance et d’impartialité exigées par la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, si le requérant le demande, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée ( Gençel c. Turquie , n o 53431/99, § 27, 23 octobre 2003 ; et Öcalan c. Turquie [GC], n o 46221/99, § 210, CEDH 2005 ‑ ...). B. Frais et dépens

Le requérant demande également 4 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour. Il ne fournit aucun justificatif.

Le Gouvernement conteste cette prétention.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait du défaut d’indépendance et d’impartialité des cours de sûreté de l’État d’İzmir et d’Adana ; 2. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner les autres griefs tirés de l’article 6 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; 4 . Dit a) que l ’ État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral, 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 30 mars 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Christos Rozakis Greffier adjoint Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion concordante de M. Kovler. C.L.R. S.Q.