ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3476/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3476/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra cererii de revizuire reține;

Prin decizia nr. 1302, pronunțată la

data de 22 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul declarat

de pârâta SC A. SA Constanța împotriva deciziei nr. 1089 din 20 decembrie 2000

a Curții de Apel Constanța, secția comercială, pe care a modificat-o, în sensul

respingerii apelului formulat de reclamanta R.A. A.P.M. Constanța împotriva

sentinței nr. 1434 din 22 mai 2001, pronunțată în fond, după casare, de

Tribunalul Constanța, care a admis apelul pârâtei SC A.P. SA Constanța,

împotriva aceleiași sentințe pe care a schimbat-o în parte, în sensul obligării

R.A. A.P.M. Constanța să-i restituie pârâtei SC P. SA Constanța suma de 777.415

dolari S.U.A., sumă încasată nejustificat, în echivalent lei la data plății,

plus dobânda legală aferentă acestei sume. Reclamanta a mai fost obligată să-i

plătească pârâtei suma de 137.363.925 lei cheltuieli de judecată în apel și

recurs. Celelalte dispoziții ale deciziei au fost menținute.

Pentru a decide astfel, Curtea

Supremă a reținut că acțiunea reclamantei C.N. A.P. Constanța, prin care a

solicitat obligarea pârâtei SC A.P. SA Constanța la plata sumei de 50.770 dolari

S.U.A., reprezentând diferența de 5% din venitul lunar calculat pe perioada 1

ianuarie 1994 - 30 ianuarie 1994 a daunelor și dobânzilor, a fost respinsă.

A mai reținut că cererea

reconvențională formulată de pârâta SC A.P. SA Constanța s-a admis în parte și

s-a constatat nulitatea contractului de asociere nr. 410 din 4 august 1993

încheiat cu R.A. A.P. Constanța și că s-a respins capătul de cerere privind obligarea

reclamantei la restituirea sumei de 774.415 dolari S.U.A. și a dobânzilor solicitate

în baza contractului nr. 410/1993.

În urma admiterii apelului declarat de

A.P.M. Constanța a fost schimbată în tot sentința nr. 1434/COM/2000 a

Tribunalului Constanța, acțiunea a fost admisă, iar pârâta a fost obligată la

50.770 dolari S.U.A., la 5.654.929 lei daune și la 80.836.966 lei cheltuieli de

judecată fond și apel.

Prin aceeași decizie a fost respinsă

cererea reconvențională și s-a respins și apelul declarat de SC A.P. SA

Constanța împotriva aceleiași sentințe.

Față de criticile aduse deciziei

pronunțate de Curtea de Apel Constanța în soluționarea recursului, Curtea

Supremă de Justiție a reținut că, prin contractul de asociere a cărui

validitate a fost pusă în discuție, nu s-a desfășurat în comun nici o

activitate, ci, dimpotrivă, pilotajul navelor a fost realizat exclusiv de

pârâtă, care a suportat toate cheltuielile efectuate cu această operațiune.

A mai reținut Curtea Supremă, că

intimata nu a făcut dovada prestațiilor efectuate în derularea contractului

pentru a fi îndreptățită să primească taxe separat și că din probe a rezultat

că activitatea de întreținere a portului a fost plătită pe baza altor

contracte. În același sens, s-a constatat că, la data încheierii contractului

de asociere, reclamanta nu avea înregistrată la Registrul Comerțului

activitatea de pilotaj a navelor maritime.

Același contract cu nr. 410/1993,

s-a apreciat că este lovit de nulitate pentru lipsă de obiect și pentru cauza

ilicită, așa încât Curtea a reținut că suma de 777.415 dolari S.U.A. s-a încasat

nejustificat.

Împotriva deciziei nr. 1302,

pronunțată la data de 22 februarie 2002 de Curtea Supremă de Justiție, a

formulat cerere de revizuire C.N. A.P.M. S.A. Constanța.

Revizuienta și-a întemeiat cererea

pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., motivat de faptul că instanța

„s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat

asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.

Chestiunea de drept, care justifică

cererea, a arătat revizuienta, este aceea că, în faza procesuală a rejudecării

în primă instanță, instanța de fond a admis cererea de majorare a pretențiilor

pârâtei reconveniente, comițându-se astfel, în opinia sa, un abuz procesual

față de compania sa în condițiile în care „s-a opus vehement” la cererea de

majorare a pretențiilor.

Pe acest considerent, revizuienta a

solicitat schimbarea în parte a deciziei pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție, în sensul admiterii recursului în parte și a obligării C.N. A.P.M.

Constanța SA doar la plata sumei de 110.957 dolari S.U.A. și, respectiv, la

51.000.000 lei.

Intimata a invocat excepția

tardivității introducerii cererii de revizuire, cât și excepția privind

admisibilitatea cererii în raport cu dispozițiilor art. 326 alin. (1) și (3) C.

proc. civ. potrivit cărora dezbaterile sunt limitate la faptele pe care se

întemeiază cererea.

La data de 9 octombrie 2002,

revizuienta, C.N. A.P.M. Constanța a formulat cerere de repunere în termen prin

care a invocat prevederile art. 103 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția C.E.D.O.,

combinat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României și a susținut că, la

data 25 ianuarie 2002, cauza a fost judecată, iar pronunțarea a fost amânată

succesiv, până la data de 22 februarie 2002, așa încât pronunțarea hotărârii în

ședință publică „a intrat într-o situație specială, în care părțile nu au luat

cunoștință de aceste amânări succesive”.

Revizuienta a solicitat să se treacă

peste sancțiunea decăderii, întrucât orientarea Curții europene, în opinia sa,

este de a lărgi interpretarea decăderii din termen, pentru realizarea

obiectivului central al justiției naționale și europene, care constă în

judecarea cauzei și pronunțarea unei hotărâri care să exprime adevărul. De

lege

ferenda

, revizuientul consideră util să existe un Registru special cu soluțiile

instanței în care hotărârile să aibă dată certă și valoare de publicitate.

Printr-un alt înscris, revizuienta a

motivat că, la data de 22 martie 2002, direcția juridică din cadrul companiei a

înaintat serviciului registratură cererea de revizuire, dar că trimiterea

acesteia a fost neglijată și că, astfel, se află în situația decăderii din

dreptul de a susține motivele pe care se întemeiază cererea.

Printr-un alt înscris depus la 19

februarie 2003, revizuienta a solicitat ca, în temeiul normativului juridic european,

obligatoriu pentru statele membre ale Consiliului Europei, să se dispună

repunerea în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 324 pct. 4 C. proc. civ.

În susținerea cererii a citat lucrări de specialitate , iar pentru a exemplifica

legătura între controlul judiciar național și cel european a arătat că „regula

exercitării căilor interne de atac nu este respectată, atunci când un recurs

intern este respins pe motivul unei greșeli procedurale, omise de către

petiționar”.

A citat art. 6, 13, 26, 53 din

Convenția europeană, art. 20 alin. (2) din Constituția României și a susținut

că normele din dreptul intern nu trebuie să fie contrare normelor din Convenție

pentru că acestea îi conferă un plus de putere individului.

Curtea asupra excepției privind

tardivitatea introducerii cererii de revizuire reține următoarele:

Pentru a examina această excepție

trebuie observat temeiul cererii de revizuire, care îl constituie art. 322 alin.

(1) și (2) C. proc. civ., care dă dreptul părții interesate să solicite revizuirea

unei hotărâri pronunțate de o instanță de recurs atunci când evocă fondul (pct.

2) dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a

pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Chestiunea de drept care, în opinia

revizuientei, justifică această cerere, constă în admiterea de către prima

instanță, în fond, după casare, a cererii de majorare a pretențiilor formulată

de intimată, așa încât consideră că, prin soluția a cărei revizuire se cere,

s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Termenul de revizuire dispune art.

324 alin. (1) C. proc. civ. pentru cererile întemeiate pe art. 322 pct. 2 C.

proc. civ. este de o lună, care se socotește de la pronunțare.

Acest termen, așa cum admite și

revizuienta, a fost depășit, întrucât decizia Curții Supreme de Justiție a fost

pronunțată la data de 22 februarie 2002, iar cererea a fost introdusă la data

de 26 martie 2003, data poștei.

În fond, s-a susținut că depășirea

termenului pentru introducerea cererii de revizuire s-a datorat serviciilor

interne ale societății, că, în realitate, cererea a fost formulată la data de

22 martie 2003.

În realitate, așa cum rezultă din cererea

de revizuire, aceasta a fost redactată în două exemplare la data de 24 martie

2002, așa încât problemele de fapt în susținerea unui drept sunt nefundamentate

și nu sunt de natură să justifice depășirea termenului prevăzut de lege.

Întrucât problema motivelor care au

dus la depășirea termenului de revizuire trebuie abordată în analiza cererii de

repunere în termen, Curtea urmează să rețină:

Legea prevede sancțiunea decăderii pentru

nerespectarea termenelor procedurale stabilite de lege pentru exercitarea

căilor de atac și, în acest sens, sunt de observat dispozițiile art. 103 alin. (1)

C. proc. civ., prin care se dispune că „neexercitarea oricărei căi de atac și

neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrag decăderea,

afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost

împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei”.

Întrucât art. 324 alin. (1)

stabilește un termen legal pentru exercitarea revizuirii, decăderea este

prezumată și are ca efect pierderea dreptului procedural neexercitat în termenul

peremptoriu fixat de lege.

Revizuienta a solicitat să se

constate că, potrivit art. 103 C. proc. civ., decăderea nu operează pentru că a

fost împiedicată să efectueze actul procedural din motive care țin de

organizarea internă a expedierii actelor, or, așa cum s-a arătat mai sus, redactarea

cererii a fost făcută la data de 24 martie 2003, după ce s-a împlinit termenul

de o lună prevăzut de textul mai sus citat.

Această susținere nesocotește

prevederile art. 103 C. proc. civ., care cere părții să dovedească faptul că a

fost împiedicată să efectueze actul de procedură de o împrejurare mai presus de

voința ei, acesta (actul de procedură) urmând să fie îndeplinit în termen de 15

zile de la încetarea împiedicării.

În speță, se constată că repunerea

în termen a fost solicitată după ce intimata a invocat excepția privind

tardivitatea introducerii cererii de revizuire, cu alte cuvinte, cu nesocotirea

condițiilor stabilite de art. 103 C. proc. civ.

Revizuienta a invocat Convenția Europeană

a Drepturilor Omului în argumentarea susținerii că judecătorul național poate

îndepărta progresiv, din proprie inițiativă, aplicarea dispoziției legislației

interne pentru a da eficacitate directă normelor din convenție.

Cu alte cuvinte, citând art. 53 din

Convenția europeană, s-a solicitat ca instanța să treacă peste prevederile art.

103 C. proc. civ. În realitate, dispozițiile art. 53 din Convenția europeană răspund

la problema pusă de revizuientă, întrucât acestea stabilesc că „nici o

dispoziție din prezenta convenție nu va fi interpretată ca limitând sau aducând

atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale care ar putea fi

recunoscute conform legilor oricărei părți contractante sau oricărei alte

convenții în care aceasta este parte”.

Pe lângă domeniul de aplicare al

Convenției, care poate fi pus în discuție în raport cu părțile din acest proces,

așa cum rezultă din articolul citat, legile țării, prin care sunt recunoscute

drepturile enumerate, nu pot fi limitate, întrucât s-ar promova dezechilibrul

procedural stabilit de normele interne procedurale, care ar afecta direct

principiul egalității părților în procesul comercial.

În cazul de față, în legislația

internă, organizarea și desfășurarea procesului din punct de vedere procedural

nu este lăsată la latitudinea părților sau judecătorului, ci, punând în valoare

un interes general, legiuitorul este cel care stabilește conținutul și modul de

îndeplinire a actelor de procedură.

Sancțiunile procedurale stabilite de

legiuitor, care au drept consecință pierderea dreptului de a exercita o cale de

atac, urmăresc respectarea formelor procedurale, privite în ansamblu, care au

menirea să asigure o judecată cu păstrarea egalității dintre părți și a

principiului liberului acces la justiție.

Revizuienta a invocat prevederile

art. 6 din Convenție în susținerea argumentului că, prin aplicarea sancțiunii

decăderii, este împiedicată să-și exercite dreptul de acces la judecata în

calea extraordinară a revizuirii, dar și a unui proces echitabil.

Nici acest argument nu poate fi

primit în susținerea depășirii termenului pentru introducerea cererii de

revizuire, întrucât din jurisprudența Curții, în legătură cu procesele cu

caracter civil, se degajă anumite principii legate de noțiunea de „proces

echitabil”.

Astfel, exigența egalității armelor,

în sensul de „echilibru” just între părți implică obligația de a oferi fiecărei

părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza – inclusiv probele, în

așa fel încât să nu se creeze o situație de dezavantaj net în comparație cu

adversarul său.

Această obligație de a veghea la respectarea

egalității în desfășurarea procesului a fost respectată de instanțele care au

soluționat cauza în gradele de jurisdicție admise de legea internă.

Din acest punct de vedere nu există

nici o contradicție între prevederile procedurale interne, care au stat la baza

procesului, și Convenție, examinarea temeiniciei motivelor invocate în apărare

revenindu-i jurisdicției naționale.

Revizuienta, prin solicitarea de a

se trece peste prevederile art. 103 C. proc. civ., a pus, în alți termeni, și

problema accesului liber la judecata căii de atac extraordinare, cu alte

cuvinte, într-un sens restrâns, a liberului acces la justiție.

Curtea europeană a drepturilor

omului, prin hotărârea din 21 februarie 1973 (plenul Curții), subliniind că

liberul acces la justiție nu este un drept absolut a precizat că unele

limitări, care-l afectează, nu sunt altceva decât aplicații particulare ale

unei restrângeri caracteristice pentru orice alte drepturi subiective

(V.Berger). Cu alte cuvinte, în optica acestei Curți există anumite limitări

care circumscriu exercițiul dreptului de liber acces la justiție.

Art. 21 din Constituție consacră, în

adevăr, dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea

drepturilor, libertăților și intereselor legitime.

Această prevedere constituțională

este în acord cu celelalte instituții procedurale, printre care se află și

instituția decăderii, instituită de legiuitor pentru exercițiul drepturilor procedurale,

liberul acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați

de a utiliza aceste proceduri în formele și modalitățile instituite de lege.

De aceea, regula din art. 21 alin. (2)

din Constituție, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție,

are ca semnificație faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul

drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie de persoane,

categorie sau grup social.

Așadar, nu sunt motive justificate pentru

a se aprecia, așa cum a solicitat revizuienta, că depășirea termenului pentru depunerea

cererii îi îngrădește „accesul la justiție”.

Nu se poate reține nici încălcarea

pct. 1 art. 6 din Convenție, întrucât revizuienta a beneficiat de garanția

generală a dreptului la un proces echitabil câtă vreme procesul s-a desfășurat

și a fost judecat de o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege.

Cu alte cuvinte, normele procedurale

sunt rezultatul unei griji legitime a legiuitorului pentru o bună administrare

a justiției, așa încât „limitarea” instituită prin termenul prevăzut de art. 324

alin. (1) C. proc. civ. trebuie privită în acest context.

În caz contrar, „dreptul la judecată

în mod echitabil” ar fi lipsit de conținut, iar echilibrul unei judecăți, în

care părțile trebuie tratate egal, nu ar mai putea fi păstrat dacă dispozițiile

legale procedurale nu ar fi respectate.

În acest context, din sinteza

argumentelor expuse, se reține că liberul acces la justiție presupune accesul

la mijloacele procedurale prin care se îndeplinește actul de justiție, legiuitorul

fiind acela care are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare

a procesului în fața instanțelor.

Instituirea termenelor pentru

promovarea revizuirii, prin finalitatea lor nu numai că nu îngrădesc accesul la

justiție, ci, dimpotrivă, îl facilitează prin asigurarea unui climat de ordine,

prevenind abuzul și limitând efectele care ar perturba stabilitatea

raporturilor juridice comerciale.

Exigențele legiuitorului, prin

instituirea termenelor pentru revizuirea hotărârilor, nu constituie o negare a

dreptului în sine, ci dau expresie ordinii de drept, statul fiind ținut să

acorde ocrotire, în egală măsură, intereselor legitime ale părților, care se

adresează instanțelor.

Potrivit principiului că nimeni nu

se poate apăra invocând necunoașterea legii, titularul unui drept este prezumat

că a avut cunoștință de reglementarea care prevedea că valorificarea lui se

face într-un termen.

Depășirea acestui termen, cum este

cazul în speță, nu poate fi imputată normelor procedurale interne, ci lipsei de

diligență a titularului dreptului, care va fi ținut să o suporte.

În legătură cu ultima susținere a

revizuientei, în adevăr, potrivit art. 6 din Convenția europeană ratificată la

18 mai 1994, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod

public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță

independentă și imparțială, instituită de lege. Hotărârea trebuie să fie

pronunțată în mod public.

Dispozițiile citate sunt în acord cu

prevederile art. 258 alin. (2) C. proc. civ., prin care se dispune că

dispozitivul hotărârii „se pronunță de președinte în ședință, chiar în lipsa

părților”.

Dispozitivul hotărârii, potrivit

art. 258 alin. (4) C. proc. civ., se consemnează într-un registru special,

ținut de fiecare instanță.

Prin urmare, față de aceste dispoziții,

motivația revizuientei, că nu a cunoscut termenul pronunțării, nu poate fi primită.

În consecință, pentru motivele

arătate, cererea de repunere în termen va fi respinsă, ca nefondată, iar

cererea de revizuire va fi respinsă, ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în

termen ca nefondată.

Respinge cererea de revizuire

formulată de revizuienta C.N. A.P.M. Constanța S.A. împotriva deciziei nr. 1302

din 22 februarie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 16 iulie 2003.