ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3476/2003

Asupra cererii de revizuire reține; Prin decizia nr. 1302, pronunțată la data de 22 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul declarat de pârâta SC A. SA Constanța împotriva deciziei nr. 1089 din 20 decembrie 2000 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, pe care a modificat-o, în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta R.A. A.P.M. Constanța împotriva sentinței nr. 1434 din 22 mai 2001, pronunțată în fond, după casare, de Tribunalul Constanța, care a admis apelul pârâtei SC A.P. SA Constanța, împotriva aceleiași sentințe pe care a schimbat-o în parte, în sensul obligării R.A. A.P.M. Constanța să-i restituie pârâtei SC P. SA Constanța suma de 777.415 dolari S.U.A., sumă încasată nejustificat, în echivalent lei la data plății, plus dobânda legală aferentă acestei sume.

Reclamanta a mai fost obligată să-i plătească pârâtei suma de 137.363.925 lei cheltuieli de judecată în apel și recurs. Celelalte dispoziții ale deciziei au fost menținute. Pentru a decide astfel, Curtea Supremă a reținut că acțiunea reclamantei C.N. A.P. Constanța, prin care a solicitat obligarea pârâtei SC A.P. SA Constanța la plata sumei de 50.770 dolari S.U.A., reprezentând diferența de 5% din venitul lunar calculat pe perioada 1 ianuarie 1994 - 30 ianuarie 1994 a daunelor și dobânzilor, a fost respinsă. A mai reținut că cererea reconvențională formulată de pârâta SC A.P. SA Constanța s-a admis în parte și s-a constatat nulitatea contractului de asociere nr. 410 din 4 august 1993 încheiat cu R.A.

A.P. Constanța și că s-a respins capătul de cerere privind obligarea reclamantei la restituirea sumei de 774.415 dolari S.U.A. și a dobânzilor solicitate în baza contractului nr. 410/1993. În urma admiterii apelului declarat de A.P.M. Constanța a fost schimbată în tot sentința nr. 1434/COM/2000 a Tribunalului Constanța, acțiunea a fost admisă, iar pârâta a fost obligată la 50.770 dolari S.U.A., la 5.654.929 lei daune și la 80.836.966 lei cheltuieli de judecată fond și apel. Prin aceeași decizie a fost respinsă cererea reconvențională și s-a respins și apelul declarat de SC A.P. SA Constanța împotriva aceleiași sentințe.

Față de criticile aduse deciziei pronunțate de Curtea de Apel Constanța în soluționarea recursului, Curtea Supremă de Justiție a reținut că, prin contractul de asociere a cărui validitate a fost pusă în discuție, nu s-a desfășurat în comun nici o activitate, ci, dimpotrivă, pilotajul navelor a fost realizat exclusiv de pârâtă, care a suportat toate cheltuielile efectuate cu această operațiune. A mai reținut Curtea Supremă, că intimata nu a făcut dovada prestațiilor efectuate în derularea contractului pentru a fi îndreptățită să primească taxe separat și că din probe a rezultat că activitatea de întreținere a portului a fost plătită pe baza altor contracte. În același sens, s-a constatat că, la data încheierii contractului de asociere, reclamanta nu avea înregistrată la Registrul Comerțului activitatea de pilotaj a navelor maritime.

Același contract cu nr. 410/1993, s-a apreciat că este lovit de nulitate pentru lipsă de obiect și pentru cauza ilicită, așa încât Curtea a reținut că suma de 777.415 dolari S.U.A. s-a încasat nejustificat. Împotriva deciziei nr. 1302, pronunțată la data de 22 februarie 2002 de Curtea Supremă de Justiție, a formulat cerere de revizuire C.N. A.P.M. S.A. Constanța. Revizuienta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., motivat de faptul că instanța „s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.

Chestiunea de drept, care justifică cererea, a arătat revizuienta, este aceea că, în faza procesuală a rejudecării în primă instanță, instanța de fond a admis cererea de majorare a pretențiilor pârâtei reconveniente, comițându-se astfel, în opinia sa, un abuz procesual față de compania sa în condițiile în care „s-a opus vehement” la cererea de majorare a pretențiilor. Pe acest considerent, revizuienta a solicitat schimbarea în parte a deciziei pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în sensul admiterii recursului în parte și a obligării C.N. A.P.M. Constanța SA doar la plata sumei de 110.957 dolari S.U.A. și, respectiv, la 51.000.000 lei. Intimata a invocat excepția tardivității introducerii cererii de revizuire, cât și excepția privind admisibilitatea cererii în raport cu dispozițiilor art. 326 alin. (1) și (3) C. proc.

civ. potrivit cărora dezbaterile sunt limitate la faptele pe care se întemeiază cererea. La data de 9 octombrie 2002, revizuienta, C.N. A.P.M. Constanța a formulat cerere de repunere în termen prin care a invocat prevederile art. 103 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția C.E.D.O., combinat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României și a susținut că, la data 25 ianuarie 2002, cauza a fost judecată, iar pronunțarea a fost amânată succesiv, până la data de 22 februarie 2002, așa încât pronunțarea hotărârii în ședință publică „a intrat într-o situație specială, în care părțile nu au luat cunoștință de aceste amânări succesive”. Revizuienta a solicitat să se treacă peste sancțiunea decăderii, întrucât orientarea Curții europene, în opinia sa, este de a lărgi interpretarea decăderii din termen, pentru realizarea obiectivului central al justiției naționale și europene, care constă în judecarea cauzei și pronunțarea unei hotărâri care să exprime adevărul.

De lege ferenda , revizuientul consideră util să existe un Registru special cu soluțiile instanței în care hotărârile să aibă dată certă și valoare de publicitate. Printr-un alt înscris, revizuienta a motivat că, la data de 22 martie 2002, direcția juridică din cadrul companiei a înaintat serviciului registratură cererea de revizuire, dar că trimiterea acesteia a fost neglijată și că, astfel, se află în situația decăderii din dreptul de a susține motivele pe care se întemeiază cererea. Printr-un alt înscris depus la 19 februarie 2003, revizuienta a solicitat ca, în temeiul normativului juridic european, obligatoriu pentru statele membre ale Consiliului Europei, să se dispună repunerea în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 324 pct. 4 C. proc.

civ. În susținerea cererii a citat lucrări de specialitate , iar pentru a exemplifica legătura între controlul judiciar național și cel european a arătat că „regula exercitării căilor interne de atac nu este respectată, atunci când un recurs intern este respins pe motivul unei greșeli procedurale, omise de către petiționar”. A citat art. 6, 13, 26, 53 din Convenția europeană, art. 20 alin. (2) din Constituția României și a susținut că normele din dreptul intern nu trebuie să fie contrare normelor din Convenție pentru că acestea îi conferă un plus de putere individului. Curtea asupra excepției privind tardivitatea introducerii cererii de revizuire reține următoarele: Pentru a examina această excepție trebuie observat temeiul cererii de revizuire, care îl constituie art. 322 alin. (1) și (2) C. proc.

civ., care dă dreptul părții interesate să solicite revizuirea unei hotărâri pronunțate de o instanță de recurs atunci când evocă fondul (pct. 2) dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut. Chestiunea de drept care, în opinia revizuientei, justifică această cerere, constă în admiterea de către prima instanță, în fond, după casare, a cererii de majorare a pretențiilor formulată de intimată, așa încât consideră că, prin soluția a cărei revizuire se cere, s-a dat mai mult decât s-a cerut. Termenul de revizuire dispune art. 324 alin. (1) C. proc. civ. pentru cererile întemeiate pe art. 322 pct. 2 C. proc.

civ. este de o lună, care se socotește de la pronunțare. Acest termen, așa cum admite și revizuienta, a fost depășit, întrucât decizia Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată la data de 22 februarie 2002, iar cererea a fost introdusă la data de 26 martie 2003, data poștei. În fond, s-a susținut că depășirea termenului pentru introducerea cererii de revizuire s-a datorat serviciilor interne ale societății, că, în realitate, cererea a fost formulată la data de 22 martie 2003. În realitate, așa cum rezultă din cererea de revizuire, aceasta a fost redactată în două exemplare la data de 24 martie 2002, așa încât problemele de fapt în susținerea unui drept sunt nefundamentate și nu sunt de natură să justifice depășirea termenului prevăzut de lege.

Întrucât problema motivelor care au dus la depășirea termenului de revizuire trebuie abordată în analiza cererii de repunere în termen, Curtea urmează să rețină: Legea prevede sancțiunea decăderii pentru nerespectarea termenelor procedurale stabilite de lege pentru exercitarea căilor de atac și, în acest sens, sunt de observat dispozițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., prin care se dispune că „neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrag decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei”. Întrucât art. 324 alin. (1) stabilește un termen legal pentru exercitarea revizuirii, decăderea este prezumată și are ca efect pierderea dreptului procedural neexercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.

Revizuienta a solicitat să se constate că, potrivit art. 103 C. proc. civ., decăderea nu operează pentru că a fost împiedicată să efectueze actul procedural din motive care țin de organizarea internă a expedierii actelor, or, așa cum s-a arătat mai sus, redactarea cererii a fost făcută la data de 24 martie 2003, după ce s-a împlinit termenul de o lună prevăzut de textul mai sus citat. Această susținere nesocotește prevederile art. 103 C. proc. civ., care cere părții să dovedească faptul că a fost împiedicată să efectueze actul de procedură de o împrejurare mai presus de voința ei, acesta (actul de procedură) urmând să fie îndeplinit în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării. În speță, se constată că repunerea în termen a fost solicitată după ce intimata a invocat excepția privind tardivitatea introducerii cererii de revizuire, cu alte cuvinte, cu nesocotirea condițiilor stabilite de art. 103 C. proc.

civ. Revizuienta a invocat Convenția Europeană a Drepturilor Omului în argumentarea susținerii că judecătorul național poate îndepărta progresiv, din proprie inițiativă, aplicarea dispoziției legislației interne pentru a da eficacitate directă normelor din convenție. Cu alte cuvinte, citând art. 53 din Convenția europeană, s-a solicitat ca instanța să treacă peste prevederile art. 103 C. proc. civ. În realitate, dispozițiile art. 53 din Convenția europeană răspund la problema pusă de revizuientă, întrucât acestea stabilesc că „nici o dispoziție din prezenta convenție nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părți contractante sau oricărei alte convenții în care aceasta este parte”.

Pe lângă domeniul de aplicare al Convenției, care poate fi pus în discuție în raport cu părțile din acest proces, așa cum rezultă din articolul citat, legile țării, prin care sunt recunoscute drepturile enumerate, nu pot fi limitate, întrucât s-ar promova dezechilibrul procedural stabilit de normele interne procedurale, care ar afecta direct principiul egalității părților în procesul comercial. În cazul de față, în legislația internă, organizarea și desfășurarea procesului din punct de vedere procedural nu este lăsată la latitudinea părților sau judecătorului, ci, punând în valoare un interes general, legiuitorul este cel care stabilește conținutul și modul de îndeplinire a actelor de procedură.

Sancțiunile procedurale stabilite de legiuitor, care au drept consecință pierderea dreptului de a exercita o cale de atac, urmăresc respectarea formelor procedurale, privite în ansamblu, care au menirea să asigure o judecată cu păstrarea egalității dintre părți și a principiului liberului acces la justiție. Revizuienta a invocat prevederile art. 6 din Convenție în susținerea argumentului că, prin aplicarea sancțiunii decăderii, este împiedicată să-și exercite dreptul de acces la judecata în calea extraordinară a revizuirii, dar și a unui proces echitabil. Nici acest argument nu poate fi primit în susținerea depășirii termenului pentru introducerea cererii de revizuire, întrucât din jurisprudența Curții, în legătură cu procesele cu caracter civil, se degajă anumite principii legate de noțiunea de „proces echitabil”.

Astfel, exigența egalității armelor, în sensul de „echilibru” just între părți implică obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza – inclusiv probele, în așa fel încât să nu se creeze o situație de dezavantaj net în comparație cu adversarul său. Această obligație de a veghea la respectarea egalității în desfășurarea procesului a fost respectată de instanțele care au soluționat cauza în gradele de jurisdicție admise de legea internă. Din acest punct de vedere nu există nici o contradicție între prevederile procedurale interne, care au stat la baza procesului, și Convenție, examinarea temeiniciei motivelor invocate în apărare revenindu-i jurisdicției naționale.

Revizuienta, prin solicitarea de a se trece peste prevederile art. 103 C. proc. civ., a pus, în alți termeni, și problema accesului liber la judecata căii de atac extraordinare, cu alte cuvinte, într-un sens restrâns, a liberului acces la justiție. Curtea europeană a drepturilor omului, prin hotărârea din 21 februarie 1973 (plenul Curții), subliniind că liberul acces la justiție nu este un drept absolut a precizat că unele limitări, care-l afectează, nu sunt altceva decât aplicații particulare ale unei restrângeri caracteristice pentru orice alte drepturi subiective (V.Berger). Cu alte cuvinte, în optica acestei Curți există anumite limitări care circumscriu exercițiul dreptului de liber acces la justiție.

Art. 21 din Constituție consacră, în adevăr, dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime. Această prevedere constituțională este în acord cu celelalte instituții procedurale, printre care se află și instituția decăderii, instituită de legiuitor pentru exercițiul drepturilor procedurale, liberul acces la justiție presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și modalitățile instituite de lege. De aceea, regula din art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție, are ca semnificație faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nici o categorie de persoane, categorie sau grup social.

Așadar, nu sunt motive justificate pentru a se aprecia, așa cum a solicitat revizuienta, că depășirea termenului pentru depunerea cererii îi îngrădește „accesul la justiție”. Nu se poate reține nici încălcarea pct. 1 art. 6 din Convenție, întrucât revizuienta a beneficiat de garanția generală a dreptului la un proces echitabil câtă vreme procesul s-a desfășurat și a fost judecat de o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. Cu alte cuvinte, normele procedurale sunt rezultatul unei griji legitime a legiuitorului pentru o bună administrare a justiției, așa încât „limitarea” instituită prin termenul prevăzut de art. 324 alin. (1) C. proc. civ. trebuie privită în acest context. În caz contrar, „dreptul la judecată în mod echitabil” ar fi lipsit de conținut, iar echilibrul unei judecăți, în care părțile trebuie tratate egal, nu ar mai putea fi păstrat dacă dispozițiile legale procedurale nu ar fi respectate.

În acest context, din sinteza argumentelor expuse, se reține că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se îndeplinește actul de justiție, legiuitorul fiind acela care are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor. Instituirea termenelor pentru promovarea revizuirii, prin finalitatea lor nu numai că nu îngrădesc accesul la justiție, ci, dimpotrivă, îl facilitează prin asigurarea unui climat de ordine, prevenind abuzul și limitând efectele care ar perturba stabilitatea raporturilor juridice comerciale. Exigențele legiuitorului, prin instituirea termenelor pentru revizuirea hotărârilor, nu constituie o negare a dreptului în sine, ci dau expresie ordinii de drept, statul fiind ținut să acorde ocrotire, în egală măsură, intereselor legitime ale părților, care se adresează instanțelor.

Potrivit principiului că nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii, titularul unui drept este prezumat că a avut cunoștință de reglementarea care prevedea că valorificarea lui se face într-un termen. Depășirea acestui termen, cum este cazul în speță, nu poate fi imputată normelor procedurale interne, ci lipsei de diligență a titularului dreptului, care va fi ținut să o suporte. În legătură cu ultima susținere a revizuientei, în adevăr, potrivit art. 6 din Convenția europeană ratificată la 18 mai 1994, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege.

Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public. Dispozițiile citate sunt în acord cu prevederile art. 258 alin. (2) C. proc. civ., prin care se dispune că dispozitivul hotărârii „se pronunță de președinte în ședință, chiar în lipsa părților”. Dispozitivul hotărârii, potrivit art. 258 alin. (4) C. proc. civ., se consemnează într-un registru special, ținut de fiecare instanță. Prin urmare, față de aceste dispoziții, motivația revizuientei, că nu a cunoscut termenul pronunțării, nu poate fi primită. În consecință, pentru motivele arătate, cererea de repunere în termen va fi respinsă, ca nefondată, iar cererea de revizuire va fi respinsă, ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de repunere în termen ca nefondată. Respinge cererea de revizuire formulată de revizuienta C.N. A.P.M. Constanța S.A. împotriva deciziei nr. 1302 din 22 februarie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 16 iulie 2003.