ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 586/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

decizia nr. 466 din 1 octombrie 2002,  Secția jurisdicțională a Curții de

Conturi a respins recursul jurisdicțional formulat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a municipiului București împotriva  sentinței nr.191 din 13

decembrie 2002 pronunțată de Colegiul Jurisdicțional al Camerei de Conturi a

municipiului București în dosarul nr. 66/2000.

Pentru

a pronunța această soluție, Secția jurisdicțională a reținut, în esență,

următoarele:

Prin

decizia nr. 3 din 8 ianuarie 1998 conducerea Direcției Generale a Finanțelor

Publice București a imputat suma de 63.627.900 lei, reprezentând lipsa în

gestiunea Biroului de valorificare a bunurilor proprietatea statului,

stabilită prin procesul verbal de inventariere și nota de constatare din 13

septembrie 1997, în sarcina șefului acestui birou, Ș.B.

Colegiul

jurisdicțional al Camerei de Conturi a municipiului București a admis

contestația  formulată de Ș.B. și a anulat decizia de imputare reținând că

acesta nu a fost gestionar de fapt al bunurilor confiscate, preluate și

valorificate de acest birou și că producerea lipsei s-a datorat neluării

măsurilor necesare de către conducerea Direcției Generale a Finanțelor Publice

București pentru organizarea în condiții legale a gestiunii și pentru

înlăturarea  deficiențelor sesizate de contestator.

În

recursul jurisdicțional formulat, Direcția Generală a Finanțelor Publice

București a susținut că, potrivit fișei postului, contestatorul a avut

atribuții de gestionar de fapt, în sarcina  sa  operând prezumția de vinovăție

potrivit prevederilor Legii nr. 22/1969, iar acesta nu a sesizat  conducerii

direcției generale că ar fi  existat condiții  necorespunzătoare de depozitare

a  bunurilor confiscate, preluate pentru valorificare.

Respingând

recursul jurisdicțional, Secția jurisdicțională  a motivat că soluția

Colegiului Jurisdicțional este temeinică și legală, nefiind întrunite

condițiile răspunderii materiale a contestatorului intimat, conducerea

direcției generale manifestând lipsă de interes pentru organizarea  activității

Biroului de valorificare a  bunurilor confiscate și neluând măsuri pentru

organizarea evidenței contabile, gestionarea și păstrarea în condiții

corespunzătoare a  bunurilor  devenite proprietate de stat.

Împotriva

deciziei pronunțate de Secția jurisdicțională a formulat recurs Direcția

Generală a Finanțelor Publice București invocând prevederile art. 304 pct.9 C.

proc. civ. și susținând că, în mod greșit, instanța jurisdicțională a reținut

că nu sunt întrunite condițiile răspunderii materiale a

intimatului-contestator, reluând argumentele din recursul jurisdicțional.

Recursul

este nefondat.

Este

necontestat că intimatul-contestator a deținut în perioada 15 martie 1996 – 15

februarie 1998 funcția de șef al Biroului de valorificare a bunurilor

proprietatea statului și că prin procesul verbal din 13 noiembrie 1997 și nota

de prezentare, din aceeași dată, în gestiunea biroului la sortimentul țigări au

fost stabilite diferențe în plus de 51.236.100 lei și diferențe în minus de

63.627.900 lei, iar prin decizia nr.3 din 8 ianuarie 1998 valoarea diferențelor

în minus a fost imputată în sarcina acestuia ca lipsă în gestiune.

De

asemenea, este necontestat că pentru gestionarea bunurilor preluate pentru

valorificare de acest birou nu  a existat, pentru perioada respectivă, un

gestionar de drept, care să fi fost numit în condițiile Legii nr. 22/1969 privind

angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu

gestionarea bunurilor  organizațiilor publice.

În mod

corect au reținut instanțele jurisdicționale că în activitatea biroului

respectiv existau și operațiuni legate de evidențierea, înregistrarea și

manipularea unor bunuri, activitate cunoscută conducerii recurentei, care avea

obligația de a proceda la numirea unui gestionar în condițiile legii, situație

semnalată și de intimatul-contestator prin  două referate.

Or, din

moment ce, cunoscând aceste aspecte ale activității biroului, conducerea

autorității recurente nu a luat măsurile necesare pentru numirea unui gestionar

în  condițiile legii, în mod judicios a reținut Secția jurisdicțională că

inactivitatea conducerii va  antrena răspunderea sa în legătură cu consecințele

care au decurs dintr-o astfel de situație.

În ceea

ce îl privește pe intimatul-contestator, instanțele jurisdicționale au reținut

în mod temeinic că acesta a  avut atribuții de coordonare a activității biroului

iar nu atribuții de gestionare, activitățile de primire-predare  a bunurilor

fiind efectuate de către toți salariații biroului, astfel că desemnarea șefului

de birou ca singur răspunzător pentru minusurile constatate este netemeinică

și  arbitrară.

Împrejurarea

că instanțele jurisdicționale și-au însușit concluziile expertizei contabile a

fost determinată și de faptul că, acestea se coroborau cu constatările făcute

de Direcția de control financiar a Camerei de Conturi a  municipiului București

pentru anul 1997, care au evidențiat că Direcția Generală a Finanțelor Publice

București a manifestat o lipsă de interes pentru corecta gestionare  a

bunurilor devenite proprietate de stat.

În

concluzie, Curtea reține că motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate,

urmând ca acesta să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului

București împotriva deciziei nr.466 din 1 octombrie 2002 a Curții de Conturi, secția

jurisdicțională, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 februarie 2004.