ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4833/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4833/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul București, secția I

penală, prin sentința penală nr. 434 din 24 aprilie 2003, în baza art. 215 alin.

(2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 74-76 din

același cod, a condamnat pe inculpata

L.V.D.

la pedeapsa de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de

art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune.

În baza art. 290, cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen., a condamnat pe aceeași inculpată la un an închisoare, pentru

comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 31, raportat la art. 289,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat-o pe inculpată la un an

închisoare, pentru participație improprie la săvârșirea infracțiunii de fals

intelectual.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit.

b) și art. 35 C. pen., a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea,

de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit.

a) și b) din același cod.

A aplicat dispozițiile art. 71 și art.

64 C. pen.

În baza art. 14 și art. 346 C. proc.

pen., a obligat-o pe inculpată la plata, în echivalent în lei la data plății, a

următoarelor despăgubiri civile: 86.500 dolari S.U.A., către partea civilă G.C.,

26.000 dolari S.U.A., către părțile civile B.E. și B.D.; 5.000 dolari S.U.A.,

către partea civilă I.E.; 3.000 mărci germane, către partea civilă V.M.; 9.000 mărci

germane, către T.A. și 2.000 dolari S.U.A., către partea civilă P.V.

În baza art. 348 C. proc. pen., a

dispus anularea actelor constatate falsificate.

Inculpata a fost obligată la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

Hotărând astfel, prima instanță a

reținut, în esență, următoarea situație de fapt:

În perioada 1997-1999, părțile

vătămate G.C., B.E., B.D., I.E., V.M., T.A. și P.V. au fost înșelate cu

diferite sume de bani, de către inculpata L.V.D., care și-a atribuit calități

pe care nu le avea, de conducătoare a unei societăți comerciale ce deține mai

multe case de schimb valutar, care rulează sume mari de bani și că are

posibilitatea să le restituie sumele împrumutate, sume pe care nu le-a restituit,

cauzând pagube importante.

Împotriva sentinței penale au

declarat apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, inculpata și partea

civilă G.C.

În apelul Parchetului, sentința

penală a fost criticată pentru netemeinicie, sub aspectul greșitei rețineri a

circumstanțelor atenuante în favoarea inculpatei.

În motivele de apel formulate de

inculpată s-a solicitat, în principal, achitarea sa pe considerentul că toate

convențiile încheiate de aceasta cu părțile vătămate au forma cerută de lege și

că răspunderea, ce urmează a fi angajată este de drept civil și nu de drept

penal.

S-a mai susținut că inculpata nu a

avut intenția de a înșela părțile vătămate care, de altfel, o creditau în mod

repetat, iar imposibilitatea de plată este datorată ratei de schimb leu/ dolar,

care a dus la această situație.

Partea civilă G.C., în apelul său, a

criticat hotărârea instanței de fond pentru netemeinicie, în sensul că în mod

greșit inculpata nu a fost obligată și la plata dobânzilor aferente sumei.

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin decizia penală nr. 710/ A din 2 decembrie 2003, a respins

apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, de inculpata

L.V.D. și de partea civilă G.C. (decedat pe parcursul procesului), prin

moștenitorii săi G.G.R., G.S. și G.I., ca nefondate.

În motivarea acestei soluții,

instanța de control judiciar a reținut că instanța de fond a stabilit în mod

corect situația de fapt și vinovăția inculpatei, prin coroborarea probelor

administrate pe parcursul urmăririi penale și cercetării judecătorești.

Astfel, cu privire la susținerea

inculpatei, în sensul că între părți există un contract de împrumut și deci,

restituirea împrumutului și anularea actelor trebuie să se realizeze pe calea

unui proces civil, a reținut următoarele:

„Falsa reprezentare a realității la

încheierea contractelor de împrumut a fost provocată de inculpată, care s-a

prezentat părților vătămate, ca reprezentant al unei case de schimb valutar, ca

fost director al B., în scopul obținerii, prin împrumut, a unor sume de bani.

Eroarea contractanților (părți

vătămate) a fost determinantă pentru încheierea contractelor, calitatea de

reprezentant legal al casei de schimb valutar, creând premisa rulării banilor

și restituirii lor în condițiile convenite de părți.

În cauză nu este vorba de executarea

necorespunzătoare a contractului, așa cum susține inculpata, ci de inducerea în

eroare a contractanților, prezentându-li-se ca adevărată o situație falsă,

calitatea de reprezentant al casei de schimb aparținând SC A. SRL și a altor 11

puncte valutare, fapt ce i-a determinat să o considere pe inculpată o persoană

serioasă, capabilă să deruleze operațiunile de schimb valutar, ce stăteau la

baza restituirii banilor.

În legătură cu această situație,

victimele au fost induse în eroare, de către făptuitoare și, ca urmare a erorii

în care s-au aflat (menținută de inculpată prin folosirea unei ștampile cu

numele SC A. SRL pe contractele încheiate cu părțile vătămate), victimele au

suferit prejudicii constând în nerestituirea sumelor datorate”.

De asemenea, instanța de control

judiciar a apreciat ca nefondată solicitarea inculpatei de a fi achitată,

conform art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât intenția sa de a înșela părțile

vătămate nu a fost dovedită și nici nu s-a motivat sub acest aspect de către

instanța de fond.

În legătură cu această critică,

instanța de apel a reținut că: „Există intenția de a induce în eroare sau de a menține

în eroare, atunci când făptuitorul își dă seama că acțiunea pe care o

efectuează conduce la o amăgire, menită să provoace în mintea celui față de

care este săvârșită, o falsă cunoaștere a realității și prevede că, datorită

acestei alterări a adevărului, cel indus în eroare va lua o hotărâre, care îi

va pricinui un prejudiciu material.

În scopul determinării părților

vătămate să îi împrumute sume de bani, reprezentant al SC A. SRL, a pretins că

deține alte 11 puncte de schimb valutar, a solicitat bani pentru derularea unor

contracte, care nu au fost încheiate. În ceea ce privește menținerea în eroare

a părților vătămate, aceasta s-a realizat prin lăsarea la vedere a unor genți

cu sume mari de bani, în valută și lei, ce proveneau, după cum pretindea

inculpata, de la punctele de schimb valutar, iar prezentarea casei din

Tâncăbești care, afirmă inculpata urma să fie vândută pentru a restitui sumele

împrumutate (care aparținea fiicei inculpatei și era ipotecată), prin invocarea

experienței sale, ca fost director B., în operațiuni bancare (inculpata fusese

contabilă), prin folosirea unei ștampile inscripționată SC A. SRL.

Plecând de la faptul real că fiica

sa administra SC A., inculpata s-a prezentat ca persoana însărcinată cu

dezvoltarea firmei, solicitând bani părților vătămate în acest scop, cu promisiunea

restituirii lor cu dobândă. Sumele încasate nu au intrat în patrimoniul firmei,

fiind folosite în interes personal”.

Cu privire la critica formulată de

parchet, în sensul aplicării unei pedepsei greșit individualizate, instanța de

apel a reținut:

„Instanța de fond a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 72 C. pen., reținând ca elemente de

individualizare conduita bună a inculpatei anterior săvârșirii faptei,

străduința depusă pentru acoperirea prejudiciului, vârsta inculpatei”.

Cu privire la solicitarea inculpatei

de a se face aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 81 C. pen., instanța de

control judiciar a apreciat că, față de prejudiciul produs victimelor și

modalitatea concretă de săvârșire a faptelor, scopul educativ al pedepsei nu

poate fi atins decât prin privarea de libertate.

În ceea ce privește apelul părții

civile G.C., care a criticat sentința instanței de fond pentru respingerea

cererii sale de acordare a dobânzilor, instanța de apel a reținut că: „.. în

conformitate cu contractul încheiat de părți, inculpata datora suma de 86.500 dolari

S.U.A.

Conform art. 75 C. proc. pen.,

declarațiile părții civile, făcute în cursul procesului penal pot servi la

aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau

împrejurări, care rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză.

În mod corect instanța de fond a

constatat că suma datorată era de 86.500 dolari S.U.A., fără a fi datorate

dobânzi, astfel încât a obligat inculpata la restituirea acestei sume.

Împrumutul, în forma asupra căreia părțile

au căzut de acord în fața notarului, este un împrumut cu titlu gratuit.

Nici în faza de urmărire penală,

nici în faza cercetării judecătorești, nu a fost probat caracterul oneros al

împrumutului sau caracterul de act simulat al contractului încheiat în forma

autentică, astfel, hotărârea instanței de fond, de a obliga inculpata doar la

plata sumei de 86.500 dolari S.U.A., fiind legală și temeinică”.

Împotriva deciziei penale, în

termenul legal au declarat recurs moștenitorii părții civile G.C., G.G.R., G.S.

și G.I. și inculpata L.V.D.

În recursul moștenitorilor părții

civile G.C., întemeiat pe cazurile de casare, prevăzute de art. 385

9

pct. 9 și pct. 17

1

C. proc. pen., hotărârile pronunțate în cauză au

fost criticate, sub două aspecte, și anume.

- instanțele, deși, au acordat

despăgubirile civile solicitate, în sumă de 86.500 dolari S.U.A., nu au

acordat, potrivit art. 14 C. proc. pen., și daunele reprezentate de dobânzile

datorate de inculpată la suma sus-arătată;

- instanța de fond nu a acordat

părții vătămate și civile, cheltuielile de judecată (dovedite cu acte),

reprezentând onorariul de avocat pentru asistența juridică acordată în fața

Tribunalului București, așa cum era obligatoriu, potrivit art. 193 alin. (1) C.

proc. pen.

În recursul inculpatei L.V.D.,

hotărârile pronunțate în cauză au fost criticate, ca fiind netemeinice și

nelegale, invocându-se cazurile de casare, prevăzute de art. 385

9

pct.

10, pct. 14 și pct. 17 C. proc. pen., pentru următoarele considerente:

- instanțele de fond și de apel au

ignorat probatorii esențiale în stabilirea adevărului în cauză, care au

influențat soluția procesului, susținând că inculpata L.V.D., nu a desfășurat

nici un fel de acțiuni de natură a atrage diferite persoane în vederea

perfectării unor împrumuturi în valută cu acordarea de dobânzi lunare, situate

între 5 – 10% și obligația restituirii la termen a întregii sume, din

probatorii rezultând că pe parcursul anului 1997, s-au încheiat numai trei

asemenea înțelegeri (cazurile C., B. și V.); în anul 1998, trei înțelegeri

(cazurile G., I. și P.), iar în anul 1999 o singură asemenea înțelegere (cazul

T.) și deci, inculpata nu a acționat pe baza unei rezoluții infracționale

unice, întrucât nu a desfășurat acțiuni organizate, clare în vederea atragerii

de noi persoane, cu care să stabilească noi relații de afaceri ci din contra,

existența unor relații de prietenie și rudenie, demonstrează că de fiecare

dată, când s-a ivit o asemenea oportunitate, inculpata a luat o nouă hotărâre.

S-a apreciat astfel că, instanțele

au făcut o greșită încadrare juridică a faptelor săvârșite de către inculpată,

în infracțiunea, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod, iar încadrarea juridică corectă a

faptei, este aceea în prevederile art. 215 alin. (2) și (3) C. pen.,

prejudiciul nedepășiind suma de 2 milioane lei.

De asemenea, s-a susținut în

recursul inculpatei, în ce privește pe părțile civile C.D. și C.A. și I.E. că,

deși, sumele de bani care au făcut obiectul infracțiunilor reținute în sarcina

inculpatei au fost restituite în întregime de aceasta, prin hotărârile atacate,

inculpata, a fost obligată la plata de despăgubiri civile către aceste părți

civile, în cuantumul pe care îl indicaseră în faza de urmărire penală.

S-a mai susținut că, un alt mijloc

de probă administrat în cauză și de asemenea, ignorat de către instanțele, de

fond și de apel, privește cazul G., în legătură cu care, inculpata a depus

chitanțele, care atestă că din suma de 86.500 dolari S.U.A., înscrisă în

contractul autentificat sub nr. 47 din 14 ianuarie 1999, încheiat între cele

două părți, sumele de 5.400 dolari S.U.A., 10.075 dolari S.U.A. și 38.500 dolari

S.U.A., în total 53.975 dolari S.U.A., constituie dobânzile la care s-a obligat

inculpata: în fapt, împrumutul fiind constituit numai din suma de 32.525 dolari

S.U.A. și că, obligarea inculpatei la plata sumelor în valută pretinse în

timpul urmăririi penale, constituie grave carențe ale hotărârilor, pronunțate

de cele două instanțe și solicită înlăturarea acestora prin admiterea

recursului.

Și în sfârșit, în recursul

inculpatei, hotărârile instanțelor, de fond și de apel, au fost criticate

pentru că au aplicat o pedeapsă greșit individualizată, de 5 ani închisoare, cu

executarea prin privare de libertate, cu toate circumstanțele atenuante,

recunoscute.

Astfel, s-a motivat că nu s-a ținut

seama că inculpata, fără cazier judiciar, nu a organizat desfășurarea unor

activități de atragere a diferitelor persoane în scopul de a le înșela, faptele

având loc la intervale mari de timp, întâmplător, bazate mai mult, pe interesul

celorlalți de a obține din sumele de bani deținute, dobânzi mai mari decât cele

acordate în mod obișnuit pe piața bancară; că, în toate cazurile, inculpata a

perfectat înțelegeri scrise cu celelalte părți, lipsind inițial intenția de a

nu restitui împrumuturile, iar nerestituirea la termenul fixat a sumelor

datorate, în întregime, cu toate că, s-au achitat dobânzile lunare stipulate,

s-a datorat și unei împrejurări obiective, nelegate de intenția inculpatei,

respectiv involuția gravă a parității lei/ dolar (4.400 lei/1 dolar S.U.A., în

ianuarie 1997, la 18.225 leu/1 dolar S.U.A., în decembrie 1999).

S-a susținut totodată, că,

inculpata, în cursul procesului penal, inclusiv în faza de recurs a restituit

părților civile sumele de bani datorate, în prezent, pentru patru din cele

șapte cazuri reținute ca infracțiuni, prejudiciul fiind acoperit în totalitate

și a solicitat reducerea pedepsei aplicate și suspendarea executării acesteia,

în condițiile art. 81 sau art. 86

1

C. pen.

Examinând hotărârilor atacate, în

raport cu motivele de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 9,

pct. 10, pct. 14, pct. 17 și pct. 17

1

C. proc. pen. și din oficiu,

în baza art. 385

9

alin. (3) din același cod, Curtea constată, în

baza lucrărilor și a materialului din dosar, recursurile declarate de inculpata

L.V.D. și de moștenitorii părții civile G.C., G.G.R., G.I. și G.S., nefondate,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Analizând ansamblul probator de la

dosar, se constată că, atât instanța de fond cât și cea de apel, au reținut

corect situația de fapt, în deplină concordanță cu probele administrate în

cauză, cărora le-au dat o justă și corectă interpretare, stabilind vinovăția

inculpatei și încadrând faptele comise de aceasta în textele de lege

corespunzătoare.

- În ce privește critica formulată

de inculpată sub aspectul greșitei rețineri în cauză a dispozițiilor art. 41 alin.

(2) C. pen., susținând că nu a comis faptele de înșelăciune față de părțile

vătămate, în baza aceleiași rezoluții infracționale, se constată că nu este

întemeiată și nu poate fi primită.

Astfel, din definiția legală

cuprinsă în art. 41 alin. (2) C. pen., rezultă că infracțiunea continuată se caracterizează

printr-o pluralitate de acte materiale (două sau mai multe acțiuni sau

inacțiuni) legate între ele printr-o triplă unitate: personală (același subiect

activ), psihică (aceeași rezoluție infracțională) și juridică (același conținut

de infracțiune).

Se observă, așadar, că textul legal

menționat, precizează că acțiunile sau inacțiunile componente, trebuie să fie săvârșite

„în realizarea aceleiași rezoluții”; tocmai această unitate de rezoluție este

factorul principal, care determină considerarea unei pluralități drept o

unitate infracțională.

Prin „rezoluție” se înțelege voința

făptuitorului de a săvârși în mod repetat (succesiv) acțiunile sau inacțiunile

ce vor forma activitatea sa infracțională (factorul volitiv), precum și

prevederea de ansamblu a acestei activități și a urmărilor ei (factorul

intelectiv).

Realizarea concretă a fiecărei

acțiuni sau inacțiuni implică, pe lângă, persistența (reactualizarea)

factorilor psihici (volitiv și intelectiv) inițiali, și survenirea unor factori

psihici (volitiv și intelectiv) noi, care însoțesc fiecare acțiune sau

inacțiune componentă, Astfel, activitatea infracțională și urmările ei, care se

conturează în linii mari (de ansamblu) în procesul psihic inițial, se

desemnează cu mai multă precizie, în procesele psihice ce preced fiecare

acțiune sau inacțiune în parte.

În mod firesc, rezoluția proprie

infracțiunii continuate trebuie să premeargă actelor de executare și să

persiste pe tot parcursul activității infracționale.

Revenind la speță, se reține că, în

perioada 1997 – 1999, inculpata L.V.D., atribuindu-și calități, pe care nu le

avea, de conducătoare a unei societăți comerciale, care deținea mai multe case

de schimb valutar, a indus în eroare pe părțile vătămate C.D., C.A., G.C., B.D.,

B.E., V.M., I.E., T.A. și P.V., pe care, sub pretextul că rulează sume mari de

bani și bunuri de valoare, le-a determinat să-i acorde cu titlu de împrumut

sume în valută, prejudiciindu-le prin nerestituirea acestora în totalitate.

Astfel, afirmațiile mincinoase ale

inculpatei privind calitatea de reprezentant legal al SC A. au fost întărite și

de faptul că pe înțelegerile încheiate la data de 10 octombrie 1997, cu părțile

civile C.A. și C.D., inculpata a aplicat pe nedrept, ștampila casei de schimb

valutar SC A. SRL. De altfel, în plângerile lor, părțile civile au arătat că,

în condiții normale, fără a considera pe inculpată drept reprezentat legal al

SC A., societate prosperă, cu mai multe case de schimb valutar, nu ar fi

împrumutat acesteia suma de 30.000 dolari S.U.A.

De asemenea, partea civilă G.C. a

cunoscut pe inculpată în luna mai 1998, prin intermediul unei cunoștințe, având

de schimbat diferite sume în valută, aceasta prezentându-i-se ca reprezentant

legal al SC A. SRL, folosind și o carte de vizită în acest sens.

În luna august 1998, partea vătămată

G.C. a fost contactată telefonic de către inculpată, care, i-a solicitat să

vină la casa de schimb valutar, pentru a efectua un schimb avantajos. După ce

i-a schimbat suma de 1.000 dolari S.U.A., inculpata i-a propus părții vătămate

să aducă sume mari de bani, deoarece schimbul va fi avantajos.

Astfel, fiind în eroare, partea

vătămată i-a înmânat în luna septembrie 1998, suma de 16.500 dolari S.U.A., iar

inculpata, sub promisiunea că-i va restitui în câteva zile, i-a scris o

chitanță asemănătoare cu cea emisă părților vătămate C.A. și C.D.

Activitatea de inducere în eroare a

continuat și astfel, din data de 7 octombrie 1998, inculpata o roagă pe partea

vătămată G.C., să o ajute să vândă o vilă din Tâncăbești, cu un dublu scop,

pentru a arăta că nerestituirea sumei de 16.500 dolari S.U.A. nu este riscantă

și în al doilea rând, că are o vilă cu valoare mare și poate oricând să obțină

o sumă mare de bani pe aceasta, ascunzând că este ipotecată și că în realitate,

vila nu era a ei.

Procedând în același mod, inculpata,

în luna noiembrie 1998, învederând încă o dată că va folosi un curs de schimb

foarte avantajos, a determinat-o pe partea vătămată G.C. să-i mai dea 20.000

dolari S.U.A.

Întrucât nu i-a restituit nici o

sumă în lei sau valută, iar părțile vătămate au amenințat că o reclamă,

inculpata pentru a obține cele trei chitanțe compromițătoare, în care

consemnase în fals calitatea de reprezentant legal al SC A. SRL a determinat-o

pe partea vătămată să încheie un contract de împrumut nr. 47 din 14 ianuarie

1999, în formă antetică, prin care îi formează încrederea că îi va restitui

suma în cauză.

Tot pentru a o menține în eroare pe

partea vătămată G.C., inculpata a scris și semnat șapte chitanțe „de mână”,

prin care se „obligă” să-i dea diferite sume, reprezentând dobânzi la suma de

85.000 dolari S.U.A.

În anul 1997, inculpata L.V.D. a

determinat părțile vătămate B.D. și B.E. să vândă un imobil, moștenirea

acestora către fratele său T.I., cu suma de 82.000.000 lei.

Prețul vânzării, în fapt, a fost

încasat de inculpată, cu promisiunea că îl va restitui ulterior, după ce rulează

banii la casa de schimb valutar și din care, a mai restituit părților vătămate

doar suma de 25.000.000 lei.

Înainte ca părțile vătămate să

înțeleagă faptul că au fost înșelate, inculpata i-a mai determinat, prin afirmații

mincinoase, să gireze cu apartamentul proprietatea lor personală, un împrumut

obținut de inculpată, în sumă de 20.000 dolari S.U.A.

Inculpata pentru a menține în eroare

a întocmit chitanța de mână din 10 mai 1999, în prezența martorului D.V., prin

care consemnează în fals că în acea zi a primit 20.000 dolari S.U.A. de la B.D.

și B.E., în realitate, împrumutătorul fiind T.V., iar împrumutatul era

inculpata L.V.D.

Întrucât inculpata nu a mai

restituit suma, T.V. a trecut la procedura de valorificare a garanției pentru

a-și recupera prejudiciul. Urmare a menținerii în eroare a părții vătămate B.D.,

inculpata a mai determinat-o să-i mai dea cu împrumut suma de 6.000 dolari S.U.A.

Prin folosirea de manopere dolosive

inculpata a determinat-o pe partea vătămată I.E. să-i împrumute 24.000 dolari

S.U.A., pentru a-i folosit la casa de schimb valutar și pentru un import de

marfă: în realitate, suma de bani fiind cheltuită în alte scopuri și din care a

restituit doar suma de 10.000 dolari S.U.A.

În condiții similare, inculpata a

cerut 3.000 mărci germane de la partea vătămată V.M., pentru a-i rula prin casa

de schimb valutar, sub promisiunea că-i va da lunar 5% dobândă, din care nu i-a

restituit părții vătămate decât 150 de mărci germane.

În data de 8 martie 1999, inculpata

a înșelat pe partea vătămată T.A. cu suma de 10.000 mărci germane, sub

pretextul că trebuie să plătească taxe vamale pentru un împrumut de

încălțăminte din Germania, că lucrează la punctul de schimb valutar, care îi

aparține și că îi va da o dobândă de 5% lunar, că va vinde casa din Tâncăbești

și îi va restitui suma, deși era ipotecată, fapt aflat ulterior.

De asemenea, la data de 19 martie

1998, inculpata a determinat-o pe partea vătămată P.V. să o împrumute cu suma

de 6.000 dolari S.U.A.

Potrivit afirmațiilor acesteia,

rezultă că inculpata i-a transmis că se ocupă de casa de schimb valutar,

dirijând activitatea, fiind deci, oficial, reprezentant al firmei SC A. SRL.

La momentul împrumutului a fost

întocmită de inculpată o chitanță de mână, în care se obliga să achite 4.000

dolari S.U.A. la 19 octombrie 1889 și 2000 dolari S.U.A. la 19 decembrie 1998,

plus o dobândă de 5% lunar.

Din discuțiile purtate cu aceasta i

s-a comunicat că poate aduce și alte persoane cu bani, astfel că l-a prezentat

și pe T.A., care a fost, de asemenea, înșelat.

Este fără dubiu că inculpata și-a

propus încă de la început o anumită activitate, cu un anumit rezultat, pe care

a realizat-o prin acte repetate.

Rezultă așadar, că activitățile

infracționale desfășurate de inculpata L.V.D., prezintă, fiecare în parte,

conținutul aceleiași infracțiuni și au fost săvârșite de aceasta asupra

părților vătămate în baza aceleiași rezoluții, ceea ce, potrivit art. 41 alin.

(2) C. pen., imprimă activității desfășurate, în întregul ei, caracterul de

infracțiune unică continuată, excluzând posibilitatea pluralității de

infracțiuni, astfel că, solicitarea acesteia de schimbare a încadrării juridice

a faptelor comise, în infracțiunea de înșelăciune în forma simplă, prevăzută de

art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., nu poate fi primită.

- Nici critica formulată de

inculpată, referitoare la greșita soluționare a laturii civile a cauzei,

susținând că a fost obligată la plata despăgubirilor civile în cuantumul indicat

de părțile vătămate la urmărirea penală, cu toate că, parte din împrumuturi

fuseseră restituite, nu poate fi reținută, în condițiile în care, prin sentința

penală nr. 434/2003 au fost acordate cu titlu de despăgubiri, doar sumele

pentru care, părțile vătămate s-au constituit, în fața instanței de fond, părți

civile, nefiindu-le restituite până la acel moment; faptul că ulterior

pronunțării acestei soluții, inculpata a mai restituit din sumele rezultate din

infracțiune, urmează a se avea în vedere la punerea în executare a hotărârii;

- Analizând soluțiile pronunțate în

cauză și sub aspectul individualizării pedepselor aplicate inculpatei, se

constată că aceasta este judicios realizată, în strictă conformitate cu

dispozițiile art. 72 și art. 52 C. pen. și drept urmare, nu va fi primită

solicitarea acesteia de reducere a pedepselor și de schimbare a modalității de

executare a acestora, fără privarea de libertate.

- Nefondată se dovedește a fi și

critica din recursul moștenitorilor părții civile G.C., privind neacordarea

dobânzii aferente sumei de 86.500 dolari S.U.A., de vreme ce, din probele de la

dosar, rezultă, așa cum au reținut și instanțele de fond și de apel, că în fața

notarului, părțile au convenit că împrumutul este cu titlu gratuit;

argumentația instanței de apel, sub acest aspect, fiind apreciată ca temeinică

și legală și pe care instanța de recurs și-o însușește în totalitate.

- Cât privește critica acestora

referitoare la neacordarea, la judecata în fond, a cheltuielilor judiciare, se

constată că aspectul învederat nu a constituit motiv de desființare a hotărârii

în apelul pe care l-au promovat în cauză, astfel că în legătură cu acest

aspect, soluția este rămasă definitivă.

În consecință, recursurile declarate

în cauză de moștenitorii părții civile G.C., G.G.R., G.S. și G.I. și de

inculpata L.V.D., fiind nefondate, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b)

C. proc. pen., vor fi respinse ca atare, cu obligarea recurenților la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de moștenitorii părții civile G.C., G.G.R.,

G.S. și G.I. și de inculpata L.V.D., împotriva deciziei penale nr. 710/ A din 2

decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă

pe recurenți la plata sumei de câte 1.200.000 lei, fiecare, cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

28 septembrie 2004.