ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 771/2004

Asupra recursului în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 565 din 1 aprilie

2002 a Tribunalului Olt, Slatina, secția comercială și de contencios

administrativ, pronunțată de judecătorul sindic în dosarul nr. 48/F/2002, s-a

admis în parte contestația formulată de creditoarea, Administrația Națională a

Rezervelor de Stat – unitatea teritorială nr. 360 Curtea de Argeș și, în

consecință, s-a dispus înscrierea acesteia în tabloul definitiv al creditorilor

SC T.A.M. SA Corabia, întocmit de lichidatorul SC N.I.M. SRL Craiova, cu suma

de 3.817.645.101 lei, în loc de 6.269.769.697 lei, cât a format obiectul cererii.

Recursul declarat împotriva sus menționatei

sentințe de petenta, Administrația Națională a Rezervelor de Stat – unitatea

teritorială nr. 360 Curtea de Argeș, a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr.

1538/COM din 11 septembrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția

comercială.

Pentru a hotărî astfel, ambele

instanțe au reținut, în esență, că, prin sentința nr. 4066 din 12 octombrie

1998, petenta-creditoare face dovada unei creanțe împotriva debitoarei, SC T.A.M.

SA Corabia, în cuantum de 598.114.165 lei, reprezentând contravaloare marfă

livrată și neachitată la care se adaugă penalități de întârziere în plată,

calculate până la 12 octombrie 1998 (data pronunțării sentinței) în valoare de

1.185.942.775 lei și că, la această din urmă sumă, urmează a se adăuga și

penalitățile care curg în continuare, conform contractului, până la data de 17

septembrie 1999, data deschiderii procedurii reorganizării judiciare și a

falimentului împotriva debitoarei, când curgerea acestora se întrerupe, conform

art. 37 din Legea nr. 64/1995, și care totalizează suma de 2.033.588.161 lei.

În plus, instanța de recurs a mai

reținut că petenta a invocat, abia în această cale de atac, aspecte în legătură

cu caracteristicile creanței și că acestea depășesc limitele cererii prin care

a fost învestită prima instanță.

În temeiul art. 27 lit. f) din Legea

nr. 92/1992 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ., împotriva ambelor hotărâri a

declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție, susținând că acestea au fost pronunțate cu încălcarea

esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond

și, în plus, că hotărârile atacate ar fi și vădit netemeinice.

În dezvoltarea motivelor din

recursul în anulare, se susține, în esență, că hotărârea primei instanțe este

criticabilă, deoarece tribunalul era dator față de dispozițiile art. 132 alin. (2)

pct. 2 C. proc. civ., care sunt imperative, să pună în discuția părților și să

se pronunțe și cu privire la cererea formulată de petentă oral, la data de 1

aprilie 2002, privind caracteristicile creanței, respectiv, să stabilească

rangul acesteia în raport cu dispozițiile art. 108 pct. 1 din Legea nr. 64/1995,

coroborate cu art. 5

2

din Legea nr. 82/1995, introdus prin O.U.G. nr.

133/1999 și raportat la prevederile art. 1725 alin. (1) C. civ.

Or, prima instanță nu s-a pronunțat

asupra acestei cereri, iar pe fond, a dispus, contrar probelor de la dosar,

înscrierea contestatoarei-creditoare pe tabloul creditorilor cu o sumă mult inferioară

celei reale.

La rândul ei, instanța de control

judiciar, respingând recursul contestatoarei și menținând, astfel, sentința

primei instanțe, a pronunțat o soluție criticabilă, mai ales în ceea ce

privește caracteristicile creanței, deoarece, deși a constatat că, la fond,

contestatoarea a formulat o astfel de cerere și că lichidatorul nu a dispus

înscrierea creanței în ordinea de prioritate stabilită de art. 108 alin. (1)

din Legea nr. 64/1995, totuși, nu a procedat, așa cum era datoare față de

dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și, ca urmare, să hotărască în

consecință, mulțumindu-se doar să constate că această cerere a fost formulată

pentru prima dată în recurs și că, oricum, aceasta nu poate fi avută în vedere,

în contextul în care contestatoarea nu și-a modificat (suplinit) obiectul

cererii inițiale printr-un înscris, astfel că obiectul cererii depășește

limitele învestirii primei instanțe.

Se mai susține că, nici pe fond,

soluțiile nu sunt în concordanță cu dispozițiile legale și probele de la dosar,

deoarece cuantumul sumelor acordate contestatoarei, prin sentința nr. 4066/1998

a Tribunalului București, secția comercială, (588.114.165 lei contravaloare

marfă și 1.185.942.775 lei penalități de întârziere în plată) rămasă irevocabilă

prin decizia nr. 445 din 27 ianuarie 2000, pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție, secția comercială, au continuat să se majoreze atât în ceea ce

privește penalitățile de întârziere în plată, cât și dobânda la vedere, datorată

de debitoare, conform H.G. nr. 58/1997 și în baza art. 8 din contract și, ca

urmare, totalul sumelor care se cuveneau creditoarei cu titlu de contravaloare

marfă, penalități de întârziere în plată și dobândă la vedere, pe intervalul 28

ianuarie 2000, data rămânerii irevocabile a sentinței nr. 4046/1998, și,

respectiv, 6 octombrie 2002, data înscrierii la masa credală, se cifrau la suma

de 6.269.769.697 lei, adică la suma prevăzută în contestație și nu la cea în

limita căreia a fost admisă contestația (3.817.645.101 lei).

Or, cum contractul nr. 4/1998 nu a

fost anulat, rezultă că prevederea înscrisă la art. 8 a rămas în vigoare și,

drept urmare, debitoarea datorează, în afara penalităților, și dobânda la

vedere, care a fost stabilită prin H.G. nr. 580/1997 și, ca atare, cu vădită

netemeinicie, instanțele au considerat și, în consecință, au limitat sumele

cuvenite creditoarei, în raport de dispozițiile art. 37 din Legea nr. 6471995,

în contextul în care dobânda la vedere era datorată, chiar dacă prin hotărâri

pronunțate anterior și intrate în puterea lucrului judecat, dar, esențialmente

nelegale, debitoarea a fost exonerată de plata acestora.

Recursul în anulare nu este fondat.

Examinând cu prioritate criticile

din recursul în anulare, prin care se susține că în mod greșit instanța

fondului nu s-a pronunțat asupra cererii orale, formulată de reprezentanta

contestatoarei în ședința de judecată din 1 aprilie 2002, privind înscrierea

creanței creditoarei în ordinea de prioritate prevăzută de art. 8 alin. (1) din

Legea nr. 64/1995 (așa cum era îndreptățită în baza art. 5

2

din

Legea nr. 82/1982, introdus prin O.G. nr. 133/1999) se constată că acestea nu

sunt fondate, întrucât solicitarea înscrierii creanței în ordinea de prioritate

depășea obiectul contestației, stabilit prin cererea de chemare în judecată și,

ca atare, modificarea limitelor învestirii instanței nu putea să aibă loc,

indiferent de susținerile din recursul în anulare și de dispozițiile pe care au

fost fundamentate acestea, decât printr-o cerere scrisă modificatoare, care, în

speță, nu s-a făcut.

Dar, de altfel, critica hotărârilor,

cu privire la acest aspect, rămâne fără nici o relevanță, din moment ce

lichidatorul debitoarei, respectiv, SC N.I.M. SRL Craiova a comunicat contestatoarei,

cu adresa nr. 2505 din 9 ianuarie 2002, că suma acordată prin sentința nr. 4066/1998,

constituie, în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 133/1999, creanță

privilegiată și urmează a fi satisfăcută conform ordinii prevăzută de art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 64/1995, cu alte cuvinte, lichidatorul a încadrat creanța

contestatoarei în ordinea de preferință, care a făcut obiectul cererii

formulate de reprezentanta contestatoarei în ședința din 1 aprilie 2002 și, ca

atare, această cerere rămăsese fără obiect la data pronunțării sentinței.

Cu privire la criticile privind

fondul cauzei, se constată că nici acestea nu sunt întemeiate, deoarece

contestatoarea nu putea fi înscrisă, așa cum se susține, discutabil, prin

recursul în anulare, în tabloul creditorilor cu o creanță superioară celei

rezultată din titlu, respectiv, sentința nr. 4066/1998, rămasă irevocabilă și

în limita căreia a fost admisă contestația.

Astfel, în mod corect, instanțele au

apreciat că, la suma acordată prin sentința nr. 4066/1998, de 1.784.054.940 lei

(compusă din 598.114.165 lei, reprezentând preț marfă neachitată și

1.185.942.775 lei penalități de întârziere în plată) se pot adăuga numai penalitățile

de întârziere în plată, calculate în continuare, de la 12 octombrie 1998 (data

pronunțării sentinței menționate) și până la 17 septembrie 1999, în sumă de

2.033.588.161 lei, când, împotriva debitoarei, s-a deschis procedura

falimentului și, ca atare, au admis contestația numai în parte, confirmând

susținerile lichidatorului, în sensul că creditoarea este îndreptățită să fie

înscrisă în tabloul creditorilor numai cu o creanță în sumă de 3.817.645.101

lei și nu în cuantum de 6.269.769.697 lei, așa cum s-a solicitat fără nici un

temei și se consideră prin recursul în anulare că ar fi corect.

Aceste susțineri sunt contrare

dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 64/1995, privind procedura reorganizării judiciare

și a falimentului, care statuează că „nici o dobândă sau cheltuieli nu va putea

fi adăugată creanțelor negarantate de la data deschiderii procedurii”.

Or, față de conținutul acestui text

legal, se constată că atât lichidatorul, cât și intimatele, justificat, au

considerat că, după data de 17 septembrie 1999, s-a întrerupt de drept curgerea

penalităților de întârziere în plată și, cu atât mai mult, a dobânzii la vedere,

care, în fapt, nici nu a fost acordată prin sentința nr. 4066/1998 și, ca atare,

creditoarea, fără nici o bază legală, a calculat penalități și dobânda la

vedere până la 6 octombrie 2000, data solicitării înscrierii la masa credală

(cu o creanță de 6.269.769.697 lei) de care legea nu leagă nici o consecință

juridică, în loc să limiteze perioada de calcul în raport cu dispozițiile art. 37

din Legea nr. 37/1995, adică până la deschiderea procedurii de faliment

împotriva debitoarei (17 septembrie 1999).

În ce privește susținerile din

recursul în anulare, în sensul că, din moment ce art. 8 din contractul nr. 4/1998

nu a fost anulat cu vădită netemeinicie, instanțele au apreciat că, în speță,

sunt incidente dispozițiile art. 37 din Legea nr. 64/1998, se constată că

acestea nu pot fi reținute, din moment ce, în cauză, așa cum s-a arătat, erau

aplicabile aceste dispoziții legale speciale și, ca atare, având în vedere că

cuantumul sumelor datorate de debitoare a fost stabilit printr-o hotărâre

rămasă irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat (sentința nr. 4066/1998)

așa cum, de altfel, se recunoaște chiar prin recursul în anulare, criticile,

prin care se susține că în mod greșit debitoarea a fost exonerată de plata

dobânzii la vedere, prevăzută de H.G. nr. 580/1997, nu pot fi primite, atâta

timp cât acestea sunt îndreptate împotriva unei astfel de hotărâri irevocabile

și a cărei legalitate și temeinicie nu mai poate fi pusă în discuție prin

recursul în anulare de față.

Așa fiind, se constată că, în speță,

nu sunt incidente dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., motiv pentru care

recursul în anulare urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul în anulare,

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, împotriva sentinței nr. 565 din 1 aprilie 2002, pronunțată de

Tribunalul Olt și deciziei nr. 1294 din 11 septembrie 2002, pronunțată de

Curtea de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 26 februarie 2004.