ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 8530/2004
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 8530/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 5 mai 2003,
la Curtea de Apel Timișoara, reclamanta SC C. SA Caransebeș a solicitat
anularea parțială a deciziei nr. 82 din 31 martie 2003, emisă de Direcția
Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor
Publice și a procesului-verbal din 10 iulie 2002, înregistrat sub nr. 967 din
11 iulie 2002, întocmit de consilieri din cadrul Direcției Controlului Fiscal
II Caraș-Severin.
În motivarea acțiunii, arată că prin
procesul verbal contestat, a fost obligată nelegal, să plătească suma totală de
8.068.059.433 lei, cu titlu de T.V.A., impozit pe profit și majorările de
întârziere aferente acestora, și că prin decizia nr. 82/2003 i s-a admis
contestația, numai pentru suma de 447.705.630 lei.
Mai arată că în preambulul deciziei,
se reține că ar fi formulat contestația, pentru suma de 11.238.019.165 lei,
stabilită prin procesul-verbal, când, în realitate, suma respectivă este
8.068.059.433 lei și că la întocmirea procesului-verbal și la emiterea deciziei
nu s-au respectat termenele legale.
Menționează că înțelege să nu
conteste suma de 614.207.180 lei, reprezentând T.V.A. aferentă avansurilor
încasate, dar contestă decizia, în ce privește suma de 394.266.202 lei,
reprezentând T.V.A. aferentă livrărilor de mărfuri facturate la extern, cu
205.331.418 lei, majorări de întârziere aferente, pentru că neîncasarea valutei
nu se datorează culpei sale, sumele de 488.104.655 lei și 603.006.288 lei
reprezentând T.V.A. pentru diferențe la contravaloarea bunurilor livrate la
export, dar neîncasate, cu majorările de întârziere aferente de 266.104.263 lei
și 1.173.654.965 lei, fără să se țină cont de modificările de prețuri rezultate
în urma negocierilor purtate cu partenerii externi, sumele de 4.763.319.329 lei
și 661.006.606 lei, reprezentând impozit pe profit, pentru care în procesul-verbal
se reține că se vor lua la calculul impozitului pe profit, nu că ar trebui
plătite, precum și suma de 1.166.866.663 lei, reprezentând cheltuieli cu premii
destinate personalului societății, deoarece sunt cheltuieli deductibile.
Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios
administrativ, prin sentința civilă nr. 484/PI din 9 decembrie 2003, a respins
acțiunea, ca neîntemeiată.
Instanța reține că s-a stabilit corect
că reclamanta datora T.V.A., pentru neîncasarea contravalorii întregii mărfi
exportate, că greșit aceasta a aplicat cota 0 de T.V.A., pentru întreaga
valoare a facturilor emise la mărfurile livrate la export, cu toate că a
încasat numai parțial aceste facturi și că așa numitele protocoale nu pot fi
luate în considerare, ca documente justificative legale, pentru că reprezintă
numai o simplă listare a cheltuielilor suportate de beneficiar, cu ocazia
remedierii defectelor.
Referitor la impozitul pe profit,
reține că reclamanta nu deține documente din care să rezulte realitatea
cheltuielilor pentru remedieri, existând numai simple adrese ale clienților,
prin care se comunică faptul că s-au efectuat cheltuieli cu remedierea
deficiențelor, dar sunt și penalizări de întârziere în livrarea mărfii.
De asemenea, mai reține că s-a
stabilit corect că amenzile, penalitățile sau majorările de întârziere datorate
către autorități străine sau în cadrul contractelor economice încheiate cu
persoane nerezidente în România, sunt cheltuieli nedeductibile fiscal și că
premiile nu au fost consemnate în statele de plată din lunile decembrie 2000 și
decembrie 2001, când s-au înregistrat în categoria cheltuielilor deductibile
fiscal.
Reclamanta a declarat recurs
împotriva sentinței, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 12 din O.U.G.
nr. 13/2001, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea
acțiunii, prin anularea procesului-verbal și a deciziei contestate, în limita
sumei de 5.903.131 lei.
Consideră că prin decizia nr. 82/2003
i s-a creat o situație mai grea în propria cale de atac, deoarece din
dispozitivul ei rezultă că ar mai avea de plată, suma de 11.238.019.165 lei,
adică o sumă mai mare, chiar decât cea stabilită prin actul de control.
În ce privește T.V.A. calculată la
exporturile realizate către firma X., nu s-a ținut cont că nu are culpă în
neîncasarea efectivă a valutei în conturi deschise la bănci autorizate de Banca
Națională a României, culpa fiind a partenerului extern, care n-a plătit facturile
și pe care l-a acționat în judecată.
De altfel, menționează că la data
întocmirii actului de control, erau abrogate actele normative care dădeau
dreptul organelor fiscale, să verifice repatrierea valutei, astfel cum se
reține în raportul de expertiză.
Referitor la T.V.A. aferentă sumelor neîncasate de la clienți externi, ca urmare a lucrărilor efectuate de
aceștia, arată că a greșit din punct de vedere procedural, nu pe fond, așa cum
reține și expertul contabil, deoarece a făcut dovada reținerilor pentru
remedieri, cu facturile emise de clienți și a înțelegerilor dintre părțile
contractante.
Consideră că instanța nu s-a
pronunțat asupra concluziilor pe care le-a depus, făcute în sensul că s-au luat
în calcul și facturi emise în anul 1996, deși din procesul-verbal rezultă că
perioada verificată a fost 1 septembrie 2000 - 30 aprilie 2002 și că instanța a
ignorat concluziile raportului de expertiză în acest sens și în ce privește
valabilitatea documentelor justificative.
Privitor la cheltuielile cu premiile
acordate personalului, susține că la constituirea fondurilor de premiere au
fost respectate prevederile contractului colectiv de muncă și că ele nu
reprezintă cheltuieli ce privesc exerciții financiare viitoare.
Recursul este nefondat.
În decizia nr. 82/2003 s-a strecurat
o greșeală cu privire la sumele datorate de recurentă, eroarea fiind evidentă
în ce privește menționarea sumei de 4.763.319.329 lei, reprezentând
contravaloarea facturilor neîncasate de la clienți externi și a sumei de
661.006.606 lei, reprezentând contravaloarea facturilor neîncasate de la
clienți interni, înregistrate ulterior pe cheltuieli, în realitate fiind
datorate pentru aceste sume, impozitul calculat la 1.740.856.567 lei, la care
s-au stabilit majorări de întârziere, de 1.032.343.773 lei.
Dar, această eroare poate fi
corectată de către organul care a emis decizia, la cererea recurentei sau din
oficiu, ori în faza de executare.
Referitor la T.V.A. calculată la exporturile pentru care nu s-a încasat valuta, trebuie reținut că în
conformitate cu prevederile art. 12.7.9 lit. c) din H.G. nr. 409/2000,
exigibilitatea este anticipată faptului generator, atunci când se încasează
avansuri, până la data înregistrării avansurilor primite, în contul de clienți,
iar în baza facturilor emise, societatea este obligată să colecteze T.V.A.
pentru avansurile încasate, ceea ce aceasta nu a făcut.
Împrejurarea că partenerul extern
n-a respectat obligația contractuală de a plăti contravaloarea mărfii primite,
nu exonera pe recurentă de la calcularea T.V.A., pentru aceasta, chiar dacă a
acționat în judecată, partenerul extern, în cadrul procesului având
posibilitatea să solicite daune în acest sens.
Este irelevant și faptul că la data
întocmirii actului de control erau abrogate actele normative care dădeau
dreptul organelor fiscale, să verifice repatrierea valutei, deoarece
dispozițiile abrogate ulterior, erau în vigoare la momentul la care trebuia
repatriată valuta, respectiv O.U.G. nr. 17/2000, care la art. 17, condiționa
aplicarea cotei 0 T.V.A., de încasarea efectivă în valută a contravalorii
mărfurilor exportate, în conturi bancare deschide la bănci autorizate de Banca
Națională a României.
Chiar recurenta susține că a greșit
din punct de vedere „procedural”, în ce privește calculul T.V.A. aferentă
sumelor neîncasate de la clienții externi, reprezentând contravaloarea
lucrărilor efectuate de aceștia, pentru remedierea unor deficiențe la mărfurile
cumpărate de la recurentă și penalități de întârziere la livrare.
Însă, nu s-au respectat prevederile pct.
8.14 lit. c) din H.G. nr. 401/2000, care stabileau ca reducerile de preț să fie
reflectate în facturi fiscale sau în alte documente legale, protocoalele
prezentate de recurentă neîndeplinind această condiție.
De altfel, însușirea acestor
cheltuieli de către recurentă, în conformitate cu clauzele contractuale,
respectiv în baza protocoalelor încheiate cu partenerii externi, nu era de
natură să ducă la stabilirea cotei 0 de T.V.A. pentru acestea, cota 0 aplicându-se
numai pentru bunurile a căror contravaloare se încasa în valută și în conturi
bancare deschise la bănci autorizate de Banca Națională a României.
Aceste cheltuieli nu puteau fi
deduse nici din calculul impozitului pe profit, pentru faptul că nu s-au
prezentat documente legal valabile sau nu s-a prezentat pentru unele nici un
document justificativ.
Nu se puteau deduce nici
cheltuielile cu premiile destinate personalului, pentru că acestea trebuiau
incluse în statele de salarii pe lunile decembrie 2000 și decembrie 2001, ceea
ce recurenta nu a făcut, ci le-a înregistrat drept cheltuieli, cu salariile pe
luna decembrie 2002, încălcându-se prevederile art. 10 din Legea nr. 82/1991.
Nici susținerea recurentei, că
instanța de fond nu a avut în vedere concluziile pe care le-a depus, făcute în
sensul că unele facturi nu sunt din perioada supusă controlului, nu poate fi
primită, pentru că din nici un act depus la dosar de către aceasta, nu rezultă
că ar fi invocat această problemă, iar mențiunile din raportul de expertiză
făcute în acest sens, nu au fost puse în discuție, pentru a se stabili dacă
sunt sau nu reale.
Pentru toate considerentele arătate
mai sus, în temeiul art. 299 și 312 C. proc. civ., se va respinge recursul de
față, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC C.
SA Caransebeș împotriva sentinței civile nr. 484 din 9 decembrie 2003, a Curții
de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca
nefondat.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 25 noiembrie 2004.