ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1645/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 260 din 4

februarie 2000, a Tribunalului Constanța, secția comercială, s-a respins

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, SC R.T. SRL Mangalia,

ca și acțiunea formulată de aceasta împotriva pârâtei, SC J.R. SA, stațiunea

Jupiter, Mangalia, pentru obligarea acesteia la plata sumei de 47.367.800 lei,

reprezentând contravaloare lucrări reparații, amenajare și modernizare pentru G.Ș.A.,

prima instanță reținând, în fundamentarea acestei soluții, că probele dosarului

nu confirmă executarea lucrărilor al căror preț a fost solicitat prin acțiune.

Apelul declarat împotriva acestei

sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 396/COM din 19 aprilie 2001,

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, cu motivarea că bine

prima instanță a reținut că reclamanta nu a putut proba că ar fi executat în

beneficiul pârâtei lucrările a căror contravaloare a fost solicitată prin

cerere, și a procedat, în consecință, la respingerea acțiunii.

Prin decizia nr. 3431 din 21 mai

2002, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a anulat ca netimbrat

recursul declarat de reclamanta, SC R.T. SRL Mangalia, împotriva deciziei

susmenționate, reținând că deși acesteia i s-a pus în vedere să timbreze

cererea cu 1.743.534 lei taxă judiciară de timbru și 50.000 lei timbru

judiciar, reclamanta nu a dat curs acestei obligații legale, și ca urmare au

devenit incidente în cauză dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997,

privind taxele judiciare de timbru la care fac trimitere prevederile art. 9 din

O.G. nr. 32/1995, care statuează că, într-o asemenea situație, acțiunea sau

cererea se anulează ca netimbrată.

Decizia instanței de recurs nr. 3431

din 21 mai 2002, a fost atacată în baza art. 318 C. proc. civ., de reclamanta,

SC R.T. SRL Mangalia, cu contestație în anulare, susținând că anularea

recursului ca netimbrat s-a datorat unei erori materiale, întrucât, anterior

termenului de soluționare a căii de atac, a depus la dosar atât taxa de timbru

cât și timbrul judiciar, în cuantumurile solicitate de instanță.

Prin decizia nr. 4713 din 27

noiembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis

contestația în anulare formulată de petenta reclamantă, SC R.T. SRL Mangalia, a

anulat decizia atacată, și a fixat termen pentru judecarea recursului la data

de 6 mai 2004, instanța reținând în fundamentarea soluției că, într-adevăr, la

dosar fuseseră depuse anterior soluționării recursului, taxele legal datorate

pentru timbrarea acestei căi de atac.

Procedând la judecarea recursului pe

fond, se constată că recurenta, SC R.T. SRL Mangalia, critică soluția instanței

de apel de menținere a sentinței, prin care a fost respinsă acțiunea acesteia

împotriva pârâtei, SC J.R. SA Mangalia, invocând ca motive de casare

dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de casare,

reclamanta arată, în esență, că în mod greșit instanța de apel a reținut, la

fel ca instanța de fond, că acțiunea în restituire fundamentată pe principiul

îmbogățirii fără just temei nu ar fi admisibilă, din moment ce probele

administrate în cauză, respectiv adresa reclamantei nr. 4771 din 10 iunie 1998,

către F.P.S., fotografiile efectuate înainte și după executarea lucrărilor,

administrarea probei cu 2 martori, și, nu în ultimul rând, expertiza efectuată

în cauză, confirmă că prin executarea lucrărilor de reparații asupra bunului

care a făcut obiectul contractului, acesta și-a sporit valoarea, ceea ce a

condus, implicit, la mărirea patrimoniului pârâtei și diminuarea

corespunzătoare (cu sumele precizate în cerere), a patrimoniului reclamantei,

situație de altfel atestată, în mod cert, de faptul că după terminarea lucrărilor

pârâta a putut înstrăina într-un termen scurt imobilul, obținând bine înțeles

un preț superior celui corespunzător valorii reale a construcției.

În consecință, reclamanta solicită

admiterea recursului, casarea hotărârilor și, pe fond, admiterea acțiunii.

Recursul reclamantei nu este fondat.

Din examinarea actelor de la dosar,

rezultă că între reclamantă, în calitate de locatară, și pârâtă, prin

antecesoarea sa, SC D.T. SRL, în calitate de locator, s-a încheiat contractul nr.

1641 din 24 iunie 1996, și actul adițional nr. 1/1996, privind obiectivul grup

sanitar A. I și A. II.

Ulterior, între aceleași părți și în

aceleași condiții, s-au încheiat pentru alte perioade, contractele de

închiriere nr. 2558 din 3 iulie 1997 și nr. 4990 din 18 iulie 1998, cu privire

la același obiectiv.

Prin art. 9 lit. b) din contract,

locatarul s-a obligat să execute la timp și în bune condiții lucrările de întreținere

și reparații aferente spațiului ce-i revin, și potrivit lit. b) din același

articol, să nu aducă nici un fel de modificări structurale spațiului închiriat,

fără acordul prealabil scris al locatorului.

Or, față de conținutul acestor

clauze, se constată că lucrările executate de reclamantă, chiar dacă valoarea

lor se cifrează potrivit expertizei tehnice extrajudiciare (care în cauză nu

poate constitui probă din moment ce nu a fost efectuată din dispoziția

instanței de fond) la suma de 47.367.800 lei, fac parte din categoria acelora a

căror contravaloare trebuia suportată de locatar, conform art. 9 lit. a) din

contract, întrucât, dacă acestea îmbrăcau forma unor lucrări de investiții,

reclamanta trebuia să probeze, potrivit lit. b) din același articol, că a

obținut avizul prealabil al locatorului, în lipsa căruia nu putea proceda

astfel, dovadă care nu s-a făcut, în speță, și ca atare, bine instanțele au

considerat că pretențiile reclamantei privind obligarea pârâtei la suma

menționată anterior, nu sunt întemeiate.

Această concluzie nu poate fi

infirmată nici față de conținutul adresei reclamantei nr. 4771 din 10 iunie

1998 către F.P.S., din moment ce, în aceasta nu se precizează, așa cum prevăd

clauzele contractuale, că lucrările de investiții, constând în reparații și

modernizări, au fost executate cu avizul prealabil al locatorului, astfel că,

față de această situație, nu se poate reține decât că lucrările efectuate de

reclamantă fac parte din categoria acelora care trebuiau suportate de locatar

și a căror contravaloare, părțile au convenit să fie suportată de acesta.

În consecință, se reține că dacă

reclamanta a executat lucrări asupra spațiului închiriat fără acordul prealabil

al locatorului, a făcut acest lucru pe propriul său risc și, ca urmare, nu

există temei în lipsa recunoașterii necesității acestora de către locator,

pentru obligarea acestuia la plata contravalorii unor lucrări executate fără

consimțământul său.

Pe cale de consecință, bine a

reținut instanța de apel, în esență, că atâta timp cât reclamanta și-a asumat

prin contract obligația de a executa pe propria sa cheltuială lucrările de

reparații și întreținere necesare bunei desfășurări a activității în spațiul

închiriat, nu poate pretinde că, în acest fel, patrimoniul pârâtei s-ar fi majorat

prin diminuarea nejustificată a propriului său patrimoniu, deoarece această

situație își găsește temei în modul cum au fost stabilite raporturile

contractuale dintre părți, cu referire la art. 969 C. civ.

Așa fiind, recursul reclamantei

urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta, SC R.T. SRL Mangalia, împotriva deciziei nr. 396 din 19 aprilie

2001, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 6 mai 2004.