ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4461/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin notificarea formulată la 6

august 2001, O.I.I. a cerut SC S. România SRL, în temeiul dispozițiilor Legii

nr. 10/2001 acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 150 mp,

amplasat sub hotelul Parâng situat în orașul Băile Olănești, județul Vâlcea.

Prin dispoziția nr. 1 din 26

februarie 2002, SC S. România SRL a respins cererea cu motivarea că petentul nu

a făcut dovada că la data exproprierii mai era proprietarul terenului sau că nu

ar fi primit despăgubiri sau alt teren în schimb. Totodată, s-a mai reținut că,

avându-se în vedere categoria terenului, arabil, și prețurile practicate,

oferta nu poate depăși suma de 75.000.000 lei.

La 28 martie 2002, persoana

îndreptățită O.I.I. a contestat această dispoziție solicitând instanței, în

contradictoriu cu SC S. România SRL, Prefectura Județeană Vâlcea, orașul Băile

Olănești și Consiliul local al orașului Băile Olănești să dispună obligarea

pârâților la plata despăgubirilor bănești aferente prețului de circulație al

terenului.

Ulterior, la 2 iulie 2002,

reclamantul și-a precizat cererea în sensul că solicită acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent, prin compensarea cu alte bunuri sau servicii, în

conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 24 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001.

Investit cu soluționarea litigiului,

Tribunalul Vâlcea, secția civilă, prin sentința civilă nr. 478 din 13

septembrie 2002 a respins plângerea formulată de O.I.I. ca neîntemeiată. A

admis excepțiile invocate de Consiliul local Olănești și orașul Băile Olănești

și a respins acțiunea față de aceste pârâte pentru lipsa calității procesuale

pasive.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că terenului î n litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile

art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 conform cărora pentru imobilele ce

aveau, la data preluării, altă destinație decât aceea de locuință, restituirea

se face prin măsuri reparatorii în echivalent, și nu prin despăgubiri bănești,

așa cum a solicitat reclamantul.

Cu aceeași motivare, Curtea de Apel

Pitești, secția civilă, prin decizia nr. 99/A din 5decembrie 2002 a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantul O.I.I.

În cauză, a declarat recurs, în

termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul O.I.I.

În motivarea recursului, se susține

în esență că soluția instanțelor, este contrară spiritului Legii nr. 10/2001

potrivit căreia ori de câte ori restituirea în natură a imobilelor, preluate

abuziv, cu altă destinație decât aceea de locuință, nu mai este posibilă,

persoana îndreptățită are dreptul la stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.

Recursul se privește ca fondat,

pentru considerentele ce succed.

Potrivit dispozițiilor art. 9 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 în cazul imobilelor care aveau numai altă destinație

decât aceea de locuință și care au fost demolate sau a căror restituire în

natură, în tot sau în parte, nu este posibilă, restituirea prin măsuri

reparatorii în echivalent se face prin acordarea de titluri de valoare nominală

folosite exclusiv în procesul de privatizare, de acțiuni ale societății

comerciale tranzacționate pe piața de capital ori prin prin compensarea cu alte

bunuri sau servicii, oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei

îndreptățite.

Această modalitate de restituire

este o măsură cu caracter secundar, subsidiar, față de regula principală a

restituirii în natură a bunului, legiuitorul instituind o paletă amplă de

măsuri reparatorii în echivalent menită să asigure, pe cât posibil, repararea

prejudiciului suferit de persoana îndreptățită, în această ipoteză fiind

exclusă doar posibilitatea reparației prin despăgubiri bănești.

Ca atare, cum reparația prin

echivalent se poate face numai prin celelalte trei modalități prevăzute de

textul mai sus citat, este certă obligația unității deținătoare de a face

persoanei îndreptățite o ofertă concretă pentru ca aceasta să poată opta pentru

una din formele de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii

imobilului.

În speță, din actele cauzei rezultă

că terenul în litigiu a intrat în proprietatea reclamantului la 1 februarie

1944 și a fost preluat abuziv de stat în anul 1978, nefiind inclus în suprafața

de 9.720 mp expropriată, specificată în Decretul nr. 132 din 10 aprilie 1978 și

respectiv tabelele anexă.

În prezent, terenul în suprafață de

150 mp este ocupat în totalitate de Baza de Tratament a SC S. Olănești,

neputând fi restituit în natură.

Ca atare, notificarea formulată de

persoana îndreptățită și ulterior acțiunea în justiție trebuia să conducă la

obligarea deținătorului de a emite o ofertă în spiritul art. 9 alin. (2) din

lege și nicidecum la „sancționarea” reclamantului, prin pierderea oricărui

drept asupra bunului de care a fost deposedat abuziv.

De altfel, deși a reținut corect că

terenului în litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, prima instanță și-a fundamentat soluția pe caracterul exclusiv al

pretențiilor reclamantului care, se susține, nu solicită decât despăgubiri

bănești”, fără să observe că la 2 iulie 2002, O.I.I. și-a precizat cererea în

sensul că solicită acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin

compensarea cu alte bunuri, sau servicii.

Pe de altă parte, instanța de

control judiciar respinge apelul, în esență cu aceeași motivare, deși reține că

măsurile reparatorii în echivalent solicitate de reclamant, trebuiau să facă

obiectul unei oferte din partea deținătorului.

În concluzie, cazul dedus recursului

de față, pune de fapt în discuție conduita culpabilă a unității deținătoare

care, în condițiile existenței unei cereri privind stabilirea măsurilor

reparatorii prin echivalent, pentru un imobil preluat în mod abuziv, ce nu

poate fi restituit în natură, nu și-a îndeplinit obligația ce derivă din lege

de a face o ofertă concretă în urma căreia persoana îndreptățită să-și poată

manifesta opțiunea.

Ca atare, recursul se privește ca

fondat urmând a fi casate ambele hotărâri și cauza trimisă la rejudecare, la

instanța de fond.

În rejudecare, tribunalul va

solicita persoanei juridice notificată de reclamant, să emită o decizie sau

dispoziție care să cuprindă una din măsurile reparatorii prin echivalent

prevăzută de lege și în raport de opțiunea persoanei îndreptățite, instanța de

trimitere va soluționa litigiul în temeiul dovezilor administrate și a

particularităților cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de O.I.I. împotriva

deciziei nr. 99/A din 5 decembrie 2002 a Curții de Apel Pitești, secția civilă.

Casează decizia recurată, precum și

sentința nr. 478 din 13 septembrie 2002 a Tribunalului Vâlcea, secția civilă,

și trimite cauza la același tribunal pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2004.