ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4200/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 28 noiembrie 2002, reclamanta W.T.C.B. SA a chemat în judecată pârâții A.V.A.B. București și Ministerul Finanțelor Publice București, pentru a se constata, pe calea unei acțiuni în constatare, negatorii, cu caracter provocator, că cesiunea de creanță, care a avut loc prin contractul de cesiune nr. 3 din 28 iunie 2002, între Ministerul Finanțelor Publice și A.V.A.B. și în care W.T.C.B. SA are calitatea de debitor cedat, operată în temeiul dispozițiilor O.G.

nr. 29/2002, are ca obiect o creanță a cărei întindere este diferită de cele menționate între părțile semnatare, în sensul că, la data cesiunii creanței, în patrimoniul Ministerul Finanțelor Publice nu există dreptul de a pretinde de la debitorul cedat majorări și penalități cuantificate de Ministerul Finanțelor Publice la suma de 1.105.597.277.496,14 lei, fiind limitat la suma de 961.730.759.331,12 lei rate capital, dobânzi și comisioane. În motivarea acțiunii, reclamanta susține că, între C.C.I.B., actualul W.T.C.B., pe de o parte, și S.G.C.L. și B.N.P., s-a încheiat, la 13 decembrie 1991, Convenția de Credit Export, care prevedea acordarea către W.T.C.B. a unui credit în valoare de 500.000.000 lei franci francezi.

La aceeași dată, între W.T.C.B. și un grup de bănci franceze, acestea din urmă în calitate de agent, s-a încheiat și Convenția de Credit de însoțire pe termen lung, care prevedea, la rândul său, acordarea unui credit către W.C.T.B. în valoare maximă de 108.000.000 franci francezi. Odată cu semnarea celor două convenții de credit, la cererea împrumutătorilor francezi, Ministerul Economiei și Finanțelor, în calitate de reprezentant al statului român, a emis, unilateral, două scrisori de garanție, prin care garantează irevocabil și necondiționat plata sumelor creditate. La 15 mai 2002, Ministerul Finanțelor Publice a notificat reclamanta pentru sumele de 336.840.314,74 lei franci francezi, reprezentând rate de capital, dobânzi și comisioane, în valoare de 961.730.759.331,12 lei și 1.105.597.277.946,14 lei majorări și penalități.

La 9 iulie 2002, A.V.A.B. a notificat reclamanta, care, prin contractul de cesiune de creanță nr. 3 din 28 iunie 2002, a preluat creanța deținută de Ministerul Finanțelor Publice. În drept se invocă dispozițiile Legii nr. 91/1993, Norma nr. 8904/1994, de aplicare a Legii nr. 91/1993, privind datoria publică emisă de Ministerul Finanțelor Publice, Legea nr. 81/1999, art. 1652 și urm. C. civ., art. 42 și 43 C. com. Curtea de Apel București, secția comercială, prin sentința civilă nr. 22 din 17 februarie 2003, respinge, ca nefondate, excepțiile invocate de pârâtele Ministerul Finanțelor Publice și A.V.A.B. Respinge, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta W.T.C.B. Obligă reclamanta către A.V.A.B.

la 297.500.000 lei cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal și motivat, reclamanta W.T.C.B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, că: 1. Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) respectiv, a dispozițiilor legale, care reglementează datoria publică, cuprinse succesiv, în timp, de Legea nr. 91/1993, privind datoria publică, de Norma nr. 8904/1994, de aplicare a Legii 91/1993, de Ordinul nr. 1572/1997, de Legea nr. 81/1999 și de O.M.F.

1631/1999, privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 81/1999, în sensul că a considerat că legiuitorul, prin legislația menționată mai sus, a înțeles să asimileze creanțele asupra societăților împrumutate garantate, creanțe generale, de executare a unor garanții suverane, constituite pentru garantarea creditelor externe, creanțelor bugetului de stat în ceea ce privește obligativitatea și cuantumul majorărilor și penalităților de întârziere în restituirea creditelor, pe de o parte, iar pe de altă parte, instanța de fond a făcut în mod greșit aplicarea legislației datoriei publice, menționate mai sus și în ceea ce privește garantarea W.T.C.B. de către Ministerul Finanțelor Publice, întrucât, la data emiterii celor două scrisori de garanție, în baza cărora au fost făcute plățile ce constituie creanța principală împotriva W.T.C.B., nu exista o asemenea legislație.

2. Instanța de fond a apreciat greșit actul juridic, dedus judecății, art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că, confundă raporturile juridice obligaționale, existente în speță, apreciind total greșit că dreptul de regres al Ministerul Finanțelor Publice ar fi afectat de o condiție suspensivă, mixtă și pozitivă, respectiv de condiția achitării integrale a datoriei către băncile străine, a cărei împlinire depinde de Ministerul Finanțelor Publice și W.T.C.B. În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta arată că, prin încheierea celor două convenții, precum și prin emiterea scrisorilor de garanție de către Ministerul Finanțelor Publice, s-au stabilit trei raporturi juridice, și anume: primul raport juridic obligațional între W.T.C.B.

și împrumutătorii francezi, în baza celor două convenții, prin care W.T.C.B. datorează împrumutătorilor plata ratelor de credit acordate și ajunse la scadență. Al doilea raport juridic obligațional s-a stabilit, prin emiterea scrisorilor de garanție de către Ministerul Finanțelor Publice, între acestea și împrumutători și în baza căruia Ministerul Finanțelor Publice se obligă să achite ratele de credit scadente în contul W.T.C.B., dacă acesta nu plătește la scadență. Acest raport este afectat de o condiție, neplata de către W.T.C.B. a ratelor scadente. Al treilea raport juridic obligațional se naște în momentul fiecărei plăți, pe care Ministerul Finanțelor Publice o face în numele W.T.C.B., dacă acesta nu achită rata de credit la scadență, în temeiul căruia Ministerul Finanțelor Publice dobândește un drept de regres împotriva W.T.C.B.

la momentul fiecărei plăți către împrumutătorii francezi. Ministerul Finanțelor Publice a înțeles, însă, să afecteze acest drept de regres de un termen suspensiv, și anume, plata integrală a creanțelor împrumutătorilor francezi. Mai susține recurenta că raporturile dintre W.T.C.B. și Ministerul Finanțelor Publice sunt afectate de un termen suspensiv și nu de o condiție suspensivă, așa după cum rezultă din caracterul cert al evenimentului, care afectează exigibilitatea creanței Ministerul Finanțelor Publice împotriva W.T.C.B., și anume, achitarea integrală a creanțelor împrumutătorilor francezi. Calificarea evenimentului, care afectează exigibilitatea creanței Ministerului Finanțelor Publice împotriva W.T.C.B., ca o condiție posibilă și mixtă de către instanța de fond, este incompatibilă cu natura juridică a actului dedus judecății, reprezentat de scrisorile de garanție personală a statului român, susține recurenta.

3. Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) în sensul că, în considerentele acesteia, se susține că „majorările de întârziere au caracter legal și convențional” și se „datorează din ziua următoare efectuării plății la extern”, precum și că „penalitățile și majorările sancționează, în persoana W.T.C.B., pasivitatea la plată imediat” ca, spre finalul hotărârii, instanța să facă afirmația că obligația de plată a W.T.C.B. către Ministerul Finanțelor Publice nu există, întrucât dreptul de regres al acestuia din urmă este afectat de o condiție suspensivă. Recurenta critică calificarea dată evenimentului de către instanța de fond, ce afectează dreptul de regres al Ministerului Finanțelor Publice împotriva W.T.C.B., ca o condiție mixtă pozitivă, că acest drept de regres nu există până la împlinirea acelui eveniment viitor și nesigur, în eventualitatea că se va realiza vreodată.

Recurenta susține că evenimentul, care afectează dreptul de regres al Ministerului Finanțelor Publice împotriva W.T.C.B., și anume, achitarea integrală a creanțelor împrumutătorilor francezi, nu poate fi calificat decât ca un eveniment viitor și sigur că se va produce. Numai afectând dreptul de regres unei modalități, ca termenul suspensiv, statul român putea avea certitudinea exercitării dreptului său de regres împotriva W.T.C.B., la momentul când acest eveniment sigur se împlinește, susține recurenta, în final. În consecință, recurenta, în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii, așa cum a fost formulată și motivată în scris.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Din examinarea actelor de la dosar, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei, rezultă că instanța, în mod corect, a apreciat actul juridic, dedus judecății, și probatoriile administrate în cauză, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii și a fost dată în conformitate cu dispozițiile legale, incidente cauzei, efectuându-se o interpretare integrală și judicioasă a acestora, astfel că, recursul declarat de reclamantă nu îndeplinește nici una din condițiile prevăzute de art. 304, pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., menționate de recurentă, pentru a fi admis și a reforma hotărârea atacată cu recurs. - Cu privire la primul motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: Din analiza motivului de recurs și a actelor normative enumerate de recurenta-reclamantă și care privesc datoria publică a statului, rezultă, fără echivoc și putință de tăgadă, că legiuitorul a înțeles să asimileze creanțele asupra societăților împrumutate garantate, creanțe generate de executarea unor garanții suverane, constituite pentru garantarea creditelor externe, creanțelor bugetului de stat, în ce privește obligativitatea și cuantumul dobânzilor și penalităților de întârziere în restituirea creditelor, situație reținută în mod corect de instanță.

Așa fiind, nu poate fi reținută o altă teză decât aceea că majorările și penalitățile de întârziere, prevăzute de art. 20 alin. ultim din Instrucțiunile nr. 1572/1997, au caracter legal și nu convențional, așa cum încearcă să demonstreze recurenta, și că, prin urmare, sunt datorate indiferent dacă, printr-o convenție între Ministerul Finanțelor Publice și debitorul garant, s-ar fi stipulat drepturile și obligațiile părților și se datorează din ziua următoare efectuării plății la extern.

Concluziile instanței de fond sunt în totală concordanță cu prevederile art. 20 alin. (2) din Norma nr. 8904/1994 de aplicare a Legii nr. 91/1993, privind datoria publică, cu modificările și completările din Instrucțiunile 1572/1997, în sensul că drepturile și obligațiile părților, prevăzute în actul normativ sus menționat, se referă la constituirea fondului de risc, respectiv, cote procentuale și mod de plată al acestora și nu clauze permisive, privind majorările și penalitățile de întârziere la debitele restante. De altfel, în completarea ulterioară, adusă acestei norme prin Instrucțiunile 1572/1997, prin art. 1 ultimul alineat, s-a prevăzut o normă imperativă cu privire la plata penalităților și majorărilor, fără a distinge dacă există sau nu convenție.

În mod corect a reținut instanța de fond că obligativitatea plății majorărilor de întârziere privește atât debitele restante la data apariției legii, cât și pentru debitele ce devin restante ulterior apariției actului normativ, indiferent de data raportului juridic care le-a generat. Prin norme imperative, legiuitorul a statuat că sumele achitate la extern de Ministerul Finanțelor Publice sunt asimilate creanțelor bugetare sub aspectul obligativității plății majorărilor de întârziere. Astfel fiind, susținerea recurentei, în sensul că alin. (5) din Norma nr. 8904/1994 se aplică numai dacă există convenții, care să prevadă plata majorărilor și penalităților de întârziere, și numai acelor convenții încheiate ulterior publicării în Monitorul Oficial (24 septembrie 1997) a Ordonanței nr. 1572/1997, este lipsită de suport legal.

Izvorul juridic al obligației W.T.C.B. nu este scrisoarea de garanție și obligația asumată de statul român prin Ministerul Finanțelor Publice față de împrumutătorii francezi, cum încearcă să acrediteze recurenta, ci este în lege, respectiv, legea care reglementează datoria publică și se naște „ ope legis ”, odată cu plata la extern, făcută în numele debitorului garantat. De altfel, recurenta, în concluzia de la dosarul de recurs, susține că acele creanțe, care sunt rezultate din plata de către Ministerul Finanțelor Publice a sumelor datorate la extern de către garantat, sunt asimilate creanțelor bugetare. - Referitor la a doua critică din primul motiv de recurs de legalitate, ce vizează aplicarea greșită a legislației datoriei publice în ceea ce privește garantarea W.T.C.B.

de către Ministerul Finanțelor Publice, întrucât, la data emiterii celor două scrisori de garanție, în baza cărora au fost făcute plățile ce constituie creanța principală împotriva W.T.C.B., nu exista o asemenea legislație, este neîntemeiată și va fi respinsă în consecință. Potrivit Normelor metodologice nr. 8904/1994 de aplicare a Legii nr. 91/1993, împrumuturile contractate până la apariția Legii nr. 91/1993, cum în mod corect a reținut instanța de fond, constituie „datorie publică” în măsura în care sunt contractate direct de stat sau în măsura în care, în acordurile, convențiile, instrumentele de ratificare încheiate, este prevăzută garanția statului român. De altfel, acordarea împrumuturilor de către băncile franceze s-a făcut cu condiția și în considerația garanției suverane, materializată în cele două scrisori de garanție.

Prin Norma nr. 8904 din 27 decembrie 1994 pct. 2, s-a statuat că împrumuturile, contractate până la apariția Legii nr. 91/1993, constituie „datorie publică” în măsura în care sunt contractate direct de stat sau în măsura în care, în convențiile, acordurile, instrumentele de ratificare încheiate, este prevăzută garanția statului român. Fiind calificate ca o datorie publică, împrumuturile de care a beneficiat reclamanta se supun legislației în materie în ce privește natura, întinderea și procedura de recuperare a sumelor datorate cu acest titlu. De asemenea, nici critica hotărârii fondului, vizând aprecierea greșită a actului dedus judecății, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., nu este întemeiată, întrucât, astfel cum, în mod detaliat, a motivat instanța de fond, soluția adoptată, raportul juridic dintre W.T.C.B. și Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi circumscris regulilor fidejusiunii, datorită naturii speciale a acestuia, scrisoarea de garanție bancară, emisă de Ministerul Finanțelor Publice, este un angajament consensual în relația cu finanțatorul extern și exclusiv cu acesta, nu este un act cu titlu gratuit, iar pasivitatea la plată a W.T.C.B. este sancționată cu penalități și majorări de întârziere. Creanța Ministerului Finanțelor Publice nu izvorăște din subrogația în drepturile creditorului plătit, specifică fidejusorului, ci își are izvorul în legea datoriei publice, incidentă în speță.

Nici susținerea recurentei că, dreptul de regres al Ministerul Finanțelor Publice este afectat de un termen suspensiv, nu poate fi reținută, întrucât, așa cum, în mod corect, a reținut instanța de fond prin hotărârea atacată, acest drept este afectat de o condiție suspensivă mixtă și pozitivă, respectiv de condiția achitării integrale a datoriei către băncile străine, eveniment care este incert ca producere – față de termenul suspensiv, care este definit ca un eveniment viitor și sigur ca realizare. Referitor la ultima critică a hotărârii, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., constând în faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, Curtea apreciază că este neîntemeiată și va fi respinsă ca atare, întrucât instanța, în considerente, nu a făcut altceva decât să nuanțeze și să exemplifice această afirmație cu privire la faptul că dreptul de regres nu este afectat de un termen suspensiv, cum susține recurenta, ci de o condiție suspensivă mixtă și pozitivă, respectiv de condiția achitării integrale a datoriei către băncile străine. Astfel, motivele contradictorii, invocate de recurentă, sunt neîntemeiate, întrucât motivarea deciziei este făcută detaliat și la obiect, fiind de natură a forma convingerea că soluția se sprijină pe probele administrate în cauză și actele normative incidente acesteia.

Pentru considerentele ce preced, Curtea, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă. În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la cheltuielile de judecată, în sumă de 148.750.000 lei, solicitate de intimata-pârâtă A.V.A.B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D EC I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC W.T.C.B. SA împotriva sentinței civile nr. 22 din 17 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Obligă recurenta la plata sumei de 148.750.000 lei, cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă A.V.A.B. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2003.