ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 560/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta Societatea comercială W.T.C.B. S.A. a solicitat, pe calea acțiunii în contencios administrativ, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, anularea parțială a deciziei nr. 834 din 8 iunie 2001, în ceea ce privește aspectele consemnate la pct. 4 din decizie și anume: - încheierea unei convenții între Ministerul Finanțelor Publice și W.T.C.B. S.A.

pentru creditele contractate de societate și garantate de Ministerul Finanțelor Publice; - activitatea de trezorerie și achitarea obligațiilor către terți în ordinea scadențelor; - calculul majorărilor de întârziere în sumă de 636.685.566.954 lei, aferente sumelor plătite de Ministerul Finanțelor Publice în calitate de garant; - diferențele de curs valutar în sumă de 384.512.077.487 lei, aferente plăților de rate și dobânzi efectuate de Ministerul Finanțelor Publice, ca urmare a executării scrisorilor de garanție la creditele contractate de societate; - provizioanele pentru cauțiuni și garanții în sumă de 11.757.911.891 lei; - creșterea pierderii fiscale și reîntregirea acesteia la 31 decembrie 1999 la suma de 841.804.904.429 lei; - măsura de încheiere de către W.T.C.B.

S.A. și Direcția Generală Datorie Publică și Administrarea Patrimoniului Statului – Direcția Datorie Publică Externă din cadrul Ministerului Finanțelor Publice a unei convenții în care să se prevadă drepturile și obligațiile părților, precum și modul de recuperare a creanțelor de către Ministerul Finanțelor Publice; - măsura includerii în Convenția încheiată de W.T.C.B. S.A. și Ministerul Finanțelor Publice a unei clauze asiguratorii privind desfășurarea activității economico-financiare în baza unui buget de venituri și cheltuieli fundamentat pe indicatori de performanță care să asigure cel puțin constituirea surselor pentru rambursarea creditelor, supervizat de Ministerul Finanțelor Publice în calitate de principal creditor și garant al împrumutului în fața băncilor străine.

Pe cale de consecință, a solicitat anularea acelorași măsuri dispuse prin procesul verbal de control nr. 660016 din 10 ianuarie 2001. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că, în perioada 6 noiembrie – 20 decembrie 2000, s-a efectuat un control de către inspectori de specialitate din cadrul Ministerului Finanțelor Publice – Direcția Generală de Control Fiscal, având ca obiect modul de constituire, evidențiere și virare de către S.C. „W.T.C.B.” S.A. a impozitului reținut la sursă, aferent persoanelor nerezidente și a taxei pe valoare adăugată.

În perioada 6 noiembrie – 29 decembrie 2000, a avut loc și controlul efectuat de consilieri din cadrul Ministerului Finanțelor Publice – Direcția Generală Controlul Administrării Activelor Statului, având ca obiect controlul tematic privind verificarea modului de rambursare a creditelor contractate de reclamantă cu garanția statului, finalizat prin încheierea procesului-verbal de control din 10 ianuarie 2001. A mai arătat că împotriva actelor de control a formulat contestație soluționată de Ministerul Finanțelor Publice prin decizia nr. 835 din 8 iunie 2001. A subliniat că dintre cele două acte de control, procesul-verbal din 10 ianuarie 2001 conține o serie de măsuri pe care le-a contestat, dar care au fost menținute prin decizia nr. 835/2001 și care vizează relația reclamantei cu Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant al W.T.C.B., față de creditorii ai căror șefi de filă sunt băncile creditoare S.G.

și C. din Franța. A invocat nelegalitatea deciziei, susținând necompetența pârâtului de a dispune în baza H.G. nr. 18/2001 asupra convenției de garanție din 7 ianuarie 1992, neretroactivitatea legii datoriei publice, încălcarea principiului libertății actelor juridice, ignorarea principiului consensualismului, modul de stabilire a datei scadenței și calculul majorărilor de întârziere. Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 806 din 12 septembrie 2002, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că decizia contestată este legală, reclamanta neavând un drept recunoscut de lege care să fi fost vătămat. Împotriva acestei sentințe și împotriva încheierii din 20 septembrie 2001, pronunțate în dosarul nr.1220/2001, reclamanta W.T.C.B.

S.A. a declarat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. Prin primul motiv de casare, ce privește atât încheierea din 20 septembrie 2001, cât și sentința, recurenta-reclamantă, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. a susținut că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin. (2) din același cod. În acest sens, a învederat, în esență, că instanța, fără să-și motiveze decizia, prin încheierea recurată, a respins o parte din obiectivele expertizei, propuse de reclamantă, care aveau ca scop stabilirea de către o persoană neutră – expertul – a valorii în lei a sumelor achitate băncilor creditoare de Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant, și astfel a soluționat cauza fără ca probatoriul necesar să fie integral administrat.

Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct.7 C. proc. civ. Prin prisma acestui motiv recurenta-reclamantă a criticat încheierea, susținând că aceasta nu este motivată. Cât privește sentința, a apreciat că sunt eronate și nemotivate consemnările instanței de fond, întrucât critica reclamantei viza depășirea de către organele de control a competenței de control, iar nu a obiectivelor controlului, cum greșit s-a reținut. Totodată, a apreciat că sentința conține motive contradictorii când se referă la convenția privind drepturile și obligațiile reclamantei și ale pârâtului legate de efectuarea plăților pentru împrumutul extern. Al treilea motiv de recurs este cel reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc.civ.

și se referă, în esență, la calculul majorărilor de întârziere, sub acest aspect recurenta-reclamantă considerând că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății. Următorul motiv de casare invocat este prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează provizioanele pentru cauțiuni și garanții în valută, în legătură cu care recurenta-reclamantă susține că instanța a făcut o greșită aplicare a legii, considerându-le ca fiind nedeductibile fiscal. Prin ultimul motiv al recursului, întemeiat pe pct.10 al art. 304 C. proc. civ. recurenta-reclamantă pretinde că instanța nu s-a pronunțat asupra concluziilor expertizei în ce privește deductibilitatea diferențelor de curs valutar corespunzător plăților efectuate de Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant.

Examinând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele dosarului, cu normele legale incidente cauzei, ca și sub aspectul prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat. Din actele dosarului rezultă că reclamanta S.C. „W.T.C.B.” S.A. a contractat, pentru construirea Centrului de Comerț Internațional București, două credite externe de la băncile S.G. și C.L. din Franța, în sumă de 608 mil. FRF, pentru rambursarea cărora, prin H.G. nr. 752/1991, a fost autorizat să garanteze Ministerul Finanțelor Publice. Pentru cele două credite, Ministerul Finanțelor Publice a emis, la 7 octombrie 1992, scrisori de garanție în baza cărora s-au încheiat două convenții de credite: o convenție de credit export cu S.G.

pentru suma de 500 mil. FRF, prevăzută a fi rambursată în două tranșe, în 17 rate semestriale, începând cu 16 aprilie 1995 și, respectiv, 18 mai 1995, iar cea de a doua, pe termen lung, cu C.L., pentru suma de 108 mil. FRF, prevăzută a se rambursa în 19 rate semestriale, începând cu 16 aprilie 1995. Rambursarea creditelor a fost prevăzută a se efectua semestrial, conform scadentarelor, începând cu anul 1994, până în anul 2004. În perioada 1994 – 1996, plata creditelor și a dobânzilor aferente s-a efectuat de către societatea comercială conform scadentarelor. Începând cu anul 1997 reclamanta nu a mai rambursat integral și la termen datoria externă, ceea ce a condus la intervenția Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de garant, care a efectuat plăți la extern către băncile finanțatoare.

În urma dispoziției Curții de Conturi a României, în perioada 6 noiembrie – 29 decembrie 2000, s-a efectuat un control tematic la S.C. „W.T.C.B.” S.A. care a avut ca obiect verificarea modului de rambursare a creditelor contractate cu garanția statului. La pct. 7 din tematica de control se menționează că „În cazul în care se constată că societatea verificată nu a constituit sursele de rambursare a creditelor contractate cu garanția statului, se va verifica realitatea veniturilor, a cheltuielilor și a rezultatelor economico-financiare declarate prin bilanțurile contabile”. Ca urmare a controlului, s-a încheiat procesul verbal nr. 660016 din 10 ianuarie 2001, contestat de reclamantă, contestație soluționată de Ministerul Finanțelor Publice prin decizia nr. 835 din 8 iunie 2001, a cărei anulare parțială, respectiv în ceea ce privește pct. 4, formează obiectul prezentei cauze.

În cursul soluționării pricinii de către instanța de fond, reclamanta a solicitat, pe lângă proba cu înscrisuri și efectuarea unei expertize contabile, în acest scop depunând lista cu obiecțiunile propuse. Prin încheierea de la 20 septembrie 2001, instanța a admis probele solicitate, admițând în parte obiectivele propuse de reclamantă privind raportul de expertiză contabilă. Potrivit prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța va putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare pentru justa soluționare a unei cauze, iar potrivit prevederilor art. 201 alin. (1) din același cod, instanța, când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, va numi, la cererea părților ori din oficiu, unul sau trei experți, stabilind totodată „prin încheiere punctele asupra cărora aceștia urmează să se pronunțe”.

Rezultă că expertiza, în întregul ei, este un mijloc de probă lăsat la aprecierea instanței, care are în vedere criteriul concludenței. În speță, instanța încuviințând proba cu expertiza contabilă, în mod corect a admis acele obiective pe care le-a considerat concludente pentru dezlegarea pricinii. În ce privește sentința recurată, se constată că instanța de fond a examinat cauza și s-a pronunțat asupra acesteia pe baza unui probatoriu complet și în limitele investirii sale. Așa fiind și cum criticile formulate pe acest temei nu constituie motive de nulitate, ele nu pot duce la casarea celor două hotărâri. Din examinarea celui de-al doilea motiv de recurs rezultă că instanța fondului, cu o motivare succintă, dar pertinentă, a soluționat capătul de cerere vizând efectuarea controlului privind modul de rambursare a creditelor externe contractate de reclamantă cu garanția statului.

De reținut, sub acest aspect, că potrivit art. 16 din Legea nr. 91/1993 privind datoria publică „Derularea operațiunilor privind realizarea angajamentelor de datorie publică externă se efectuează de către Ministerul Finanțelor care, în acest scop încheie convenții cu băncile comerciale și cu beneficiarii împrumuturilor contractate”, iar conform prevederilor art. 23 din aceeași lege „Ministerul Finanțelor urmărește constituirea resurselor de rambursare de către beneficiarii împrumuturilor externe garantate de stat, ține evidența creanțelor statului provenite din executarea garanțiilor acordate și acționează pentru recuperarea lor de la debitori”.

Susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora prin aplicarea prevederilor cuprinse în Legea datoriei publice nr. 91/1993, convențiilor de credit extern încheiate în anul 1991, au fost încălcate dispozițiile art. 78 din Constituția României, nu pot fi reținute, având în vedere că cele două convenții sunt de lungă durată, cu executare succesivă, așa cum corect a consemnat instanța de fond, astfel că, de la data intrării în vigoare a legii precitate, părțile erau ținute să respecte dispozițiile acesteia, ca fiind actul normativ care guvernează actele și faptele îndeplinite pe toată durata valabilității sale. Nici motivul de recurs prin care se critică soluția primei instanțe privind calculul majorărilor de întârziere nu este întemeiat.

Potrivit art.I din Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 1572/1997 privind completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 91/1993 privind datoria publică, „La debitul restant se aplică majorări de întârziere în cuantumul prevăzut de dispozițiile legale în vigoare privind sumele datorate bugetului de stat, calculate începând cu ziua imediat următoare efectuării plății la extern și până la momentul recuperării integrale a acesteia”. Cum reclamanta, începând din anul 1997 nu a mai rambursat integral și la termen datoria externă, în mod corect, pentru plata unor rate a creditelor, a dobânzilor și a comisioanelor plătite de către Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant au fost calculate majorări de întârziere în valoare de 636.685.566.954 lei.

Afirmația recurentei-reclamante potrivit căreia prin obligarea sa la plata majorărilor de întârziere s-au încălcat dispozițiile pct. 7.1 din cele două scrisori de garanție nu poate fi reținută. Această clauză stabilește că „Garantul se angajează să nu ceară împrumutatului rambursarea plăților efectuate în baza prezentei garanții înainte ca creanțele Băncilor și Împrumutătorului datorate în baza Convenției și a Convenției de Credit Export și a biletelor de ordin subscrise de către împrumutat în cadrul Convenției și Convenției de Credit Export nu vor fi fost integral onorate, atât în privința capitalului, cât și a dobânzilor, dobânzilor de întârziere, comisioanelor, primelor de asigurare credit, cheltuielilor și accesoriilor”.

Textul citat precizează clar natura plăților pe care Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant, s-a obligat să nu le ceară până în momentul stabilit, plăți care nu pot fi confundate cu majorările de întârziere datorate potrivit dispozițiilor legale susmenționate. În ce privește regimul cheltuielilor cu provizioanele pentru cauțiuni și garanții, în sumă de 11.757.911.891 lei, se constată că instanța de fond, confirmând concluziile organelor de control, a făcut, contrar susținerilor recurentei-reclamante, o corectă aplicare a legii. De subliniat, în acest sens, că reclamanta încasa garanții în valută de la clienții săi pentru închirierea de spații, locuințe de lux, pentru eventualele pagube ce ar putea fi cauzate de către aceștia.

Provizioanele în discuție și care au fost deduse fiscal de către reclamantă, reprezintă diferența de curs valutar dintre cursul de la sfârșitul perioadei pentru care s-a efectuat reevaluarea și cursul zilei la care au fost înregistrate în contabilitate. Ori, aceste provizioane nu se regăsesc în nici una din categoriile de provizioane prevăzute de H.G. nr. 335/1995, ca fiind deductibile fiscal. În fine, ultima critică privind concluziile expertizei referitoare la regimul – deductibil sau nedeductibil – al diferențelor de curs valutar, corespunzător plăților efectuate de Ministerul Finanțelor Publice în calitate de garant în contul plăților externe, în cuantum de 384.512.077.487 lei, asupra cărora se pretinde că instanța de fond nu s-a pronunțat, se rețin următoarele: Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant, a achitat din disponibilitățile bănești proprii obligația reclamantei, contractată în devize.

Este evident că între momentul contractării creditelor și cel al plății, a avut loc o depreciere a monedei naționale. Potrivit Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, cheltuielile cu diferențele de curs valutar se înregistrează atunci când se achită din disponibilitățile bănești o obligație contractată în devize, iar între momentul contractării și cel al plății a avut loc o depreciere a monedei naționale. Întrucât Ministerul Finanțelor Publice a efectuat plățile în valută din disponibilitățile proprii, în valuta în care s-au contractat creditele, reclamanta avea obligația să înregistreze această datorie față de garant distinct și în valuta în care s-au contractat și s-au și achitat, ceea ce în realitate nu s-a efectuat, împrejurare confirmată, de altfel, și în raportul de expertiză contabilă.

În această situație, instanța de fond, respingând acțiunea reclamantei, a respins implicit și acest capăt al cererii. Față de cele ce preced, se constată că, criticile formulate împotriva sentinței reprezintă, în esență, reluarea unor apărări pe care reclamanta le-a formulat la fond și pe care instanța le-a soluționat în mod legal. Prin urmare, se reține că prima instanță a examinat și s-a pronunțat asupra întregului material probator administrat în cauză, a făcut o corectă interpretare a acestuia și a dispozițiilor legale aplicabile speței, iar hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței cu privire la legalitatea actelor administrative contestate. În consecință, se constată că atât încheierea, cât și sentința atacate cu recursul de față sunt legale și temeinice, iar motivele de casare fiind nefondate, recursul urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de Societatea comercială „W.T.C.” S.A. București împotriva încheierii de la 20 septembrie 2001 și a sentinței civile nr. 806 din 12 septembrie 2002, pronunțate de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ în dosarul nr. 1220/2001, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2004.