ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 560/2004

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 560/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta

Societatea comercială W.T.C.B. S.A. a solicitat, pe calea acțiunii în

contencios administrativ, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, anularea parțială a deciziei nr. 834 din 8 iunie 2001, în ceea ce

privește aspectele consemnate la pct. 4 din decizie și anume:

-

încheierea unei convenții între Ministerul Finanțelor Publice și W.T.C.B. S.A.

pentru creditele contractate de societate și garantate de Ministerul Finanțelor

Publice;

-

activitatea de trezorerie și achitarea obligațiilor către terți în ordinea

scadențelor;

-

calculul majorărilor de întârziere în sumă de 636.685.566.954 lei, aferente

sumelor plătite de Ministerul Finanțelor Publice în calitate de garant;

-

diferențele de curs valutar  în sumă de 384.512.077.487 lei, aferente plăților

de rate și dobânzi efectuate de Ministerul Finanțelor Publice, ca urmare a

executării scrisorilor de garanție la creditele contractate de societate;

-

provizioanele pentru cauțiuni și garanții în sumă de 11.757.911.891 lei;

- creșterea

pierderii fiscale și reîntregirea acesteia la 31 decembrie 1999 la suma de

841.804.904.429 lei;

-

măsura de încheiere de către W.T.C.B. S.A. și Direcția Generală Datorie Publică

și Administrarea  Patrimoniului Statului – Direcția Datorie Publică Externă din

cadrul Ministerului Finanțelor Publice a unei convenții în care să se prevadă

drepturile și obligațiile părților, precum și modul de recuperare a creanțelor

de către Ministerul Finanțelor Publice;

-

măsura includerii în Convenția încheiată de W.T.C.B. S.A. și Ministerul

Finanțelor Publice a unei clauze asiguratorii privind desfășurarea activității

economico-financiare în baza unui buget de venituri și cheltuieli fundamentat

pe indicatori de performanță care să asigure cel puțin constituirea surselor

pentru rambursarea creditelor, supervizat de Ministerul Finanțelor Publice în

calitate de principal creditor și garant al împrumutului în fața băncilor

străine.

Pe cale

de consecință, a solicitat anularea acelorași măsuri dispuse prin procesul

verbal de control nr. 660016 din 10 ianuarie 2001.

În

motivarea acțiunii reclamanta a arătat că, în perioada 6 noiembrie – 20

decembrie 2000, s-a efectuat un control de către inspectori de specialitate din

cadrul Ministerului Finanțelor Publice – Direcția Generală de Control Fiscal,

având ca obiect modul de constituire, evidențiere și virare de către S.C.

„W.T.C.B.” S.A. a impozitului reținut la sursă, aferent persoanelor nerezidente

și a taxei pe valoare adăugată.

În

perioada 6 noiembrie – 29 decembrie 2000, a avut loc și controlul efectuat de

consilieri din cadrul Ministerului Finanțelor Publice – Direcția Generală

Controlul Administrării Activelor Statului, având ca obiect controlul tematic

privind verificarea modului de rambursare a creditelor contractate de

reclamantă cu garanția statului, finalizat prin încheierea procesului-verbal de

control din 10 ianuarie 2001.

A mai

arătat că împotriva actelor de control a formulat contestație soluționată de

Ministerul Finanțelor Publice prin decizia nr. 835 din 8 iunie 2001.

A subliniat că dintre

cele două acte de control, procesul-verbal din 10 ianuarie 2001 conține o serie

de măsuri pe care le-a contestat, dar care au fost menținute prin decizia nr. 835/2001

și care vizează relația reclamantei cu Ministerul Finanțelor Publice, în

calitate de garant al W.T.C.B., față de creditorii ai căror șefi de filă sunt

băncile creditoare S.G. și C. din Franța.

A

invocat nelegalitatea deciziei, susținând necompetența pârâtului de a dispune

în baza H.G. nr. 18/2001 asupra convenției de garanție din 7 ianuarie 1992,

neretroactivitatea legii datoriei publice, încălcarea principiului libertății

actelor juridice, ignorarea principiului consensualismului, modul de stabilire

a datei scadenței și calculul majorărilor de întârziere.

Curtea

de Apel București, secția contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 806

din 12 septembrie 2002, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru

a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că decizia contestată este

legală, reclamanta neavând un drept recunoscut de lege care să fi fost vătămat.

Împotriva

acestei sentințe și împotriva încheierii din 20 septembrie 2001, pronunțate în

dosarul nr.1220/2001, reclamanta W.T.C.B. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe

motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.

Prin

primul motiv de casare, ce privește atât încheierea din 20 septembrie 2001, cât

și sentința, recurenta-reclamantă, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 C.

proc. civ. a susținut că instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art.105 alin. (2) din același cod.

În

acest sens, a învederat, în esență, că instanța, fără să-și motiveze decizia,

prin încheierea recurată, a respins o parte din obiectivele expertizei, propuse

de reclamantă, care aveau ca scop stabilirea de către o persoană neutră –

expertul – a valorii în lei a sumelor achitate băncilor creditoare de

Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant, și astfel a soluționat

cauza fără ca probatoriul necesar să fie integral administrat.

Al

doilea motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct.7 C. proc.

civ.

Prin

prisma acestui motiv recurenta-reclamantă a criticat încheierea, susținând că

aceasta nu este motivată.

Cât

privește sentința, a apreciat că sunt eronate și nemotivate consemnările

instanței de fond, întrucât critica reclamantei viza depășirea de către

organele de control a competenței de control, iar nu a obiectivelor

controlului, cum greșit s-a reținut.

Totodată,

a apreciat că sentința  conține motive contradictorii când se referă la

convenția  privind  drepturile și obligațiile reclamantei și ale pârâtului legate

de efectuarea plăților pentru împrumutul extern.

Al

treilea motiv de recurs este cel reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc.civ. și

se referă,  în esență, la calculul majorărilor de întârziere, sub acest aspect

recurenta-reclamantă considerând că instanța a interpretat greșit actul dedus

judecății.

Următorul

motiv de casare invocat este prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează

provizioanele pentru cauțiuni și garanții în valută, în legătură cu care

recurenta-reclamantă susține că instanța a făcut o greșită aplicare a legii,

considerându-le ca fiind nedeductibile fiscal.

Prin

ultimul motiv al recursului, întemeiat pe pct.10 al art. 304 C. proc. civ.  recurenta-reclamantă

pretinde că instanța nu s-a pronunțat asupra concluziilor expertizei în ce

privește deductibilitatea diferențelor de curs valutar corespunzător plăților

efectuate de Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant.

Examinând

sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele dosarului, cu

normele legale incidente cauzei, ca și sub aspectul prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat.

Din

actele dosarului rezultă că reclamanta S.C. „W.T.C.B.” S.A. a  contractat,

pentru construirea Centrului de Comerț Internațional București, două credite

externe de la băncile S.G. și C.L. din Franța, în sumă de 608 mil. FRF, pentru

rambursarea cărora, prin H.G. nr. 752/1991, a fost autorizat să garanteze

Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru

cele două credite, Ministerul Finanțelor Publice a emis, la 7 octombrie 1992,

scrisori de garanție în baza cărora s-au încheiat două convenții de credite: o

convenție de credit export cu S.G. pentru suma de 500 mil. FRF, prevăzută a  fi

rambursată în două tranșe, în 17 rate semestriale, începând cu 16 aprilie 1995

și, respectiv, 18 mai 1995, iar cea de a doua, pe termen lung, cu C.L., pentru

suma de 108 mil. FRF, prevăzută a se rambursa în 19 rate semestriale, începând

cu 16 aprilie 1995.

Rambursarea

creditelor a fost prevăzută a se efectua semestrial, conform scadentarelor,

începând cu anul 1994, până în anul 2004.

În

perioada 1994 – 1996, plata creditelor și a dobânzilor aferente s-a efectuat de

către societatea comercială  conform scadentarelor.

Începând

cu anul 1997 reclamanta nu a mai rambursat integral și la termen datoria

externă, ceea ce a condus la intervenția Ministerului Finanțelor Publice, în

calitate de garant, care a  efectuat plăți la extern către băncile

finanțatoare.

În

urma dispoziției Curții de Conturi a României, în perioada 6 noiembrie – 29

decembrie 2000, s-a efectuat un control tematic la S.C. „W.T.C.B.” S.A. care a

avut ca obiect verificarea modului de rambursare a creditelor contractate cu

garanția statului.

La

pct. 7 din tematica de control se menționează că „În cazul în care se constată

că societatea verificată nu a constituit sursele de rambursare a creditelor

contractate cu garanția statului, se va verifica realitatea veniturilor, a

cheltuielilor și a rezultatelor economico-financiare declarate prin bilanțurile

contabile”.

Ca

urmare a controlului, s-a încheiat procesul verbal nr. 660016 din 10 ianuarie

2001, contestat de reclamantă, contestație soluționată de Ministerul Finanțelor

Publice prin decizia nr. 835 din 8 iunie 2001, a cărei anulare parțială,

respectiv în ceea ce privește pct. 4, formează obiectul prezentei cauze.

În

cursul soluționării pricinii de către instanța de fond, reclamanta a solicitat,

pe lângă proba cu înscrisuri și efectuarea unei expertize contabile, în acest

scop depunând lista cu obiecțiunile propuse.

Prin

încheierea de la 20 septembrie 2001, instanța a admis probele solicitate,

admițând în  parte obiectivele propuse de reclamantă privind raportul de

expertiză contabilă.

Potrivit

prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța va putea ordona

administrarea probelor pe care le consideră necesare pentru justa soluționare a

unei cauze, iar potrivit prevederilor art. 201 alin. (1) din același cod,

instanța, când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt consideră necesar să

cunoască părerea unor specialiști, va numi, la cererea părților ori din oficiu,

unul sau trei experți, stabilind totodată „prin încheiere punctele asupra

cărora aceștia urmează să se pronunțe”.

Rezultă

că expertiza, în întregul ei, este un mijloc de probă lăsat la aprecierea

instanței, care are în vedere criteriul concludenței.

În

speță, instanța încuviințând proba cu expertiza contabilă, în mod corect a

admis acele obiective pe care le-a considerat concludente pentru dezlegarea

pricinii.

În

ce privește sentința recurată, se constată că instanța de fond a examinat cauza

și s-a pronunțat asupra acesteia pe baza unui probatoriu complet și în limitele

investirii sale.

Așa

fiind și cum criticile formulate pe acest temei nu constituie motive de

nulitate, ele nu pot duce la casarea celor două hotărâri.

Din

examinarea celui de-al doilea motiv de recurs rezultă că instanța fondului, cu

o motivare succintă, dar pertinentă, a soluționat capătul de cerere vizând

efectuarea controlului privind modul de rambursare a creditelor externe

contractate de reclamantă cu garanția statului.

De

reținut, sub acest aspect, că potrivit art. 16 din Legea nr. 91/1993 privind

datoria publică „Derularea operațiunilor privind realizarea angajamentelor de

datorie publică externă se efectuează de către Ministerul Finanțelor care, în

acest scop încheie convenții cu băncile comerciale și cu beneficiarii

împrumuturilor contractate”, iar conform prevederilor art. 23 din aceeași lege

„Ministerul Finanțelor urmărește constituirea resurselor de rambursare de către

beneficiarii împrumuturilor externe garantate de stat, ține  evidența

creanțelor statului provenite din executarea garanțiilor acordate și acționează

pentru recuperarea lor de la  debitori”.

Susținerile

recurentei-reclamante potrivit cărora prin aplicarea prevederilor cuprinse în

Legea datoriei publice nr. 91/1993, convențiilor de credit extern încheiate în

anul 1991, au fost încălcate  dispozițiile art. 78 din Constituția României, nu

pot fi reținute, având în vedere că cele două convenții sunt de lungă durată,

cu executare succesivă, așa cum corect a consemnat instanța de fond, astfel că,

de la data intrării în vigoare a legii precitate, părțile erau ținute să

respecte dispozițiile acesteia, ca fiind actul normativ care guvernează actele

și faptele îndeplinite pe toată durata valabilității sale.

Nici

motivul de recurs prin care se critică soluția primei instanțe privind calculul

majorărilor de întârziere nu este întemeiat.

Potrivit

art.I din Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 1572/1997 privind completarea

Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 91/1993 privind datoria publică,

„La debitul restant se aplică majorări de întârziere în cuantumul prevăzut de

dispozițiile legale în vigoare privind sumele datorate bugetului de stat,

calculate începând cu ziua imediat următoare efectuării plății la extern și

până la momentul recuperării integrale a acesteia”.

Cum

reclamanta, începând din anul 1997 nu a mai rambursat integral și la termen

datoria externă, în mod corect, pentru plata unor rate a creditelor, a

dobânzilor și a comisioanelor plătite de către Ministerul Finanțelor Publice,

în calitate de garant au fost calculate majorări de întârziere în valoare de

636.685.566.954 lei. Afirmația recurentei-reclamante potrivit căreia prin

obligarea sa la plata majorărilor de întârziere s-au încălcat dispozițiile pct.

7.1 din cele două scrisori de garanție nu poate fi reținută.

Această

clauză stabilește că „Garantul se angajează  să nu ceară împrumutatului

rambursarea plăților  efectuate în baza prezentei garanții înainte ca creanțele

Băncilor și Împrumutătorului datorate în baza Convenției și a Convenției de

Credit Export și a biletelor de ordin subscrise de către împrumutat în cadrul

Convenției și Convenției de Credit Export nu vor fi fost integral onorate, atât

în privința capitalului, cât și a dobânzilor, dobânzilor de întârziere,

comisioanelor, primelor de asigurare credit, cheltuielilor și accesoriilor”.

Textul

citat precizează clar natura plăților pe care Ministerul Finanțelor Publice, în

calitate de garant, s-a obligat să nu le ceară până în momentul stabilit, plăți

care nu pot fi confundate cu majorările de întârziere datorate potrivit

dispozițiilor legale susmenționate.

În

ce privește regimul cheltuielilor cu provizioanele pentru cauțiuni și garanții,

în sumă de 11.757.911.891 lei, se constată că instanța de fond, confirmând

concluziile organelor de control, a făcut, contrar susținerilor

recurentei-reclamante, o corectă aplicare a legii.

De

subliniat, în acest sens, că reclamanta încasa garanții în valută de la

clienții săi pentru închirierea de spații, locuințe de lux, pentru eventualele

pagube ce ar putea fi cauzate de către aceștia.

Provizioanele

în discuție și care au fost deduse fiscal de către reclamantă, reprezintă

diferența de curs valutar dintre cursul de la sfârșitul perioadei pentru care

s-a efectuat reevaluarea și cursul zilei la care au fost înregistrate în

contabilitate.

Ori,

aceste provizioane nu se regăsesc în nici una din categoriile de provizioane

prevăzute de H.G. nr. 335/1995, ca fiind deductibile fiscal.

În

fine, ultima critică privind concluziile expertizei referitoare la regimul –

deductibil sau nedeductibil – al diferențelor de curs valutar, corespunzător

plăților efectuate de Ministerul Finanțelor Publice în calitate de garant în

contul plăților externe, în cuantum de 384.512.077.487 lei, asupra cărora se

pretinde că instanța de fond nu s-a pronunțat, se rețin următoarele:

Ministerul

Finanțelor Publice, în calitate de garant, a achitat din disponibilitățile

bănești proprii obligația reclamantei, contractată în devize.

Este

evident că între momentul contractării creditelor și cel al plății, a avut loc

o depreciere  a monedei naționale.

Potrivit

Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, cheltuielile cu diferențele de

curs valutar se înregistrează atunci când se achită din disponibilitățile

bănești o obligație contractată în devize, iar între momentul contractării și

cel al plății a avut loc o depreciere a monedei naționale.

Întrucât

Ministerul Finanțelor Publice a efectuat plățile în valută din

disponibilitățile proprii, în valuta în care s-au contractat creditele,

reclamanta avea obligația să înregistreze această datorie față de garant

distinct și în valuta în care s-au contractat și s-au și achitat, ceea ce în

realitate nu s-a efectuat, împrejurare confirmată, de altfel, și în raportul de

expertiză contabilă.

În

această situație, instanța de fond, respingând acțiunea reclamantei, a respins

implicit și acest capăt al cererii.

Față

de cele ce preced, se constată că, criticile formulate împotriva sentinței

reprezintă, în esență, reluarea unor apărări pe care reclamanta le-a formulat

la fond și pe care instanța le-a soluționat în mod legal.

Prin

urmare, se reține că prima instanță a examinat și s-a pronunțat asupra

întregului material probator administrat în cauză, a făcut o corectă

interpretare a acestuia și a  dispozițiilor legale aplicabile speței, iar

hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței cu privire la legalitatea actelor administrative contestate.

În

consecință, se constată că atât încheierea, cât și sentința atacate cu recursul

de față sunt legale și temeinice, iar motivele de casare fiind nefondate,

recursul urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de Societatea comercială „W.T.C.” S.A. București împotriva

încheierii de la 20 septembrie 2001 și a sentinței civile nr. 806 din 12

septembrie 2002, pronunțate de Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ în dosarul nr. 1220/2001, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 februarie 2004.