ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3658/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC Q.I. SRL, prin acțiunea formulată la data de 11 iunie 2002, a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Garda Financiară Centrală, solicitând ca în contradictoriu cu aceștia să se dispună anularea deciziei nr. 325 din 27 mai 2002 și a procesului-verbal nr. 379 din 5 martie 2002, cu consecința exonerării de plata sumei de 40.974.186.315 lei, reprezentând impozit pe veniturile obținute din jocurile de noroc, majorări de întârziere de 10% și penalități de 0,5%, calculate conform O.G. nr. 26/2001, fiind solicitată și suspendarea executării procesului-verbal nr. 379/2002, încheiat de Garda Financiară Centrală.

În motivarea acțiunii sale, reclamanta a susținut că pentru perioada supusă verificării, 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2001, organele fiscale de control au reținut în mod eronat în sarcina sa, că are de achitat la bugetul de stat, suma de 40.974.186.315 lei cu titlu de impozit pe veniturile obținute din jocurile de noroc, de către diferiți jucători, pe care nu l-a reținut la sursă și nu a fost virat, și în același mod eronat au fost calculate și stabilite penalizări și majorări de încă 9.272.157.112 lei, că aceste constatări s-au făcut cu încălcarea prevederilor legale, respectiv O.G. nr. 73/1999, H.G. nr. 1066/1999 și H.G. nr. 251/1999 și Legea nr. 87/1994. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 1051 din 1 octombrie 2003, a respins ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond sesizată a constatat în esență că actele organului de control, ca și decizia Ministerului Finanțelor Publice, de respingere a contestației, au fost legale, fiind corect stabilită obligația de plată către bugetul de stat, cu respectarea actelor normative incidente, adică O.G. nr. 73/1999 – art. 1 și 40, și nu H.G nr. 251/1999, Legea nr. 82/1991 și Legea nr. 87/1994. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta care critică hotărârea, ca fiind lipsită de temei legal ori că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. S-a susținut că instanța înlătură greșit aplicarea prevederilor H.G.

nr. 251/1999, act normativ care are aplicabilitate, raportat și la dispozițiile art. 26 din Legea nr. 82/1991, activități și operațiuni pe care reclamanta le-a efectuat legal, că a fost aplicată și interpretată eronat prevederea art. 39 și 40 din O.G. nr. 73/1999, că nu s-a ținut cont de venitul scutit a fi impozitat, conform art. 40 din O.G. nr. 73/1999. Se mai critică în dezvoltarea motivului de casare invocat de recurentă, hotărârea și pentru că a reținut ca fiind legal aplicate, prevederile art. 19 din Legea nr. 87/1994, cu referire la stabilirea impozitului, prin estimare. Din analiza recursului formulat prin prisma motivului invocat și în raport cu prevederile art. 304 C. proc.

civ., Curtea, îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit actului de control, activitatea recurentei a fost verificată pe perioada ianuarie - decembrie 2001, pentru premiile achitate la jocul tip cazino, verificare în urma căreia s-a reținut că sumele achitate jucătorilor nu au fost evidențiate pe fiecare jucător, nefiind calculat și reținut impozitul pe venitul din câștiguri, calculându-se o datorie la buget de 40.974.186.315 lei, reprezentând impozitul datorat de recurenta-reclamantă și majorări și penalizări aferente de 9.272.157.112 lei. Este de observat că prin art. 40 din O.G.

nr. 73/1999, se instituie în mod cert și clar obligația calculării, reținerii și virării impozitului pe venit, în sensul că veniturile obținute din jocuri de noroc, din premii și prime în bani și/sau în natură, prevăzute la art. 38, se impun prin reținere la sursă cu o cotă de 10% aplicată la venitul brut, obligația calculării, reținerii și virării impozitului revenind plătitorului de venituri, impozitul fiind final. În același timp art. 65 și 66 din același act normativ, ce reglementează impozitul pe venit – O.G. nr. 73/1999, dispun că plătitorii de venit cu regim de reținere la sursă a impozitului, sunt obligați să depună o declarație privind calcularea și reținerea impozitului la organul fiscal competent, plătitori care răspund pentru modul de îndeplinire a obligațiilor ce îi revin din ordonanța respectivă.

Nefiind îndeplinită obligația impusă de art. 65 din O.G. nr. 73/1999, aceea de a depune declarația de calculare și reținere a impozitului de către recurentă, organele gărzii financiare centrale au calculat cuantumul premiilor acordate de plătitorul recurent, pe baza centralizatorului lunar al încasărilor la mesele de joc. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că veniturile obținute din jocurile de noroc includ și veniturile din jocuri de tip cazino, astfel că aceste venituri, în ceea ce privește modalitatea lor de impunere, se supun prevederilor O.G. nr. 73/1999 și H.G. nr. 1066/1999, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 73/1999. Instanța de fond a reținut în mod legal că recurenta nu și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau conform prevederilor art. 40 alin. (1) și (2) din O.G.

nr. 73/1999. Nu pot fi reținute criticile recurentei, făcute în ceea ce privește o pretinsă contradicție ce există în hotărârea recurată în legătură cu aplicarea ori neaplicarea H.G. nr. 251/1999, deoarece este evident că acest act normativ reglementează condițiile de autorizare, organizare și exploatare a jocurilor de noroc, dar are dispoziții cum sunt cele din art. 51 și art. 80 lit. c), care instituie obligația respectării actelor normative în vigoare și a ținerii zilnice la sala de joc, a evidenței complete, clare, detaliate pentru premiile acordate.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nici celelalte argumente critice în susținerea motivului de casare formulate de recurentă, nu sunt fondate, ele fiind reluate și adoptate din contestație și din acțiune, etape în care au fost judicios analizate și respinse, reținându-se că actul de control este legal întocmit, că în mod corespunzător și obligația recurentei la bugetul de stat este legal stabilită, fiind soluționată corect modalitatea de stabilire a bazei de impozitare în condițiile concrete de activitate ale recurentei, dar cu aplicarea prevederilor legale, ca și aspectele legate de majorări și penalizări. În raport cu aceste considerente, se constată că instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică, probele fiind judicios și complet examinate, raportat la actele normative incidente în cauză, astfel că pe cale de consecință, recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC Q.I. SRL București împotriva sentinței civile nr. 1501 din 1 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2004.