ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1422/2004

Deliberând asupra recursului declarat de reclamanta B.I.R. (H.J.) împotriva deciziei nr. 578, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, la 28 noiembrie 2001, în dosarul nr. 3610/2001, constată următoarele: Prin sentința nr. 325, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, la 9 mai 2001, în dosarul nr. 4931/2000 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta B.I.R. (H.J.) împotriva pârâților CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, B.T. și B.V., precum și „în contradictoriu cu chemata în garanție SC H.N. SA, pârâții fiind obligați să îi lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 2 situat în București, str. Anda Calugareanu (fostă str. Antrenorilor) „împreună cu cota indiviză de 1/3 din terenul aferent”.

Prin aceeași sentință a fost admisă în parte o cerere de chemare în garanție formulată de pârâții B.T. și B.V. în contradictoriu cu SC H.N. SA, aceasta din urmă fiind obligată să le plătească 269 667 220,20 lei cu titlu de despăgubiri. Totodată a fost respinsă cererea reclamantei având ca obiect constatarea nulității contractului prin care CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI reprezentat de SC H.N. SA a vândut apartamentul menționat pârâților B.T. și B.V., a fost anulată ca netimbrată o cerere prin care acești din urmă pârâți solicitaseră obligarea chematei în garanție la plata unor daune morale și au fost compensate cheltuielile de judecată. Împotriva acestei sentințe au făcut apel MUNICIPIUL BUCUREȘTI reprezentat prin PRIMARUL GENERAL, pârâții B.T.

și B.V. și chemata în garanție SC H.N. SA, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, cu numărul de dosar 3610/2001. La termenul de la 28 noiembrie 2001, cu ocazia dezbaterilor asupra apelurilor astfel declarare a fost pusă în discuție și chestiunea autorității de lucru judecat în raport cu deciziile nr. 1645 din 16 mai 2000 și nr. 1714 din 17 mai 2000, pronunțate de Curtea Suprema de Justiție, secția civilă. Prin decizia civilă nr. 578, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, la 28 noiembrie 2001 au fost respinse atât excepția privind autoritatea de lucru judecat, cât și apelul chematei în garanție SC H.N. SA. Prin aceeași decizie au fost admise apelurile făcute de pârâți, fiind schimbată în parte sentința, în sensul respingerii cererii prin care reclamanta B.I.R.

(H.J.) revendicase imobilul litigios, precum și a cererii de chemare în garanție formulate de pârâții B.T. și B.V. Totodată instanța de apel a luat act de renunțarea acelorași pârâți la judecată în ceea ce privește cererea de acordare a unor daune morale și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. În considerentele deciziei s-a reținut că, în condițiile în care apartamentul aflat în litigiu fusese cumpărat de pârâții B.T. și B.V. numai aceștia, iar nu și apelantul MUNICIPIUL BUCUREȘTI, aveau calitate procesuală pasivă în cererea de revendicare formulată de reclamantă. S-a reținut, de asemenea, că „în compararea titlurilor, mai bine caracterizat este titlul pârâților care au dobândit proprietatea anterior pretinderii vreunui drept asupra imobilului de către reclamant”.

În aceeași ordine de idei s-a subliniat că „pârâții au opus reclamantei un titlu de proprietate valid dobândit în condițiile legii nr. 112/1995 “ și că B.T. și B.V. au acționat cu bună credință cumpărând imobilul „de la proprietarul aparent (statul reprezentat prin Primăria municipiului București și SC H.N. SA). În considerentele deciziei s-a mai relevat că: în cauză nu s-a făcut dovada unei fraudări a legii cu ocazia cumpărării imobilului de către chiriași, nu s-a constatat îndeplinirea cerințelor art. 1201 C. civ., cât privește autoritatea de lucru judecat pusă în discuție și nu există temeiuri pentru admiterea apelului făcut de SC H.N. SA în condițiile în care cererea de chemare în garanție a acesteia a fost respinsă ca o consecință a caracterului său subsecvent acțiunii principale.

La 27 februarie 2002, reclamanta B.I.R. (H.J.) a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 1438/2002. Sub aspectul argumentării în drept redactarea recursului este deficitară, deoarece prevederile „art. 304 pct. 7 -10 C. proc. civ.”, au fost menționate numai formal, fără ca expunerea ulterioară a criticilor aduse deciziei recurate să conțină referiri concrete la unul sau altul dintre cele patru motive legale de recurs menționate. De altfel însăși expunerea respectivelor critici nu a fost făcută într-o formă sistematizată. Procedând la o sistematizare a acestora, Curtea reține că recurenta-reclamantă a reproșat instanței de apel: omisiunea de a se pronunța asupra unei excepții privind o pretinsă fraudă la lege care ar atrage nulitatea absolută a contractului prin care pârâții B.T.

și B.V. au cumpărat imobilul care formează obiectul litigiului; greșita constatare a lipsei calității procesuale pasive a CONSILIULUI GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în condițiile în care judecata s-a purtat și cu privire la validitatea contractului amintit; greșita soluționare a excepției autorității de lucru judecat, inclusiv prin omisiunea de a se analiza respectiva excepție în raport cu decizia nr. 289, pronunțată la 19 noiembrie 1999 de către Curtea de Apel București care a statuat că titlul în baza căruia imobilul a fost deținut de către CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI este nul conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998; lipsa de temei a unor aprecieri potrivit cărora contractul de cumpărare a apartamentului de care se prevalează B.T.

și B.V. ar constitui un titlu de proprietate „mai bine caracterizat” decât acela al reclamantei, deoarece respectivul act este „necontestat sau anulat” și este încheiat de către cumpărători de bună credință care îi opun reclamantei nu numai titlul lor ci și „posesia efectivă a imobilului”; inconsecventa acestor ultime aprecieri care intervin după ce în decizia precedentă, nr. 289/1989, se reținuse că drepturile statului român și ale celor ce au cumpărat imobilul de la acesta sunt desființate, potrivit principiului „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, în condițiile în care reclamanta nu a pierdut niciodată dreptul legitim de proprietate asupra apartamentului. Tot în susținerea nulității actului juridic prin care pârâții B.T.

și B.V. au cumpărat apartamentul revendicat de reclamantă ca și al inopozabilității față de reclamantă a acelui contract au fost evocate dispozițiile art. 1803 C. civ., prevederile Legii nr. 112/1995 și ale H.G. nr. 11/1997, precum și Decizia nr. 73 din 8 august 1995 a Curții Constituționale. În aceeași ordine de idei s-a susținut că SC H.N. SA a semnat contractul amintit în calitate de vânzătoare și „reprezentantă a Primăriei municipiului București” deși în speță nu s-a făcut dovada că ar fi avut o împuternicire în acest sens.

S-a mai afirmat de către recurentă că existenta bunei credințe a pârâților, cumpărători ai apartamentului litigios s-a făcut de către instanța de apel prin aplicare retroactivă a criteriilor prevăzute de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și că în speță chestiunea bunei sau relei credințe este irelevantă, deoarece motivul de nulitate constă în fraudarea prevederilor Legii nr. 112/1995 care nu îngăduiau vânzarea către chiriași decât a imobilelor preluate de stat cu titlu. În legătură cu această critică a fost evocată și jurisprudența configurată prin mai multe decizii ale Curții Supreme de Justiție care au statuat că „hotărârile pronunțate în legătură cu acțiunile în revendicare ale adevăraților proprietari de imobile împotriva statului care au fost soluționate prin obligarea statului la restituirea către proprietarii legitimi ai acestor imobile sunt opozabile chiriașilor cumpărători, chiar dacă aceștia nu au participat la soluționarea proceselor” amintite.

O altă critică formulată în susținerea recursului s-a referit l-a evocarea de către instanța de apel a împrejurării că pârâții B.T. și B.V. locuiesc efectiv în apartament, aspect despre care s-a afirmat că este lipsit de relevanță în condițiile în care aceștia au posedat imobilul sub nume de proprietar mai puțin de 10 ani, iar deposedarea reclamantei s-a făcut prin violentă. În ceea ce îi privește intimații pârâți au solicitat respingerea recursului, B.T. și B.V. formulând în acest sens și o întâmpinare, iar intimata-chemată în garanție nu s-a prezentat în fața acestei curți și nici nu a formulat în scris punctul său de vedere referitor la recursul declarat în cauză. Recursul este nefondat. În acest sens, Curtea are în vedere că respingerea de către prima instanță a cererii de constatare a nulității actului de proprietate al pârâților B.T.

și B.V. nu a fost atacată cu apel de către reclamantă. Cu ocazia dezbaterilor asupra apelurilor chestiunea a fost reiterată în considerarea caracterului imprescriptibil al nulității absolute. Deși invocată în condițiile menționate, la limita abuzului de drept procesual, această susținere a fost, de asemenea, supusă dezbaterii părților, iar cu ocazia deliberării instanța a apreciat că respectiva apărare nu este fondată și nu justifică menținerea soluției inițiale de admitere a acțiunii în revendicare. De altfel în ultimul paragraf al motivării deciziei recurate s-a argumentat într-o formă explicită lipsa de suport a respectivelor susțineri ale reclamantei, astfel încât critica recurentei referitoare la o așa zisă omisiune a instanței de a se pronunța în legătură cu această apărare nu poate fi primită.

În același timp Curtea reține că referirea la lipsa calității procesuale pasive a MUNICIPIULUI BUCUREȘTI (și implicit a reprezentaților acestuia: PRIMARUL GENERAL ori CONSILIUL GENERAL), referire care se găsește în considerentele deciziei recurate vizează exclusiv capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, iar nu și apărările invocate de reclamantă în legătură cu lipsa de validitate ori de eficiență juridică a titlului de proprietate al pârâților B.T. și B.V. Prin urmare și sub acest aspect criticile formulate în susținerea recursului sunt nefondate. Pe de altă parte, Curtea reține că punerea în discuție, la 28 noiembrie 2001, a autorității de lucru judecat s-a făcut din oficiu, iar nu la inițiativa reclamantei.

Cu același prilej instanța de apel a precizat și limitele în care s-a autoinvestit menționând că excepția urma a fi dezbătuta și analizată numai în raport cu deciziile numerele 1645/2000 și 1714/2000 ale Curții Supreme de Justiție, iar nu cu decizia nr. 289/1999 a Curții de Apel București, așa cum eronat se afirmă în motivarea recursului. De altfel modul în care instanța de apel a soluționat chestiunea pusă din oficiu în discuția părților a fost în deplină concordanta cu concluziile de respingere a excepției pe care și reclamanta le-a pus cu prilejul acelor dezbateri, astfel încât și această critică apare ca nefondată. Nu în ultimul rând este de observat că, în condițiile în care B.T. și B.V.

nu au figurat ca pârti în procesul finalizat prin decizia civilă nr. 289/1999 a Curții de Apel București, nu le putea fi opusă autoritatea de lucru judecat a respectivei hotărâri. În altă ordine de idei, Curtea reține că aprecierile instanței de apel conform cărora contractul de cumpărare a imobilului de către intimații-pârâți B.T. și B.V.

este un titlu de proprietate „mai bine caracterizat” decât cel al reclamantei, fiind deci preferabil acestuia din urmă sunt întemeiate, deoarece: la data încheierii contractului statul avea amprenta că este proprietar al bunului; titlul aparent al statului nu fusese pus la îndoială prin nici o acțiune în justiție și deci nici o hotărâre judecătorească nu fusese pronunțată nici o comunicare sau notificare nu le fusese adresată chiriașilor spre a-i încunoștința despre intenția reclamantei dea revendica bunul, iar o lege specială, Legea nr. 112/1995, permitea cumpărarea de către chiriași a apartamentelor având un regim juridic similar bunului aflat în litigiu. Pe lângă această aparență de drept pârâții B.T.

și B.V. beneficiază și de prezumția de bună credință în condițiile în care în cauză respectiva prezumție nu a fost combătută prin nici o probă. De altfel reclamanta nici nu a atacat cu apel sentința prin care cererea sa de anulare a contractului amintit a fost respinsă printre altele și pe considerentul că în favoarea cumpărătorilor au operat aparenta de drept și prezumția bunei lor credințe. În speță, fiind întrunite cerințele așa numitei teorii a proprietarului aparent, efectul imediat al acesteia consta în respingerea acțiunii în revendicare formulate de succesoarea în drepturi a proprietarului inițial, toate celelalte apărări formulate și critici expuse ca motive de recurs fiind irelevante.

Reținând deci că în cauză nu sunt incidente nici una dintre prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1) din același cod, respingând recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.R. (H.J.) împotriva deciziei nr. 578 din 28 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2004.